OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După 1989, Monica Lovinescu promovase revizuirea est-etică, atrăgînd deopotrivă atenția că „nu știm să ne ierarhizăm culpabilitățile“. Se referea, firește, la celălalt filon revizionist, strict etic (ilustrat, de pildă, de Norman Manea în eseul despre Eliade, Felix culpa), care, iată, în loc să dezvăluie odioasele duplicități ale scriitorilor cu regimurile Dej-Ceaușescu, dezgroapă culpele ideologice aproape nesemnificative ale strălucitei generații ’27. Modelul literaturocentric, profitabil pentru bătăile canonice postdecembriste, căci permitea contagiunea reevaluării estetice în funcție de conduita etică a scriitorilor, repudia, deci, incursiunile în interbelic. Acolo se aflau reperele, pe cînd dincoace, în socialismul real, falșii idoli. Revizuindu-se, cultura română oscila, în anii nouăzeci, între patetismul mitizării și fervoarea demascărilor anticomuniste. 

Morbul politicului

Deși sîntem avertizați că titlul De la Junimea la Noica nu anunță o cercetare tematică, ci doar delimitează o perioadă, consider că volumul configurează, într-o percutantă, acumulativă narațiune psiho-ideologică, decăderea cărturarilor români afectați de morbul politicului. De la antisemitismul virulent al sfîrșitului de secol al XIX-lea, urmat de expansiunea spiritului antidemocratic, pînă la teoretizarea totalitarismului și înregimentarea politică în tabăra extremismelor naționalist-comunizante, occidentalizarea României a avut drept etalon cealaltă Europă, care a culminat, din nefericire, cu viziunea „marginalului“ Adolf Hitler. Drept care, trădarea cărturarilor, acuzată la începutul secolului al XX-lea de Julien Benda, devine pentru Marta Petreu o înfrîngere. Nu o critică a principiului implicării politice, cît una a opțiunii cu totul, dar absolut cu totul, nefastă.

Junimea antisemită

Fără a transfera responsabilitatea individuală asupra contextului implacabil de după 1848, Marta Petreu constată că, aflîndu-se în formare, „România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a primit din Occident, în același timp și recomadările oficiale de toleranță față de evrei, și literatura antisemită“ („Evreofili“ și„evreofagi“). Astfel, răspunsul românesc la „cestiunea evreiască“ – o problemă stringentă, alături de celelalte, nu puține, într-o vreme cînd totul era de făcut – ilustrează deruta sincronismului autohton. Nu-i vorba să fi dus lipsă de intelectuali conectați la freamătul ideilor europene, se găseau destui în epocă, discernămîntul, în schimb, reprezenta o rara avis. Faimosul articol 7 din Constituția de la 1866, în care era specificat că „numai străinii de rit creștin pot dobîndi calitatea de român“, dovedește pe deplin faptul. Refuzul drepturilor cetățenești pentru evrei (pînă la 1923) a favorizat discursul naționalist, xenofob al junimiștilor, care – în afară de filosemitul P.P. Carp și de reformatorul conservator Titu Maiorescu (deși acesta cedase pînă la urmă „tiraniei majorității“) – reclamau fie soluția asimilaționismului, fie excluderea necondiționată.

În prima categorie intră articolele violent antiisraelite ale lui Eminescu, a cărui repulsie față de evrei era motivată socio-economic, în cadrele unui naționalism de sorginte romantică. Revendicarea ulterioară a legionarilor de la ideile poetului exprimate înainte de 1879, „cînd acesta și-a moderat atitudinea, cerîndu-le numai să învețe limba română și să se încadreze unei activități economice productive“, este considerată de Marta Petreu nejustificată. Observația cercetătoarei rămîne nuanțată, numai că perspectiva aparține, firește, intelectualului rafinat. Ideologul extremist din interbelic, în schimb, nu judeca metodic, după etapele evoluției gîndirii, ci aproape instinctiv, iar în publicistica eminesciană găsise suficiente mostre de precursorat antiiudaic. Deși resentimentar, A.D. Xenopol trece drept un asimilaționist moderat, nădăjduind că acei evrei care „nu pot sau nu vor să dispară în sînul nației noastre“ vor fi „îndepărtați“ prin concurența românilor dispuși să muncească mai mult și mai bine.

Cealaltă categorie – unde s-ar integra antisemitul doctrinar Vasile Conta sau „rasistul cu lecturi europene de gen la zi, dar frust“ A.C. Cuza – nu are decît rezolvări radicale: argumentarea lor brutală, întemeiată pe idei rasiale/religioase, identifică evreitatea cu „răul absolut și pericolul total“, eliminarea „jidanilor“ rămînînd singura soluție. Prin urmare, antisemitismul cărturarilor junimiști constituie numai un simptom al unui context apăsător. Influența Vestului a fost hotărîtoare, dar cultura română a dezvoltat numai jumătatea ei malignă, uitînd că evreii occidentali dețineau, deja, protecția statelor care îi asimilaseră, pe cînd evreilor noștri le rămînea doar propria vulnerabilitate, dublată de ostilitatea unei populații sărace și needucate.

Metamorfoza lui Rădulescu-Motru. „Sinceritatea“ lui Noica

Așadar, nu-i de mirare că în studiul secund al volumului, dedicat morfologiei gîndirii politice a lui C. Rădulescu-Motru, Marta Petreu regretă, alături de autorulRomânismului, europenizarea pripită, haotică a României, închipuindu-și, preț de o frază, ce-ar fi fost „dacă istoria ne-ar fi dat răgaz“. Căci numai în paradigma fantastă a istoriei dilatate ori, eventual, în liniștea anistoriei, opțiunile politic-ideologice manifestate de intelectualii români, altfel exemplari, și-ar putea dobîndi normalitatea. De pildă, parcursul nefericit al eruditului profesor Rădulescu-Motru dinspre filosemitism către teoretizarea militantă a unui totalitarism eminamente autohton îndreptățește obiecția severă a Martei Petreu: „Chestionîndu-se pe tema evreiască, [filozoful] nu a pus întrebarea potrivită. Problema nu era dacă evreii sînt rasă superioară sau inferioară față de alte popoare, ci dacă un stat are sau nu dreptul de a-i considera, anume pentru că sînt evrei, inițial indezirabili, apoi «materie primă» pentru deportare și pentru «soluția finală» (De la lupta de rasă la lupta de clasă). De asemenea, critica echilibrată a „isprăvilor“ donquijotescului Noica – negociind sincer, adică iresponsabil, cu Securitatea – constituie o abordare lucidă, fără reflexe inchizitoriale, cu privire la personalitatea fenomenal-duplicitară specifică filozofului hiperidealist: „Lui Noica cel lipsit de simțul și de principiul realității i s-ar fi potrivit, mai mult decît oricui, o perioadă fără evenimente, o pagină goală a istoriei“ (Noica și utopia recunoașterii).

Roșu & Verde

În schimb, după o perioadă programatic apolitică, alături de ceilalți criterioniști, eruditul, creativul și pragmaticul Eliade s-a dovedit profund conectat istoriei. Cinicul nesistematic Cioran îl preamărea pe Hitler de la Berlin. Nici Sebastian nu s-a păstrat la distanță de incompatibilitățile denunțate în Cum am devenit huligan. De cealaltă parte, Miron Radu Paraschivescu chema cu ardoare oștile lui Stalin la București, Alexandru Sahia îi propunea lui Rebreanu să facă o mișcare comunistă. Belu Zilber și Lucrețiu Pătrășcanu s-au dedicat cu fervoare revoluției socialiste. Prin urmare, demonstrează Marta Petreu, „generația ’27 a fost «bolnavă», dar nu de legionarism, ci de extremism“. Adevărata luptă însă nu s-a purtat, în interbelic, exclusiv între variantele revoluționare radicale (legionarism/comunism), ci între totalitarism și spiritul democratic, ilustrat sporadic prin figurile unor Lovinescu, Bucur Țincu sau Eugen Ionescu. Iar dacă ulterior celui de-Al Doilea Război Mondial, după tragedia Holocaustului, în Occident democrația a învins definitiv (?) proiectul verde, lagărul estic, căzut sub flamura sovietică, a continuat, pînă la epuizare, revoluția roșie.

Revizuind etic, după ce le-a reconstituit documentat, resorturile fanatismului politic-ideologic de la Junimea la Noica, Marta Petreu se întreabă dacă este legitim ca România „să transfere întreaga responsabilitate pentru ceea ce s-a întîmplat aici, din 29 de-cembrie 1937 și pînă în decembrie 1989, adică de la instalarea guvernului Goga-Cuza și pînă la căderea socialismului real românesc, pe seama Germaniei hitleriste, a Uniunii Sovietice, a puterilor occidentale care au lăsat România în sfera de influență sovietică?“ (Generația ’27 între Holocaust și Gulag). Răspunsul autentic nu poate fi formulat decît din perspectiva victimelor, care acum nu mai pot revendica nimic. Adică din perspectiva celor care, astăzi, privind înapoi teribila modernitate, prezervă sau descoperă capacitatea empatică de a te pune în locul celuilalt: probabil singura ipoteză ce dă substanță morală interiorității umane.