OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In fata cutiilor din care se revarsau casete video cu scurt-metraje – propuneri pentru editia de anul acesta a Festivalului International de Film DaKINO –, m-am simtit uneori ca Forrest Gump zgiindu-se incintat la viata („Viata e ca o cutie cu bomboane de ciocolata: niciodata nu stii ce-o sa-ti pice“), iar alteori m-am simtit ca Henry Fonda si John Wayne, asediati de pieile-rosii la Fort Apache. Un milostiv instinct de conservare a intervenit la un moment dat, facindu-ma sa pierd numarul filmelor, dupa primele doua sute. La un moment dat m-am gindit sa renunt la activitatile care n-aveau o legatura directa cu selectia filmelor din festival: mersul la cinematograf, uitatul la stiri, barbieritul, comunicarea cu semenii si alte chestii de-astea insignifiante. La un moment dat, mi se parea ca singura persoana cu care mai are rost sa comunic este colega mea, Irina Margareta Nistor, aflata undeva, sub un alt munte de casete, cu propriul ei video si propria ei lista de „da“-uri si „nu“-uri.

Ei ii mai trimiteam cite un mesaj telepatic, inainte de a adormi: „Tu ce-ai vazut in seara asta? L-ai vazut pe-ala cu lumea intoarsa pe dos, in care barbatul e trimis la bucatarie cu o palma peste fund, in timp ce nevasta se uita la meciuri de fotbal, bea bere, rigiie si vorbeste porcosenii, impreuna ce prietenele ei? Dar pe-ala cu diavolul, care ofera un milion de euro in schimbul unei simple rugaminti, cu conditia ca rugamintea sa fie repetata, in scris, de un milion de ori? Eu am avut o seara buna. L-am vazut pe cel cu baiatul care cerseste dragoste in metrou. Si filmul cu baiatul si prostituata, dar nu cel cu Maria Callas – celalalt. Si citeva documentare rusesti, dupa care nu mai voiam sa vad nimic altceva, ca sa nu le stric efectul. Apropo, ma apropii de fundul sacului, dar miine mai primesc unul, cu vreo saizeci de casete. E ca in Fort Apache – tu esti Fonda, eu sint Wayne. Sau invers, daca preferi“. Data fiind incoerenta acestor ginduri, e posibil ca ele sa nu fi ajuns la Irina Nistor. Oricum, de obicei nu mai eram in stare sa astept raspunsul ei telepatic si adormeam.

Au existat seri cind mina mea, parca vrajita, scotea din cutie un film bun dupa altul – cele proaste parca intrasera in pamint. (Atunci ar fi fost momentul sa joc la loto.) Caietul meu de notite pastreaza si acum urmele acelor seri, ca amintirea unei betii euforice: „Da! Tin neaparat sa intre in competitie – va ridica sala in picioare!“; sau: „Thriller spaniol al carui erou se pomeneste singur, noaptea, intr-un cartier rau famat, pentru simplul motiv ca, «decit sa merg in masina cu un fan al lui Julio Iglesias, mai bine caut un taxi»: un inceput perfect pentru un cosmar – da!“; sau: „Cum sa nu? Comedioara neagra, cruda si simpatica, numai buna de pus intre doua filme mai grave; pina si cintecul e memorabil: «Ah, ah, Balibalo, Balibalo est un salaud!»“; sau aceasta insemnare patetica: „Daca mai exista dreptate pe lume, acest film va lua un premiu.“; sau acest edict cam intortocheat: „Orice film despre facerea unui film, in care filmul-din-film incepe ca o biografie serioasa a lui Pasolini si se transforma intr-un horror porno, merita sa intre in orice festival. Replica de neuitat: «Meurs, Pasolini, foutu poète!»“ In astfel de momente, eram convins ca a intocmi programul unui festival este cea mai buna slujba din lume.

Dar apoi au aparut filmele iraniene, ca sa-mi arate cit de tare ma inselasem.
Boom-ul filmelor iraniene la festivalurile internationale este un fenomen pe cit de greu de ignorat (la un moment dat, orice festival se comporta de parca omiterea Iranului din palmares ar fi insemnat dezonoare si dezastru), pe atit de greu de explicat: din cit am putut vedea (si cumva am reusit sa vad toate scurt-metrajele trimise de scoala iraniana de film; si au trimis, nu gluma), am ramas cu impresia generala (staruitoare ca un blestem) de pauperitate estetica si cu impresia (inca si mai dezagreabila) de impostura – pauperitate estetica incercind sa treaca drept integritate morala. Ceea ce poate conduce la o explicatie partiala a succesului lor, la festivalurile occidentale: un fel de penitenta, din partea marilor cinematografii, care se simt atit de vinovate de risipa si coruptia lor, incit ar premia orice li se pare suficient de „minimalist“ si amarit si strain de placerile vietii (inclusiv, de placerea de a face film). Dar Irina Nistor si cu mine am mers inainte, simtind ca, in pofida blestemului, pina la urma trebuie sa gasim niste filme iraniene prezentabile. Si le-am gasit – in special la sectia animatie. (In zona filmului de animatie am avut, de altfel, l’embarras du choix: multe filmulete excelente, din multe tari. Pina si scoala iraniana invie, cind intra in aceasta zona.) Dar un blestem al filmului iranian tot exista. Exemplu: un documentar iranian despre pescuit inseamna 25 de minute de privit respectuos la un om care pescuieste.

Singura metoda de a vedea asa ceva pina la capat este sa te amagesti ca, in ultimul minut, un monstru va iesi din apa, luindu-i pe pescar, regizor si operator de pe capul tau, in stomacul sau primitor. Nu ca as avea ceva impotriva pescuitului, ca sport sau ca subiect de documentar. E un subiect la fel de bun ca oricare altul – cita vreme documentaristii sint rusi sau sirbi. De fapt, unul dintre filmele mele preferate, din cite am selectat, a fost un documentar sirb, care pur si simplu te invita sa te uiti la toate miinile care, pe parcursul unei zile, pipaie o piine – de la miinile gospodinei perfectioniste care incearca toate piinile, ca sa fie sigura ca a ales-o pe cea mai buna, pina la miinile saracului care azi doar pipaie, pentru ca n-are cu ce cumpara, miini neglijente, miini nehotarite, miini nervoase, miinile tale, miinile mele. Ultima imagine – piinile ramase pe rafturi la ora inchiderii, pipaite de toata lumea, nedorite de nimeni – era atit de emotionanta in umilinta ei, in lipsa ei de importanta, incit aveai senzatia ca ti s-au deschis ochii: cit de des ne gindim la tristetea piinilor necumparate?, cit de des ne uitam bine la lume?
Imaginea acelor piini m-a sustinut in clipa de restriste cind asupra mea s-a napustit singura specie mai temuta decit filmul iranian: filmul-romanesc-cu-fite-n-cap, care nu se oboseste uitindu-se la piini si la fleacuri de-astea, ci se uita numai la cai albi si are in cap numai majuscule – Sensul Vietii, Sex, Puritate, Moarte, Dumnezeu, Arta – vraiste de majuscule.

Eu le tot respingeam, iar ele tot veneau: ideea aceea blestemata (alt blestem) ca o opera de arta se prepara din putin Tarkovski, putin Fellini, putin Scorsese, putin Tarantino, un citat din Nietzsche si unul din Cioran, si in final, la alegere, o imagine a puritatii (fetita in rochie alba pe pajiste) sau o interogatie deznadajduita („Ce s-a ales din Iubire?“), sau amindoua la un loc; acea lipsa stupefianta de bun simt, care te impiedica sa realizezi ca, daca pui o actrita sa tipe un discurs gen: „Eu nu vreau sa ma fut! Eu vreau sa Scriu Opere de Valoare si sa-mi rafinez Spiritul, caci Budismul e Calea!“, orice public normal va exploda de ris; convingerea aceea lunatica (dar mai nostima) ca orice fantezie sexuala de-a ta (deloc diferita, in esenta, de fanteziile de care e plina presa de specialitate), orice vis care te-a tulburat (si i-a adormit pe toti cei carora ai incercat sa-l povestesti), se transforma in lucruri importante, cu ajutorul peliculei si al citorva trucuri invatate din videoclipuri; impostura de a te arata mai presus de naratiunea conventionala, cind de fapt nu esti in stare de ea. Au existat, fireste, si exceptii (le veti vedea la festival), dar, ca si in cazul scurt-metrajelor iraniene, un blestem tot exista. La un moment dat, speriat de un film pe care tocmai il respinsesem, am scris in caietul meu de notite: „Si pe deasupra, e evident ca autorul se considera un geniu. Un om de evitat.“ Si fireste ca, dintre toti oamenii ale caror filme le respinsesem, tocmai el m-a sunat ca sa-mi ceara socoteala. Pretindea ca e doar curios sa-mi afle criteriile, dar nu curiozitatea il facuse sa puna mina pe telefon. Ma ura, indiferent de criteriile mele. El facuse un film, ii daduse drumul in lume si o judecata de valoare venise ca nesimtita, sa se posteze intre filmul lui si festivalul DaKINO.

Ce daca judecata respectiva nu fusese un atac, ci o respingere, in urma careia filmul sau se alatura altor zeci de filme respinse? Tot atac se numea, si insulta era cu atit mai greu de suportat cu cit se stie – nu-i asa? – ca singura scuza a unui critic de film, aici sau la Hollywood, este ca judecatile sale nu au, de obicei, nici o influenta. Vorbind cu el la telefon, mi-am dat seama ca mai avusesem aceasta conversatie – prima oara, pe vremea cind eram inca la liceu si avusesem naivitatea de a-i spune unui student la operatorie (care mai era si beat) ca ma intereseaza critica de film; iar el, pe jumatate amenintator, pe jumatate lacrimogen, ma pusese la curent cu efortul pe care-l implica realizarea unui film (nu si cu efortul pe care-l implica vizionarea unui film prost) si imi descrisese un personaj slut, pizmas, acrit, neputincios, setos de singe navalnic de artist – acela era criticul de film. Acest romantism caraghios (artistul iubeste, deci creeaza, criticul nu poate crea, deci uraste, deci distruge) facea furori si in Facultatea de Film, cind am fost admis intr-o sectie cu dubla specializare – scenaristica si filmologie. Unii dintre colegii mei pareau destul de jenati de jumatatea aceea de eticheta filmologica – parca ar fi fost o tinichea ce le fusese agatata de coada, cu forta. Si n-am inteles niciodata prea bine daca, atunci cind ne numeau critici, studentii la regie incercau sa ne jigneasca sau doar sa ne tachineze.

Cind m-am urcat in caruta scolii de film, filmologia era a cincea roata, iar cind am coborit, nu mai era nici macar atit. Deci cine sa pregateasca un tinar regizor roman, pentru intilnirea cu critica? Cine sa-i explice ca a scrie despre cinema poate fi o dovada a iubirii pentru cinema – o dovada mai buna, in orice caz, decit filmuletele in care pelicula e utilizata de parca ar fi un accesoriu cumparat de la sex shop? In orice caz, nu festivalurile studentesti la care, daca cineva vrea sa se considere un vizionar sau un copil teribil, nu va fi contrazis (si poate chiar va fi premiat). Nici contextul cinematografic din afara scolii, atit de ostil incit tinarul poate fi scuzat daca se asteapta ca noi sa ne inchinam cu amindoua miinile in fata reusitei sale de a face un film – oricum ar fi acesta. Si nici macar comunitatea criticilor, cu firicelul ei de voce si obiceiurile ei prudente, diplomatice (toata lumea cunoaste pe toata lumea) si propria ei incapacitate de a primi critici (recent, simplul refuz al lui Alex. Leo Serban de a intimpina evlavios o carte de cinema a fost suficient, pentru a ofusca o parte din comunitate). Deci nu-i de mirare ca m-am pomenit dind socoteala la telefon pentru criteriile mele, ca si cum selectia unor filme ar fi o stiinta exacta.

Chiar asa: care au fost criteriile? Nimic batut in cuie. Am incercat sa nu fim mai putin exigenti cu filmele iraniene decit cu cele franceze, sau mai putin exigenti cu filmele romanesti decit cu cele iraniene. Am apreciat gagul scurt si imparabil, nuvela solida, construita fara graba (chiar daca, din punct de vedere tehnic, ea inceta sa mai fie un scurt-metraj), capacitatea de a crea, in numai citeva minute, o lume noua, coerenta, siesi suficienta, experimentul in care spectatorul, daca accepta sa plonjeze, are sanse sa pescuiasca ceva pretios, capacitatea de a spune simplu un lucru simplu, personajul caruia ii sint de-ajuns o replica si un prim-plan ca sa prinda de memoria ta si sa nu-i mai dea drumul, experienta care te face sa redescoperi cu intensitate lucruri pe care credeai ca le cunosti, conceptul-beton si conceptul-dinamita, capacitatea regizorului de a-ti comunica de la primele cadre ca esti pe miini bune, echilibrul, dificil de gasit, intre gratie si gravitate, chiar simplul exercitiu tehnic arzind de la febra de a face film. Astea, printre multe alte lucruri.

Festivalul International de Film DaKINO se deschide pe 25 noiembrie, cu proiectia filmului Omul fara trecut de Aki Kaurismäki (marele premiu al juriului si premiul de interpretare feminina, Cannes 2002), la Sala Palatului. Informatii despre principalele evenimente ale festivalului se afla deja pe site-ul liternet.ro.