OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alina NELEGA
Ultim@vrajitoare
Roman. Cu un cuvint inainte de Gheorghe Craciun, Editura Paralela 45, Colectia „Debut“, Seria „Proza“, Pitesti, 2001, 150 p., f.p.

Desi extrasul „promotional“ publicat in avanpremiera de Observator cultural (cu o prefata elogioasa a lui Gheorghe Craciun) m-a convins numai pe jumatate, debutul editorial in proza al Alinei Nelega mi-a trezit de la bun inceput curiozitatea. Romanul (un mic „roman total“!) are toate sansele sa impuna, in trend-ul „alternativ“ al veselei apocalipse postmoderne si cibernetice, o autoare cu personalitate, deosebit de ambitioasa si inzestrata. Posibilele afinitati cu Bulgakov, Boris Vian si... Adrian Otoiu pe care le „detecteaza“ Gheorghe Craciun in prefata nu sint de ignorat, desi ele trebuie luate cum grano salis. Si cu Messi@h de Andrei Codrescu cartea de fata are in comun, pe linga deconstructiv-computeristicul @, o intreaga viziune comica, derizoriu-„blasfematorie“, satirica a sacrului intr-o lume parodica, virtualizata si globalizata. In Evul Mediu, vrajitoarele erau arse pe rug, iar ingerii erau, intr-adevar, „angelici“. In mediul (si in mediile) postmoderne, lucrurile s-au schimbat insa: vrajitoarele sint pe cale de disparitie, iar „ultima“ e, ati ghicit, „blasfemiatoarea“ care „spune, pe bune, adevarul insuportabil despre aceasta lume“.

Romanul isi programeaza inteligent receptarea, „publicul-tinta“ fiind, in mod evident, cel din mediile artistice alternative, „de avangarda“, fie ele „literate“ sau „teatrale“, familiare autoarei, sensibile fata de provocarile Internetului si aflate, inca, in asteptarea afirmarii unei revolutii cyber in literatura. Alina Nelega are, apoi, avantajul „strategic“ de a fi (deocamdata) singura autoare din cadrul acestei tendinte autohtone, o „alternativa“ cyber-feminina si, pe alocuri, feminista, in dramaturgia si, iata, proza romaneasca contemporana. Pe de alta parte, cartea e conceputa si pe potriva „sincronismului“ globalizant, cosmopolit, bransat la noile medii de comunicare si de sensibilitate. Ma tem insa ca acest ambitios roman-alternativa, ce instituie o imagine a lumii ca sinteza de teatru si ciberspatiu e, ca si protagonistii sai mai mult sau mai putin „angelici“, unul „virusat“, produs al unei constiinte „virusate“, in raspar cu toate, cu sine insasi (ceea ce e minunat), dar si cu acele reguli „inefabile“ care stau la baza unui roman reusit.

Jurnalista pasionata, comentatoare angajata, „literary manager intr-un teatru de texte noi“, critic si eseist implicat in proiecte si institutii teatrale alternative (a initiat in 1997 festivalul Dramafest), Alina Nelega (n. 1960, Tirgu-Mures) e perfect „conectata“ la pulsul vietii artistice internationale din „era computerelor“. A lucrat o vreme in redactia unui ziar tirgu-muresean, iar in ultimii ani a beneficiat de citeva burse de studii la Royal Theatre si Teatrul „Bush“ din Marea Britanie. O parte din aceasta experienta jurnalistico-teatralo-manageriala, eseistica si de calatorie, fictionalizata, e transferata in paginile romanului, care mustesc de savuroase impresii „exotice“ si de sclipitoare consideratii despre creatie (inclusiv despre Creatie). „Palmaresul“ ei dramaturgic consta, pina acum, in citeva piese publicate: mai intii Una cosa mentale, inclusa in antologia Festivalului International de la Sibiu (1996), apoi Nascendo, inclusa in antologia „pentru export“ a lui Marian Popescu, After censorship. La inceputul acestui an, Alina Nelega a debutat editorial cu piesa www. nonstop. ro, distinsa cu premiul UNITER pe 2000. Foarte cultivata si à la page, rebela, nonconformista si combativa, de o inteligenta critica taioasa si vivace, ea „mascheaza“ ludic, sub un temperament experimental, nonconformist, histrionic si frondeur, un vizionarism poetic si un soi de tandrete copilaroasa. Se pare ca romanul de fata „s-a scris“ pe parcursul unui deceniu; oricum, „debutanta“ Alina Nelega e o prozatoare cu experienta, formata la scoala „optzecista“. Ca un amanunt, prima ei proza (Autostop) a fost publicata in 1980 in Echinox. Metamorfozele profesionale si existentiale ale autoarei „precipita“ intr-o viziune complexa asupra lumii si a creatiei, dedublarile personajelor fiind niste pretexte pentru „confesiuni“ mai mult sau mai putin „deghizate“, asa cum sta bine intr-o lume ca teatru, fie ea postmoderna...

Principalii „actori“ ai acestei comedii metafizice (sau mai bine zis patafizice, ubuesti a creatiei, amintind, pe undeva, si de Minunile Sfintului Sisoe, romanul neterminat al lui Topirceanu, evident, in varianta postmoderna, sau, daca vreti, bulgakoviana, desi, desi...) sint Angel, un inger cu probleme de identitate, principalul observator, comentator si raissoneur al „scenariului“, si Martina (un dublu pamintean al auctoarei), ziarista, redactor la o publicatie literara, autor dramatic si manager la diverse teatre din provincie, pe jumatate desprinsa de conditia „lumeasca“ si aspirind spre un statut „angelic“, perfectiune etc. Amintirile ei (inclusiv cele erotice) din copilaria, adolescenta si prima tinerete petrecuta sub comunism sint unul dintre punctele de atractie ale romanului. Cei doi comunica pe e-mail, la interfata dintre o lume divina minata de coru(p)tie si autoritarism desantat, prost guvernata de un Dumnezeu neajutorat, captiv – „the boss“ –, si o lume paminteana, asemanatoare celei „de sus“, caci „ceea ce e sus e la fel cu ceea ce e jos“. Ambii protagonisti incearca sa scape de propria conditie, iar Angel cauta, in plus, sa se vindece de o boala fara leac: anamnesis destrudo.

(Anamnesis destrudo figureaza in tratatele medicale de specialitate drept „boala ingerilor“. Cei care sufera de aceasta maladie ireversibila si incurabila devin incapabili de a trai in prezent, pierzind si legatura cu trecutul. Subiectii isi „amintesc“ lucruri pe care nu le-au trait. Crizele lor sint de tip cataleptic, iar la trezire se simt epuizati si imbatriniti.) Prietenii lui – sau ai ei, nu conteaza – sint, toti, ingeri fara majuscula: otto, moonligth, grifon; discuta pe Internet cu pamintenii, se lupta cu hacker-ii..., iar lumea pe care o observa si in care se implica e una a tuturor posibilitatilor reale si imaginare, o babilonie postmoderna amintind, pe alocuri, desenele animate underground, in care sint prinse, din fuga laptop-ului, monstruozitati posttotalitare, grotescul Romaniei postcomuniste, fiziologii si portrete ale actorilor tranzitiei, personaje „rupte din realitate“, abia fictionalizate si usor recognoscibile. Mediile scriitoricesti, teatrale, jurnalistice sint caricaturizate nemilos, dar si cu o unda de tandrete copilaroasa – pina la urma totul nu e decit o „jucarea“ cu tilc si tilcuri. Antiautoritarismul e manifest la toate nivelurile: ingerii cirtesc impotriva lumii divine, rau intocmite, o iau peste picior, isi bat joc de ea, o deconstruiesc in joaca („e timpul sa se schimbe ceva in cer, ce pana mea!“), iar paminenii si, mai ales, romanasii nostri se confrunta cu mizeria morala, burlesca, a unei lumi pe dos.

Nervul polemic al autoarei se manifesta aici din plin. Cartea e alcatuita din doua parti, foarte diferite, ultima fiind compusa din jurnalul lui Angel, din scrisori antimetafizice ale unor ingeri catre Dumnezeu – acestea, intr-adevar interesante! –, din „cronici dramatice“ ultraparodice, dintr-un happy end precipitat, din citeva inserturi dramatice foarte amuzante (dialoguri intre trei ingeri si trei paminteni, intre care un securist la pensie) si dintr-un... glosar explicativ de termeni, „spre aducere aminte“. Luate in parte, ele sint niste piese de excelente, mustind de idei care, fiecare, ar fi putut face un bun roman. Din pacate, totul e cam expediat, ingesuit la repezeala, de-a valma, intr-un bagaj prea strimt. Discursul ingerului „pazitor“ postmodern, extrem de gures, le poate parea unora simpatic, vervos, spumos, iar altora – dimpotriva: enervant, fitos. Skepsis-ul nu e greu de ghicit: prin romgleza lui impanata cu argotisme de comedie americana („Jeeze“, „Fuck, man!“), dar si cu argotisme autohtone, adaptate corespunzator conditiei angelice, de tipul „Am fugit din heaven, ce pana mea“, e simulat, dezabuzat si ironic, jargonul popular cosmopolit al societatii de consum, globalizate, noua lingua franca, hibrida si hibridizata. Acest limbaj e, pe de alta parte, ingredientul „umanizant“ considerat, pare-se, necesar pentru a face suportabila si agreabila pilula „grea“, intelectuala, filozofica, metacreativa, erudita, prin care sint introduse si reciclate vechi dispute teologice, stravechi conflicte mitologice, intr-o deconstructie parodica si autoparodica a tuturor sistemelor religioase traditionale.

Dintr-o perspectiva de lectura „conservatoare“ (dar sa nu ne facem iluzii: si perspectiva de lectura a cititorilor nespecializati e una „conservatoare“), cartea poate aparea, cel mult, ca o aiureala inteligenta, pentru snobii Internetului, si asta in ciuda tuturor „provocarilor“ ca o gateala inutila, menita sa reliefeze niste nuri indoielnici. Ar fi insa nedrept si inadecvat sa o judecam cu aceasta indoielnica unitate de masura, desi, daca ne gindim bine, de la Pendului lui Foucault pina la Stingaciile si enormitatile lui Otoiu, autorii postmoderni de succes au stiut si stiu sa exploateze valentele eterne ale povestirii si schemele arhetipale ale naratiunii populare, ale suspense-ului etc. S-ar putea insa (mai stii?) sa avem de a face cu o deconstructie feminista a epicului si a povestirii „pro-falice“, o splendida proza antiepica, dar la baza cartii se afla, totusi, o poveste: aceea a rivnitului „pact“ pseudofaustic intre Martina si Angel, care cauta sa-i cumpere, la un pret reciproc avantajos, sufletul, spre a se putea „izbavi“ de conditia-i angelica si spre a o elibera pe tinara ziarista-autoare si „managerita“ dramatica de conditia-i umana... Totul devine, pina la urma, un pretext pentru introducerea in arena a unor consideratii „despre lume si viata“...
Dincolo de toate efectele speciale, de jocurile nonconformist erudite ale imaginatiei, de sinataxa haotica a lumii „internetizate“, ceea ce rezista e dimensiunea „eseistica“, tensiunea problematizanta, spectacolul viu autentic al gindirii detabuizante, „virusante“.

Alina Nelega a reusit, in ultim@vrajitoare, mai multe „performante“, unele de invidiat, altele nu. Printre cele din urma – aceea de a alcatui, din ingrediente de exceptie (luate in parte), un roman ratat, un talmes-balmes genial, in care „partile“ nu vor sa stea cu nici un chip laolalta. E, in fond, o confirmare a faptului ca, din cele mai fine, mai exotice, mai gustoase si mai spectaculoase ingrediente, nu e musai sa iasa o mincare buna. In ciuda faptului ca poseda numeroase atuuri de invidiat, ultim@vrajitoare e un esec. Un esec din acelea care te pun pe ginduri, mai ceva decit reusitele. Luat la bani marunti, volumul are atuuri care ar trebui sa-i faca sa plesneasca de invidie pe multi prozatori hirsiti: verva si virtuozitatea scriiturii sint de-a dreptul debordante, profesionalismul scriiturii e in afara de orice discutie. Includerea ca motto-uri a unor versuri de Laurie Anderson, o excelenta muziciana experimentala, artista contemporana „situationista“ si, in anii ’90, cybergirl, este si ea elocventa in privinta intentiilor si mizelor autoarei. Am putea spune ca Alina Nelega are prea multe calitati, e prea inteligenta, dovedeste prea mult curaj si prea mult talent – din pacate toate aceste insusiri sint nefericit administrate, prea „generos“, grabit si logoreic risipite. Gasim de toate aici: toate tipurile de text, sarjate si improvizate, traznai imaginative, satira sociala si complexitati uluitoare, eseu, meditatii (anti)metafizice, corespondenta de tot felul. Dar, vorba cuiva, romanul nu iese nici mort. Asta e.