Îngerul morţii

Autor: Bedros HORASANGIAN | Categoria: Politic | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

S-a tot pomenit de îngeri în aceste ultime zile, cînd drama de la maternitatea Giuleşti a ţinut capul de afiş. Îngerii ca imagini ale nevinovăţiei şi candorii. Îngerii ca trimişi ai binelui şi ai frumosului. Îngerii ca o speranţă şi mai multe iluzii în ceva minunat, ce poate va fi şi nu este. Încă. Acum. Imaginile terifiante transmise de mai multe canale de televiziune, cu incubatoarele şi restul de echipamente topite în incendiul de la Maternitatea Giuleşti ne urmăresc de cîteva zile. Fiare contorsionate, cabluri arse, prize topite şi curgînd pe pereţi precum ceasurile moi ale lui Dali sînt imagini de apocalipsă. Faptul că nici nu mai ştim cîte instituţii ale statului sînt puse în mişcare să dovedească ce nu mai e de dovedit ni se pare halucinant. E clar că a fost o eroare umană. E clar că nu este vinovăţie colectivă, aşa cum tot sugerează anchetatorii, chiar dacă mai multe elemente şi mai mulţi mulţi factori au condus şi determinat această tragedie.

Păsăreasca autorităţilor devine jenantă. O dramă de care vom uita repede. Aşa cum mereu uităm de atîtea şi atîtea nenorociri, pentru că vor apărea altele şi apoi altele şi apoi altele, pînă nu vom mai fi noi, iar mizeriile acestei lumi/ vieţi vor tot continua.

Nu mai lungim aceste consideraţii, aşteptăm rezultatele (multiplei) anchete oficiale şi credem că un dosar penal deschis unei asistente şi unui electrician vor stinge incidentul. Dacă se poate spune, la modul cinic, aşa ceva. Măcar de-ar scăpa cu viaţă toţi copiii care au supravieţuit incendiului. Măcar de am învăţa ceva din această nenorocire. Măcar de am putea să ne revoltăm, atunci cînd aflăm că jucăriile noi – aduse de bucureşteni şi puse alături de mii de flori şi lumînări aprinse – au fost ciordite cu nonşalanţă şi cu o inimaginabilă meschinărie. Cum să pedepseşti astfel de oameni neruşinaţi? Dar mai există ruşine, jenă, sentimentul culpabilităţii, al responsabilităţii, o fărîmă de conştiinţă şi judecată morală în fiecare dintre noi? (Să nu uităm: cum poate trăncăni cu seninătate şi aplomb, despre sărăcie şi măsuri de austeritate, un domn fălcos şi burtos, purtînd la mîna dreaptă, în faţa camerelor de luat vederi, o brăţară groasă de două degete, care era dintr-un material ce nu s-ar fi topit la 200 de grade, precum brăţările de identificare ale acelor nefericiţi copii...? Aur şi nesimţire, bogăţie afişată şi neruşinare cu ştaif, asta avem. Ca să nu se creadă că improvizăm, cetăţeanul care tot ofta şi suferea de grija nevoiaşilor din România este acelaşi cu cel care planta, ca ministru al Turismului, faimoşii palmieri de care s-a ales praful, Dan Matei Agaton).

Revenind la viaţa politică. Vara este un sezon teoretic mort, toată lumea este în vacanţă, concediile ocupă interesul imediat, dincolo de salariile maltratate şi creşterile de preţuri ce ne pîndesc la tot pasul. Ce subiecte să mai inventeze presa, jurnaliştii, ca să reţină interesul cititorilor deprinşi doar cu ştiri rele şi nenorociri? Pe cine ar interesa, să spunem, concertele estivale ce se ţin lanţ pe Valea Prahovei sau la Tanglewood, ca în fiecare an? Credem că pînă şi culturalii noştri sînt sătui de expoziţii şi concerte, spectacole sau mese rotunde, cu nume mari şi teme majore ale umanităţii.

Dincolo de ironia tristă livrată de aceste aprecieri, chiar am găsit, cu totul întîmplător, un subiect tare. Dur, cu fapte incredibile şi poveşti pe măsură. La Buenos Aires, oraşul atît de iubit nu doar de argentinienii microbişti, dar şi de admiratorii lui Borges, Cortázar şi Sabato, s-a redeschis un proces. Un proces intentat unui ofiţer de informaţii care, în timpul dictaturii juntei militare conduse de generalul Jorge Rafael Videla între 1976 şi 1981, a răpit, schingiuit şi omorît oameni. O pagină neagră din istoria Argentinei. Au pierit şi dispărut civili nevinovaţi, au fost mii de morţi necunoscuţi, între 6.000 şi 30.000. Numărul lor nu se ştie nici azi exact, au rămas în istoria Argentinei ca o rană deschisă.

Alfredo Ignacio Artiz, născut la 8 noiembrie 1951, căpitan de informaţii în marina argentiniană, a condus fel de fel de operaţii speciale. Un bărbat tînăr şi frumos, blond, cu chip angelic, supranumit „El Angel Rubio de la Muerto“ („Îngerul morţii“), care a făcut fel de fel de porcării acum 30 de ani, este adus iarăşi în faţa justiţiei. În 2010. Aşa-numitul război murdar, purtat de dreapta ajunsă la putere printr-un puci, a lăsat în urmă zeci de mii de victime. Şi nu vorbim de războiul dintre Argentina şi Marea Britanie – elegant şi ironic taxat de Borges drept „lupta dintre doi chelioşi pentru un pieptăn“ – ci de cel purtat de militarii şi adepţii unei drepte dure împotriva propriului popor, a celor care nu gîndeau ca ei. Nu totdeauna dreapta e bună şi stînga e rea. Un război civil, în care au fost comise atrocităţi, au fost aruncaţi oameni vii din avion, în Oceanul Atlantic, iar alţii au fost schingiuiţi la modul barbar şi apoi omorîţi fără scrupule. Procesul redeschis şi intentat lui Alfredo Artiz redeschide o pagină dureroasă din istoria Argentinei. Detaliile sînt cutremurătoare, ca şi biografia acestui, realmente, înger al morţii. Un lung reportaj semnat de Jean-Paul Mari, însoţit de fotografii ale victimelor şi de imagini cu Şcoala de Mecanică a Armatei – locul de taină al sinistrelor crime, apărut în Le Nouvel Observateur din 13/15 mai 2010, este mai mult decît elocvent. Preluînd subiectul şi tot documentîndu-ne despre „Demonii din Buenos Aires“, ne-am spus, pentru a nu ştiu cîta oară, că literatura nu poate bate imaginaţia unei realităţi fără limite. Nu ştim cum se va termina procesul lui Artiz – el are deja o condamnare in absentia în Franţa, pentru uciderea a două călugăriţe –, dar am vrea să relevăm faptul că, oricît s-ar dori ca memoria omenirii să fie ştearsă, ea tot rămîne. Mai devreme sau mai tîrziu, totul se plăteşte. Dar nimeni şi nimic nu le poate reda viaţa unor oameni morţi nevinovaţi. Copii sau adulţi, deopotrivă.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

Cata justete, ce spirit zelos...MariTe - Sambata, 28 August 2010, 12:22

Doamna Maria R (sau sa va spun, mai bine, d.le Bedros sau numele oricui are puterea si interesul de a verifica de o mie de ori acelasi articol, „Soluţia Raed Arafat – Klaus Johannis”si de a „balansa” opiniile mai putin pertinente si mai mult deranjante ale celor cativa cititori..., se pare ca nu ati inteles in mod obiectiv care a fost nemultumirea mea cu privire la acel articol! Sa nu mai spunem ca de atatea Marii R nu mai este loc si permis a se mai posta si dreptul la replica!
Obiectia mea a fost legata de structura precara de argumentare sofista a autorului, de marsaviile si manipularile emotionale pe care le-a folosit pentru a-si ogoi frustrarile personale si pentru a promova „minoritarii” tarii care nu mai incap la conducere. Nu stiu daca domnia sa, autorul, s-a intrebat daca d.l Raed Arafat doreste cu ardoare un post inalt de conducere si vrea sa i se faca asemenea publicitate (si daca ar fi asa, ar fi josnic!). De asemenea, nu stiu in ce perioada a scris dumnealui articolul pentru ca eu stiu ca in guvernarea actuala sunt cativa ministri de etnie maghiara si mai stiu ca d.l Vosganian a detinut functii politice la conducerea tarii noastre. ( oamenii capabili si doritori, precum domnia sa, ajung acolo unde isi doresc, fie si in functii politice inalte. )
„Adoratorii basescieni,zilele astea,ar trebui sa se abtina,s-a instaurat un haos de tara africana abia decolonizata,in acesti ultimi 6 ani.”spuneti tot dvs, Maria R, care ridicati atat de mult in slavi presa romaneasca „libera” si dreptul la libera exprimare a oricui detine o anumita parere! Cred ca frustrarea acumulata in regimul comunist a trecut intr-o extrema in care se balaceste in naivitatea ca presa post-decembrista este autonoma! Deviza dvs pare a fi: „Daca nu esti cu noi, esti impotriva noastra!” iar daca stau sa ma gandesc mai bine, probabil ca asa e. Nu pot sa il iau ca model pe d.l Basescu atunci cand se urca la volan dupa 2-3 pahare, mai ales ca sunt platitor de taxe si eu insumi sunt un model demn de urmat in viata mea publica sau privata, dar parca nici nu pot accepta ca un cinstit domn Vantu sau Voiculescu, oameni distinsi si cu dragoste de tara, de asemenea platitori de taxe pentru ca manageriaza mari trusturi de presa, sa imi spuna ca tot ce face guvernul actual este impotriva interesului general al romanilor. Antenism este atunci cand chemi in emisiuni oameni de o anumita culoare politica pentru a discuta „cestiunile arzatoare” ale tarii si nu echilibrezi balanta si cu alte culori. Antenism este atunci cand, printr-un procedeu publicistic marsav, lasi sa se inteleaga ca vinovati pentru toate relele Romaniai, si ale lumii chiar, sunt cei doi B.
Pentru ca nu are sens sa mai lungesc, inchei prin a-mi exprima dezamagirea profunda pentru faptul ca un asemenea articol a fost publicat intr-un asemenea editorial. Daca scopul dvs este sa indepartati si pe si asa putinii cititori pe care ii aveti, ei bine, v-ati atins scopul! Un asemenea articol ar fi fost gasit cu usurinta si intr-un alt ziar, distribuit gratuit pe la metrouri. Nu stiu de ce speram ca aici sa gasesc ceva cu totul diferit si la un nivel ceva mai elevat. Imi pare rau ca am pierdut timpul cautand ceva mai bun...