OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ionel CIUPUREANU
Krampack
Editura Scrisul Romanesc,
Craiova, 2002,
120 p., f.p.

Aflat la al patrulea volum, poetul Ionel Ciupureanu reuseste cu acest Krampack sa depaseasca nu numai conditia propriei poetici, care parea cumva „stabilizata“, ci si pe cea – mai generala – a unei anumite amorteli in producerea discursului poetic al ultimilor ani, marcati de un neverosimil asalt al veleitarilor de toate culorile. Cu toate ca, asa cum a aratat insistent Ion Simut, premiile US vizeaza poezia – brutal spus – en gros, nivelul tot mai scazut al mediei este, in sine, un simptom alarmant. Fara indoiala ca apar si volume de referinta (cum este recenta antologie Benedictus a lui Mihai Ursachi de la Editura Compania), insa pe ansamblu sint constant in scadere apetitul dislocant, energiile „reformularii“ pozitiilor dominante si cumva complacute in propria ordine „inatacabila“. Dificultatea „resetarii“ pare, intr-adevar, mai vizibila in cazul poeziei decit in al oricarui alt gen.

In ceea ce le priveste, textele lui Ionel Ciupureanu experimenteaza cu o anumita febrilitate in magma prelimbajelor, a infrapozitionarilor si altercatiilor idiolectale ale unei lumi multiplu fisurate, decerebrate, entropice si care, cind se agrega, o face in conformitate cu cele mai bizare reguli, generind aliaje formale stranii, mutanti sintagmatici continuu „fasonati“ de pulsiunile exprimarii cu orice pret, cu orice risc. Aceasta lume poate fi vizualizata ca o colonie de protozoare, al carei singur atribut uman este vorbaria. Poemele sint astfel concepute incit par sa radiografieze „gindirea“ larvara, exteriorizarea timpa a unor obsesii, provocarea aleatorie a unor reactii verbale convulsive, distorsiunea devenita norma si informul mental ipostaziat ca regula. A „prelucra“ un astfel de material (pre)lingvistic este in sine o indrazneala estetica maxima si trebuie spus de la inceput ca Ionel Ciupureanu reuseste o performanta in a absorbi si „domestici“ aberatia. „Alchimia“ lui verbala, daca e sa ne referim la sintagma rimbaldiana, apare ca una – in mod evident – „inversa“, caci el parcurge mai multe (daca nu toate) bolgiile limbajului, aducind la suprafata fragmente de monstruozitate, segmente de afazie si descuamare ontica, reziduuri (unele „livresti“!), un intreg sortiment al caderii si al neputintei articularii si pe care il ex-pune astfel, „neprelucrat“, in toata splendoarea deteriorarii lui. Sintaxa fracturata are, in cazul acestei poezii, semnificatia precisa a indicarii zonei de provenienta, functioneaza ca un „mimologism“ suprem, macrostructural, iar vocile amestecate, „transmixate“ nu sint decit urme, dire ale unor probabilitati aiurea, conectate intre ele cu aceeasi usurinta cu care se si „desfac“, recad si nu mai tac din gura.

Sint citeva „modele“ discursive relativ usor de recunoscut in aceasta pasta aparent omogena, pe cit de vizibila este si atractia „gravitationala“ pe care o exercita infradiscursivitatea. Pina la un punct, se poate face apropierea de Liliecii lui Marin Sorescu (datorita verbalitatii expuse incontinent, extractiilor idiolectale si chiar dialectale, conturarii unor „personaje“ pitoresti etc.), insa la Ionel Ciupureanu – dincolo de diferentele de „localizare“ sat/oras, Craiova fiind in poezia sa un spatiu spectral, „selenar“, nelocuibil in afara celor catorva „voci“ fantomatice – story-ului, mythos-ului, fie si uzurpat/“recalibrat“, nu i se lasa absolut nici o sansa: „Cel mai bine-i sa sufli-n rahat/ la mine-i firesc/ la virsta ta n-aveam/ e cum zici daca-i asa/ te implor/ dupa aia oho de pasti/ pot pune bila la cap pe fiere// eu am fost si/ e absolut dulce/ are un triunghiulet in afara/ de obicei stiu/ sint tinara si linistita/ mama mea face la fel/ oho// democratia a luat nastere/ n-ai stiut oho de hemoroizi“ (In afara de). Probabil ca apropierea cea mai pertinenta a acestui poet este fata de „linia“ Bacovia-Mazilescu-Ion Muresan, a „golirii“ de utopie si (auto?)eviscerarii in/prin limbaj, „filtrarii“ lumii prin disperarea rece a unei afectivitati „realiste“, calme, fara iluzii, fara trecut si fara viitor. E o poezie care, indiferent de „mulajele“ ei verbale, traduce aceeasi impasibilitate a consemnarii pliurilor existentei, a rutinei devoratrice si neantului inconjurator: „Dar cuvintele se scutura si mor/ si sa le stergi sa le tot stergi/ este oribil// asa faceam eu/ si eram constienta/ si barbatu-meu a venit pe la cinci“ (Vreau sa spun). Atrase de pasiunea aproape chirurgicala, nonoraculara, „antipoetica“ a finului aparat psihosenzorial care e „eul“ poetic, cuvintele se „organizeaza“ in virtejuri intimplatoare, in fractali instantaneici, „autonihilisti“, transmitind ceva din friabilitatea fundamentala a (sub)existentei umane.

Ca tipologie a imaginarului, tentaculele acestui mod de a vedea lucrurile (chiar din imediata apropiere) ating Tiganiada lui Budai-Deleanu, fojgaiala din D’ale carnavalului sau dispersia (calculata a) oricarui sens din prozele urmuziene. Toate posibilele influente se „repozitioneaza“ insa sub cupola unei frigiditati a observatiei, a unei nonimplicari a subiectivitatii, care transforma aceste mesaje in fise cinice de observatie, in dosare de existenta cu termenul de garantie de mult expirat. Absenta, totusi, a oricarui frison participativ, „geometrizarea“ oricarui constat conduc la crearea unui efect de distantare sanitara fata de lumea/lumile explorate.
Ionel Ciupureanu este (alaturi de Nicolae Coande, Christian Teodoru, Alexandru Ioan si Aurelian Zisu) un poet craiovean care demonstreaza admirabil posibilitatea regenerarii si „reconditionarii“ permanente a ofertelor poeziei. Noul sau volum il remarca, in plus, si prin fervoarea experimentalista, postavangardista, cu provocari decise la adresa comoditatilor propriei gindiri poetice, devoalind o intelegere personala, intens asumata, a acelor mecanisme ale transformarii despre care spuneam la inceput ca sint cam absente in poezia noastra de azi.