OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„O grupa“ din prima serie de absolventi a profesorului Florin Mitroi a hotarit sa expuna impreuna „semnale“ a ceea ce li se intimpla cam de trei ani incoace. Un titlu provizoriu al acestei expozitii l-am dat, la una din interpelarile lor, „hexagon neinchis“, ca sa evit alternativa perfect/imperfect. Asadar, sase tineri pictori expun la galeria Orizont cite o pagina de prospect: ce gasim in tinutul lor artistic. Virginia Georgescu este bucolica grupului, plain-air-ista cu vocatia crochiului peisagistic pe deplin tonifiant in toata amplitudinea pinzelor. Picteaza cu humor, poate involuntar, cind surprinde un cal alb nu in clasic-romanticul galop pe cimp verde-crud, ci „in dunga“, verde-n fata, cal privit de sus. Vecin de colt de simeza, „clasicul“ tartor al otravii de Rostopasca, Dumitru Gorzo, asmute spre privitor ciini figurati in „bad-painting“ pe sipci, sa zicem, de gard. Emilia Persu, mai sobra, ofera o terta mare, in formate mai mici decit ne-a aratat-o in personala de la jumatatea acestui an. Cercetarea ei a cistigat in calitate picturala pe palierul de transgresare al unui motiv biomorf inspre cvasi-abstractie, tip Paul Klee.
Daca aceste trei nume le-am vazut deja in solo-uri expozitionale, laturile urmatoare ale hexagonului trebuie botezate. Viorel Grigore a taiat parimele spre navigatia fara harta in procesarea electronica a imaginii. Peisaj cu certificat de calitate postandreesciana, facut „la motiv“ (la Harnicesti) este fantasmat in permutari cromografice prin citeva mediaprinturi. Ca artistul, in vetusta sa subiectivitate, vrea sa inabuse „datele“ cimpului, stau marturie printurile incandescente cu fiica sa, Anastasia. Irina Florescu se ia la lupta cu un alt inger: nonculoarea. Notam efortul de analiza formala cubista, cu placerea austera a tehnicilor grele (tempera pe ipsos) si exclusiva scala tonala a griurilor intre alb si negru. Iar ultimul actant al celulei de fagure, Adrian Lulciuc prolifereaza modular un portret acut stilizat, in descendenta stilisticii lui Florin Mitroi si Ilie Boco. Interesant e ca pictura lui este sub sticla, iar varietatea inramarilor zideste de fapt o ampla lucrare obiectuala cu haz si cu detalii de pretioasa picturalitate.

Mai grea este povara criticului, cind vede doua personale de pictori-studenti, atit de bine asezate in patru timpi „spatiali“ ai salilor de la etajul Muzeului Literaturii, incit te intrebi cum va arata prestatia diplomei lor. Sa fie roadele exigentului lor profesor Alexandru Chira? Primele doua sali il gazduiesc pe Claudiu Diac, care „joaca“ scheme compozitionale grave, luate din „diagonalele secrete ale pictorilor“, pe care le incarca spornic cu fructele pastei. Pe cordajele tramelor sale se odihnesc, cu duble perechi de aripi, romburi de heruvimi. Misive grafice in romb prelung de plic depliat circula in toata expozitia si fac friza in sala comuna, a cincea, din centru. Claudiu Diac are o poveste-cadru despre doi martori care isi intersecteaza atentia si fac impreuna o instanta intre teluric si divin. Din punct de vedere plastic, orchestratorul nu alunga, ci convoaca cit mai multe instrumente, fara pletora, insa, caci „educatia nu permite“. Putin colaj hot-line si o pinza lasata faldat, ca o draperie, sint micile cochetarii ale certului pictor Claudiu Diac.

Artista obiectuala dar nu mai putin pictorita este colega de an, Irina Bucan Botea. Venus ironica si progeniturile ei, in culori actualizate Benetton fac atmosfera de fistic si glazura fondanta a sectiunii urmatoare de pe simezele muzeului. Instalatii fragil desuete, intre risnita de ciocolata duchampiana si elicele zburatoarelor lui Jules Verne, sint confectionate din tabla si pictate cu dichis cofetaresc in culori alchidice. Instalationismul benign si vioi cromatic este excelent implantat in spatiu (taietura de maestru a genului). Mai mult, sinii prolifici si mobili ai dulapiorului pe nume Venus se strecoara pe unde nu te astepti, odihnindu-se „ochios“ pe o farima de mitoasa sintetic-azurie. Iar „picturile fotografiate de mina“, cum ii place artistei sa spuna, sint tot atitea priviri inghetate de aura obiectivului cu burduf, de doua ori perechi de soti, iar in rest multi, multi copii.
Irina Bucan Botea distribuie aceste portrete de copii redati figura intreaga si cu recuzita, intre doua lumi violent sugerate plastic, adesea prin zari negre si hauri innourate. Redevabila estompei „primejdioase“ din figuratia lui Francis Bacon, pictorita livreaza spectatorului albumul desuetei copilarii drept lumea copiilor nenascuti, cei ce nu vor, tristi deja, sa vina pe lume. Dar artista stie, cu atentie si rabdare de lenta developare, sa-i aduca cit se poate de convingator in pictura.