OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Presedintele a cistigat treptat increderea celor mai reprezentativi intelectuali romani. Dupa alegerea sa, Traian Basescu a avut o perioada semnificativa de inertie, fiindca declasificarea dosarelor securitatii nu a fost o prioritate pentru el, fiindca nu a inteles de la inceput ca regimul comunist trebuie condamnat, fiindca a acceptat tirziu ca sistemul uninominal s-ar putea transforma in trambulina reformarii si restructurarii clasei politice.

Aceasta agenda a fost preluata din mers de seful statului, in prima faza sub imboldul primilor sai consilieri, iar apoi convins de argumentele unor reprezentanti ai elitei culturale, care ulterior l-au sustinut in principalele batalii politice.
Fara acesti intelectuali, presedintele s-ar fi rezumat poate doar la promisiunile din campania electorala: lupta anticoruptie si axa Bucuresti-Londra-Washington. Meritul lor este ca au reusit sa transfere in curtea puterii ideile discutate in primii 15 ani postdecembristi doar de societatea civila. Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Traian Ungureanu, Mircea Mihaies, Vladimir Tismaneanu si ceilalti nu s-au inhamat la caruta prezidentiala, ci l-au inhamat pe seful statului la programul curatirii si modernizarii unei tari aflate in perpetua tranzitie. Implicarea lor poate fi contabilizata deocamdata prin Raportul de condamnare a comunismului si prin mutarea dosarelor Securitatii de la serviciile secrete la CNSAS, doua obiective dezbatute ani in sir de societatea civila, dar ignorate permanent de politicieni.

Modificarea Constitutiei, introducerea votului uninominal, reducerea si responsabilizarea legislativului sint urmatoarele tinte. Presiunea pe care acesti intelectuali o fac asupra presedintelui, dar si influenta asupra opiniei publice ajuta la urnirea lucrurilor din loc. Presedintele a fost fortat, de fapt, sa ia drumul Damascului si probabil ca nu mai are posibilitati de intoarcere. Cei care il sustin, sustinindu-si in acest fel propriile valori si propriul crez, nu s-au inregimentat ideologic, nu au intrat intr-o tabara politica si mai ales nu si-au abandonat independenta. Raymond Aron explica acest tip de implicare in lungul sau dialog cu Jean-Louis Missika si Dominique Wolton, facind recurs la experienta sa: „sistemul meu spontan de valori, cel care ma condusese la partidul socialist din naivitate, a ramas acelasi. Doar lumea se schimbase, iar opiniile mele s-au adaptat realitatii. Am incercat sa servesc aceleasi valori in circumstante diferite. Am sentimentul de a fi fost fidel mie insumi, fidel ideilor mele, valorilor mele si filozofiei. A avea opinii politice nu inseamna a avea o data pentru totdeauna o ideologie, ci inseamna a lua decizii corecte in circumstante care se schimba“. (Raymond Aron, Spectatorul angajat, Editura Nemira, Bucuresti, 1999).

Gabriel Liiceanu isi argumenta iesirea in Piata prin faptul ca un intelectual trebuie „sa creada, dincolo de vremi, in adevar, bine si dreptate si, daca nu-i poate impiedica pe oamenii politici sa masluiasca jocul, macar ii poate impiedica sa-si prezinte fapta ca morala“ (Gabriel Liiceanu, „Am sa ies in Piata…“, Evenimentul zilei, Nr. 4871, 1 mai 2007). Andrei Plesu, care a ocupat de doua ori fotolii ministeriale si care l-a consiliat o scurta vreme pe Traian Basescu, plecind nemultumit de la Cotroceni s-a intors public in tabara prezidentiala din aceleasi ratiuni de departajare a „binelui“ de „rau“: „daca ai de ales intre, pe de-o parte, echipa Vadim Tudor-Dan Voiculescu-Geoana si, pe de alta parte, Traian Basescu, eu cred ca rational este sa ai mai putina incredere in echipa Vadim-Voiculescu-Geoana din motive diferite, pe care nu le analizam acum, decit in versiunea de politician Basescu. Asta nu inseamna ca in visele mele sau in general intr-un sistem ideal figura model e Basescu si nu inseamna ca eu il creditez in mod absolut“ (emisiunea Foc incrucisat, TVR1, 25 iunie 2007).

Creditul pe care l-a primit presedintele nu este, insa, nelimitat, iar Plesu observa ca „in actuala conjunctura, Traian Basescu nu poate pierde decit lupta cu sine“ si ca „unul dintre felurile de a o pierde este sa nu o angajeze. Sa se impace, suficient, cu ceea ce este“ (Andrei Plesu, „Dupa referendum“, Dilema veche, Nr. 173, 2 iunie). Pina la eventuala expirare a cecului in alb este important ca acesti carturari sa ramina implicati in treburile politice, nu doar pentru a le arata oamenilor care este calea cea buna, ci si pentru a-l obliga pe seful statului sa-si pastreze prioritatile, dincolo de interesele sale electorale.