Îngerul memoriei şi Îngerul uitării

Dubravka UGRESIC, Muzeul capitulării necondiţionate, Ministerul durerii

Autor: Doina IOANID | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Scriitoarea de origine croată, Dubravka Ugresic, este bine cunoscută atît în spaţiul literar european, cît şi în cel american. A fost tradusă în peste douăzeci de limbi, distinsă cu Premiul NIN, nominalizată la Prix Femina şi Independent Foreign Fiction Prize UK. După destrămarea Iugoslaviei, din pricina poziţiei sale antinaţionaliste, a părăsit Croaţia şi trăieşte la Amsterdam. Cele două romane apărute în româneşte, în traducerea Octaviei Nedelcu, Muzeul capitulării necondiţionate şiMinisterul durerii, te cuceresc imediat prin simplitatea, poezia şi profunda cunoaştere a resorturilor umane.

Muzeul capitulării necondiţionate este o carte bricolată din tot felul de crîmpeie: amintiri, jurnale, citate, gînduri, fotografii developate interior, poveşti ale unor oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi. O carte care-ţi scapă printre degete ca argintul-viu, pentru că uneori seamănă cu un album de fotografii dezordonat, alteori cu un ierbar, alteori cu un colaj de mici evenimente cotidiene, pentru că seamănă cu o poşetă de femeie în care s-au adunat nimicurile semnificative (de altfel, naratoarea menţionează încă de la început poşeta veche în care mama sa ţinea pozele înainte de a le aranja în album). O carte plăpîndă şi puternică în acelaşi timp, o carte vie, în care s-a tupilat un animal rănit: o femeie care-şi caută chipul şi locul, o fiinţă care-şi cere dreptul la consistenţă.

Arheologia trecutului

Exilul este experienţa alienantă care destramă realitatea, într-atît încît totul devine straniu şi străin, iar fiinţa se pierde pe sine, rătăcind într-un vis din care nu poate ieşi. „Starea de exil are o structură onirică“, notează autoarea.

Cum întoarcerea acasă nu este posibilă, iar viaţa la Berlin este de o singurătate corozivă, nostalgia, amintirea devin antidotul împotriva destrămării şi, în acelaşi timp, liantul şi motorul cărţii. Nostalgia leagă fragmentele disparate (o fotografie veche cu trei femei scăldîndu-se într-un rîu, jurnalul mamei, amintirea bunicii din Bulgaria, micile discuţii bizare ale emigranţilor veniţi de peste tot, episodul dureros al unei prietenii destrămate, deghizat într-o poveste cu Îngerul Alfred), adunîndu-le într-un soi de talcioc afectiv, la construirea căruia cititorul asistă pe măsură ce înaintează în lectura cărţii. Dar totul nu este decît reificare, iar fiinţa umană ajunge să semene, după cum spune Zoran, unul dintre personaje, cu un „exponat de muzeu ambulant“. Cu toţii sîntem înclinaţi spre reificarea trecutului, dar în exil, aceasta devine o forţă lăuntrică imperioasă. Talciocul afectiv (termenul nu este peiorativ, emigranţii se adună deseori la talcioc şi se recunosc, de parcă ar forma un soi de castă: „Eşti de-a noastră“, îi spune un ţigan naratoarei) dă contur şi consistenţă celui exilat, împiedică dispersarea de sine şi atenuează spaima de singurătate. Totuşi, întrebarea bosniacei neajutorate, aflate în mijlocul Berlinului: „Wo bin ich?“ („Unde sînt?“), preluată de naratoarea sub cupola planetariului din Prenzler Allee, dovedeşte că nostalgia oferă doar o protecţie superficială, de moment. Arheologia trecutului (numeroase sînt metaforele ei: leul de mare Roland, expus într-o vitrină la grădina zoologică din Berlin, în burta căruia s-au adunat tot felul de obiecte; Muzeul capitulării necondiţionate, care dă titlul cărţii; albumul de fotografii, talciocul) duce la un soi de amorţire, de încremenire. Prins între un trecut reificat, colecţionat cu mari eforturi, şi un prezent pe care nu-l poate încă percepe, căruia nu-i poate da nici o direcţie (spre finalul cărţii naratoarea se vede stînd în faţa „unei trepte care nu duce nicăieri“), emigrantul rămîne suspendat între două lumi. Paralizat de spaimă, trăieşte într-un soi de limb permanent.

Ministerul durerii reia tema exilului, a nostalgiei, sau, mai precis, a „Iugo-nostalgiei“. Cei care refuză să fie zombi, să fie „sleepers“ („cîrtiţe“, adică adaptaţi, integraţi), cei care nu-şi găsesc locul, încearcă să-şi recapete dreptul la memorie, iar prin asta, dreptul la împăcarea cu propriul trecut. Naratoarea, doamna profesoară Luci´c sau tovarăşa, cum îi spun studenţii săi, predă sîrbo-croata la Departamentul de slavistică de la Universitatea din Amsterdam. Cursurile de literatură devin destul de repede un experiment terapeutic, se transformă într-o rememorare a trecutului, într-o biografie dureroasă multiplicată, care scoate la iveală neaparţinerea. Drumurile naratoarei spre Piaţa Albert Cuyp, pentru a cumpăra zacuscă macedoneană şi biscuiţi Plasma, frecventarea cafenelei bosniacului Bella, „adulmecarea turmei“, căutarea celor care umblă cu „amprenta unei palme nevăzute afişate pe faţă“ se înscriu pe acelaşi traseu al disperatei nevoi de a simţi că faci parte dintr-o comunitate, dintr-un trib. Numai că lucrurile nu sînt atît de simple. Yugoşii au o problemă majoră: trăiesc, de fapt, într-o realitate paralelă, alienantă („Nu voiam să aparţinem nici celor din ţară, nici celor de aici“). Neaparţinerea paralizează orice gest, dizolvă prezentul, concreteţea lucrurilor. Cu toţii stau într-un „foişor“, după cum notează naratoarea (acelaşi limb nenumit din Muzeul capitulării necondiţionate).

Nostalgia ca pharmakon

„Arheologia“ tribală de la curs, reînvierea trecutului, „spiritismul“ pe care-l declanşează dorinţa de rememorare şi de împăcare cu propriul trecut nu sînt însă salvatoare. „Iugo-nostalgia“ estepharmakon-ul exilului: remediul se transformă pe nesimţite într-un soi de otravă lentă. Memoria încarcerează, împăcarea nu este posibilă pentru că „moartea rumegă bomboane Kiki“, pentru că trădarea şi durerea pîndesc din sacoşa de rafie cu bunătăţi iugoslave, pentru că prieteniile şi iubirile s-au destrămat, iar acasă nu mai există. Naratoarea însăşi se vede ca pe un „human fish, proteus anguinus, creatura care a rămas blocată în procesul metamorfozei sale...“.

Îngerul Alfred, din Muzeul capitulării necondiţionate, Îngerul uitării, nu poate ajunge la ea pentru a-i dărui fulgul ce poate aduce alinarea. Doamna profesoara Lucic devine fără să-şi dea seama, treptat, Îngerul memoriei: un înger trist, care realizează destul de tîrziu că amintirea rumegă, macină, închide fiinţa cu mii de cercuri, cele ale trecutului traumatizant. Uros, unul dintre studenţi, se va sinucide, alţii se vor întoarce în ţara în care nu se mai recunosc, se vor ruina sau se vor pierde, alţii vor deveni „cîrtiţe“. Lecţia usturătoare pe care i-o va da Igor, un alt student de-al său (un soi de Înger al uitării furios), cu toată umilinţa ei, o va scoate pe naratoare din amorţirea vecină cu moartea. Ţipătul care răsună în garsoniera urîtă de la demisol este cel al eliberării, este începutul convalescenţei, ieşirea din limbul în care stătea de ani buni. Exilul, cel exterior şi cel interior, ia sfîrşit în momentul în care prezentul lîngă bărbatul iubit, Igor, îşi reintră în drepturi. Dar vindecare nu există. Acel „SĂ-MI REVIN“, pe care Uros şi-l doreşte cu disperare încă de la primul curs, nu există. Există doar „aciuare“, doar ostoire (ştiu că sună învechit şi patetic, dar e cuvîntul cel mai potrivit). Din cînd în cînd, neliniştea mea (e interesant eufemismul pe care naratoarea îl foloseşte pentru a desemna acest rău aproape fizic al neaparţinerii) iese la iveală. Atunci, merge pe o plajă pustie, pentru a rosti „litania balcanică“, acel pomelnic de blesteme uşurător. Neliniştea nu poate fi întru totul vindecată, ea poate fi numai circumscrisă, ţinută într-un fel de ghioc interior, apoi eliberată, din cînd în cînd.

Cele două cărţi ale Dubravkăi Ugresic, diferite oarecum ca structură şi naraţiune, sînt de fapt părţi ale unui singur roman, cel al confruntării dintre Îngerul memoriei şi Îngerul Uitării. Ele se susţin şi se luminează reciproc, cu o înţelegere lucidă şi caldă a vieţii, a încercărilor ei, într-o scriitură simplă şi adîncă, asemenea unei acvaforte.

Dubravka Ugresic

Muzeul capitulării necondiţionate

Traducere din croată de Octavia Nedelcu

Postfaţă de Simona Popescu

Editura Niculescu, Bucureşti, 2005, 320 p.

Dubravka Ugresic

Ministerul durerii

Traducere din limba croată şi note de Octavia Nedelcu

Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom. Proza XXI“, Iaşi, 2010, 320 p.