Infinitul exil

Norman Manea la GDS

Autor: Dana PÎRVAN-JENARU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

După dezbaterea publică Norman Manea şi cititorii săi, organizată sub egida Observatorului cultural, pe 14 aprilie, la Muzeul Literaturii Române, şi după lansarea seriei de autor de pe 15 aprilie, de la ICR, miercuri, 16 aprilie, la sediul GDS, a avut loc o masă rotundă cu Norman Manea, cu tema Exilul – o traumă privilegiată, moderată de scriitorii Gabriela Adameşteanu şi Stelian Tănase. Sala a devenit neîncăpătoare, aducînd la un loc nume dintre cele mai importante ale culturii române: Leon Volovici, Ion Vianu, Mircea Anghelescu, Andrei Cornea, Livius Ciocârlie, Andrei Oişteanu, Magdalena Boiangiu, Devis Grebu, Radu F. Alexandru, Gelu Dorian etc. Timp de două ore, într-o atmosferă destinsă, dominată de bucuria nedisimulată a celor prezenţi de a se afla atît de aproape de Norman Manea, de a-l asculta şi de a i se adresa, s-au depănat amintiri de dinainte de ’86, din primii ani ai exilului (mulţi dintre cei prezenţi fiind trecuţi prin experienţa, mai mult sau mai puţin dorită, de a-şi fi părăsit ţara), dar s-a discutat şi despre „condiţia de exilat“.

Deoarece în anii ’80 evreii aveau „privilegiul“ de a putea părăsi legal România, ca soluţie convenabilă atît pentru ei, cît şi pentru autorităţile socialiste, prima întrebare a Gabrielei Adameşteanu la care Norman Manea a răspuns a fost legată de opţiunea sa de a întîrzia să aleagă calea exilului. Norman Manea a declarat că, obişnuit cu exilul interior, se ferea de o traumă necunoscută, deoarece găsise o tămăduire relativă în scris şi era convins că, dacă va pleca, nu mai are şanse tocmai pentru scris. Această legătură dintre scris şi exil, a cărui traumă a fost atenuată de succesele literare, este ideea ce a străbătut cele mai multe intervenţii şi care ar putea explica trecuta, prezenta şi viitoarea condiţie de exilat a lui Norman Manea. Deşi în sală s-au făcut speculaţii în legătură cu data la care s-a sfîrşit exilul acestuia (decembrie ’89, venirea în ţară din 1997 sau recenta întîlnire cu publicul român), Norman Manea a susţinut că exilul nu s-a terminat. „Condiţia scriitorului este exilul“, a declarat acesta, trauma teribilă fiind o experienţă extremă, ce s-a transformat în timp şi într-un privilegiu, oferind şansa unei iniţieri continue, care înseamnă, de fapt, şansa cunoaşterii şi a autocunoaşterii, aşa cum s-a întîmplat şi în cazul izgonirii lui Adam şi a Evei. Chiar şi înaintea părăsirii ţării, în 1982, această viziune asupra exilului îi era proprie lui Norman Manea, care afirma într-un dialog cu Leon Volovici: „Infinitul exil răspunde şi unei fantastice libertăţi faţă de formele fixe, faţă de sedentarismul existenţei“.

Leon Volovici a adus în discuţie o altă formă de exil cultural, trăită în Israel, legată de trauma negăsirii mediului la care te aşteptai, concluzia acestuia fiind aceea că „solidaritatea scriitorilor dintr-o ţară este o ficţiune, iar solidaritatea scriitorilor din exil, o ficţiune şi mai mare“. Ajunsă în acest punct, discuţia s-a concentrat asupra „exilului în exil“ trăit de Norman Manea.

Radu F. Alexandru a evidenţiat forţa extraordinară a lui Norman Manea de a depăşi şocul ruperii de ţară, fiind aduse în discuţie şi cazuri de sinucidere determinate de dificultăţile acestei experienţe încărcate de suferinţă, poate cea mai intensă dintre trăirile sufleteşti, recunoaşte şi Norman Manea. Încordarea psihică a fost amplificată şi de faptul că perioada imediat următoare exilării i-a afectat bucuria şi efectele terapeutice reprezentate de scris, Norman Manea împărtăşind celor prezenţi că nu poate să scrie în orice fel de condiţii, iar scrisul îl ţine viu. S-a discutat şi despre una dintre consecinţele cel mai greu de depăşit – dislocarea prin limbă, „amuţirea prin absenţa limbii“, în special în cazul unui scriitor care se defineşte prin limba în care scrie, limba română reprezentînd pentru Norman Manea limba interiorităţii sale, spre deosebire de celelalte limbi, ce reprezintă doar nişte mijloace de comunicare. Ideea că „limba îl leagă pe scriitor, iar scriitorul este legat de limbă“ a fost reliefată şi de Ion Vianu, pentru care exilul a reprezentat o problemă moştenită.

O serie de intervenţii au fost încărcate de emoţia şi bucuria revederii, amintiri plăcute provocîndu-i lui Norman Manea prezenţa lui Livius Ciocârlie şi a lui Mircea Anghelescu, care au început, aşa cum era şi firesc, prin a-i mulţumi scriitorului pentru plăcerea lecturii unor cărţi valoroase. Deoarece, înainte de toate, pentru majoritatea dintre noi, Norman Manea înseamnă cărţile prin care a devenit atît de cunoscut în lume şi despre care acesta spune că au dus-o mai bine decît el.