OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Odeon
Cartofi prajiti cu orice
de Arnold Wesker
Regia: Alice Barb.
Scenografia si light design: Catalin I. Arbore.
Coregrafia si ilustratia muzicala: Alice Barb
Cu: Geo Costiniu, Serban Ionescu, Mircea Constantinescu, Marian Lepadatu, Gelu Nitu, Laurentiu Lazar, Florin Dobrovici, Marius Stanescu, Petre Nicolae, Mihai Danu, Pavel Bartos, Ioan Batinas, Gabriel Pintilei, Aurelian Barbieru, Ionut Kivu, Iuliana Costiniu.

Albul alterneaza cu rosul, inocenta ludica din ajunul Craciunului cu seriozitatea încrîncenata dupa Revelion, adolescenta cu maturizarea, cartofii prajiti cu orice.

Dramaturgul englez Arnold Wesker, autor a treizeci si opt de piese, îsi subscrie textele unor opozitii ireductibile, printre care cea mai percutant transpusa în spectacol este aceea dintre toleranta si fanatism. Conflictul de clasa vizeaza în subtext o discrepanta mult mai acuta, care presupune de fapt moduri de gîndire incongruente, forme de existenta distorsionate. Regizoarea Alice Barb speculeaza ingenios aceste dimensiuni contrarii, punctînd fiecare schimbare a perspectivei cu inserturi muzicale foarte bine alese si apelînd la un light design sugestiv, ce alterneaza nuante de alb, rosu si albastru.
Cei sase recruti naivi si debusolati, inadecvati unui regim de soc, privindu-si initial stagiul ca un joc, devin obiectul exercitarii unei autoritati diabolice. Placerea perversa de a-l umili pe celalalt numai pentru ca s-a întîmplat sa fie inferior în ierarhia militara este mobilul actiunii celor pentru care notiunea de armata se confunda cu fanatismul. Dincolo de asta nu mai exista nimic. Opozitia între recruti si ofiterii superiori este excelent articulata în spectacol prin gesturi, atitudini si comportament. Lumea acestora din urma este un spatiu închis, dogmatic prin extremismul impus, bazat pe recuzarea oricarei diferente. Aici recrutul îsi pierde individualitatea si se confunda cu un numar, pentru ca este exponentul uniformitatii armatei. Aici excesiva rigoare si disciplina sint ingredientele fanatismului si nimic nu le poate contesta deliranta autoritate, venita de fapt dintr-un complex de inferioritate. Cei care supun cu cinism, detasare si cruzime, o fac din penibila senzatie ca doar astfel pot fi superiori. În fond, ceea ce îi caracterizeaza sint automatismele verbale, truismele si ineptiile rostite ca adevaruri general valabile. O lume anchilozata si închistata, transpusa cu aplomb de jocul actorilor, iese la iveala. Comandantii si caporalii se supun si ei unei inflexibilitati marcata prin rigiditate comportamentala, prin gradatiile ascendente ale vocii, atent dozate, parodizate cu multa subtilitate. Autoritatea devine percutanta doar atunci cînd se face auzita prin tipete stridente.

De partea cealalta, într-o sugestiva antinomie, se afla grupul recrutilor, antrenati sa-si suprime revolta si sa devina obedienti soldati. Orice ignorare a regulamentului devine condamnabila si atrage dupa sine repercusiuni greu de imaginat si de suportat. Este cazul lui Pip Thompson, matricola 276 ( Marius Stanescu surprinde cu multa finete notele de sfidare si aparenta supunere) care, avînd un statut social superior, ignora legile si se opune cu îndîrjire ordinelor. Îl secundeaza Smiler Washinton, si el identificabil cu un numar-279, vinovat de a se fi nascut cu un zîmbet deranjant pentru cei din jur si obligat în final sa aleaga sinuciderea ca ultima solutie. Asta tocmai pentru ca orice diferenta este amendata intolerant, acolo unde trebuie functioneaza ca norma si devine obligatoriu sa suporti orice, sa accepti orice meniu. Numai ca în cazul recrutilor acesta se dovedeste mult prea condimentat si chiar insuportabil pentru cei mai slabi. Solidaritatea recrutilor cu cel mort devine emblematica, un act de initiere în valoarea si sensul prieteniei. Toti aleg printr-un subversiv joc, avînd ca reper sfidarea totala, intendenta. Accentele comice, valorizate cu multa verva în prima parte a spectacolului, se încarca ulterior de dramatism, iar clovneriile se convertesc în tragic. Rîsul initial, glumele nevinovate au acum ceva din gravitatea jocului maturilor.

Nuantele atent dozate din interpretarea actorilor, ironiile permanent contrapunctate de un suflu tensionat ma obliga sa nu fac diferentieri între partiturile actoricesti. Fiecare a creat un personaj viabil, surprins în datele esentiale, fara ostentatie sau doar efecte de suprafata, atent în acelasi timp la gesturile si miscarile celuilalt, ceea ce face ca între acestea sa nu existe fisuri.
Cît despre constructia spectaculara în ansamblu, este, dupa parerea mea, cel mai reusit spectacol al regizoarei Alice Barb, demonstrîndu-i disponibilitatea si pentru un alt registru decît cel exclusiv comic.