OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

August 2009

Scriam că-mi place gramatica; îmi dezvăluie mecanismele limbii, dinamica ei formativă. Recitind, de curînd, cartea lui George Steiner The Grammar of Creation, ultima lui carte, am intuit forţa creatoare de lumi a unor conjuncţii condiţionale („dacă“) sau temporale („cînd“, „după ce“, „înainte“) de a construi universuri neexistente, imaginare, alternative. O propoziţiune condiţională imaginează o realitate inexistentă, dar posibilă; una temporală proiectează în viitor sau readuce în prezent un fapt imaginar sau con-sumat. Da, gramatica e un capitol pasionant al lingvisticii.

*

N-aveam ce citi. Am scos din raft cărţile lui Mihail Bulgakov, pe care le citisem de mult: Garda albă, Scene moscovite şi cartea autobiografică Zăpada neagră. Romanul Garda albă, dezvoltare epică a piesei Neamul Tembinilor, a fost scris îndată după punerea în scenă a piesei, în 1923. Ambele privesc anii cumpliţi ai războiului civil, din perspectiva „albilor“, a familiei de intelectuali violent ostili revoluţionarilor (roşii). Înainte de reprezentaţie, Stalin a fost invitat de Teatrul de Artă (M.A.T.) condus de Stanislavski să asiste la un spectacol jucat doar pentru el. Stalin şi-a dat consimţămîntul. Piesa a intrat în reper-toriul celebrului teatru sovietic. E uluitor ce se putea scrie, publica, juca în Uniunea Sovietică, în anii NEP-ului. Teroarea stalinistă s-a dezlănţuit, odată cu procesele, de-abia în anii ’30.

*

Urmăresc programe de televiziune. Constat că întreruperile comerciale sînt tot mai frecvente şi mai agresive. Posturi de televiziune, ca BBC-ul, care funcţionau fără întreruperi comerciale, au introdus reclama în program. Reclamele adoptă, fără excepţie, un anumit tipic. Pentru a reţine şi deruta spectatorul, reclama continuă atmosfera şi chiar imaginile programului pe care-l întrerupe. Dacă în program figurează dansatori, reclama somniferului începe cu o figură de dans urmată de declaraţia dansatorului cum că a pus capăt insomniilor care-l împiedicau să-şi exercite meseria, luînd somniferul... Dacă programul prezintă o furtună cu tunete, fulgere şi ploaie, un personaj cu umbrelă şi impermeabil intră în casă, închide umbrela şi-şi face o cafea marca... Dar produsul prezentat are dezavantaje – side effects – şi legea îl obligă să-şi informeze eventualii clienţi cu privire la ele. Aşa încît un anunţ comercial are trei acte: prezentarea elogioasă a produsului, dezavantajele minore şi invitaţia de a cere avizul doctorului (dacă e vorba de un medicament), invitaţie urmată de figura radioasă a celui care a consumat produsul. Cele trei acte ale piesei sînt obligatorii. Ceea ce mă enervează este faptul că autorul scenariului mă crede atît de proastă. N-am cumpărat niciodată un produs convinsă fiind de o reclamă prezentată pe micul ecran.

*

De curînd, sora mea a împlinit 94 de ani. Locuieşte împreună cu familia în oraşul Edmonton, din provincia canadiană Alberta, şi ocupă un mic apartament de două camere. Acolo îşi face veacul de peste 40 de ani, răsfoind cărţile pe care le citea răposatul ei soţ şi cîntînd la pianină, la care a dat cîndva lecţii de muzică. Copiii, în special fiica ei, o aprovizionează şi-i rezolvă toate problemele practice. Dar fata ei, care nu mai e tînără, are şi ea probleme medicale. Nemaisimţindu-se în stare să se ocupe de mama ei, a hotărît s-o mute într-un imobil pentru bătrîni din categoria „assisted living“. Acolo va avea hrana asigurată, ca şi serviciile auxiliare, care să-i facă restul vieţii posibil. Sora mea, cu care vorbesc săptămînal la telefon, a intrat în panică. Ideea de a-şi schimba spaţiul vital, deci obişnuinţele, rutina cotidiană, o îngrozeşte. Doreşte să rămînă pe loc cît mai are de trăit. Mă roagă să vorbesc cu fiica ei şi să o conving că schimbarea de locuinţă ar putea fi fatală. O înţeleg. Am chemat-o la telefon pe S. I-am vorbit despre primejdia dezorientării la vîrsta surorii mele. Mi-a spus că mama ei nu mai e lucidă, nu mai aude bine, că e incapabilă să trăiască singură fără observaţie medicală, fără ajutor zilnic. I-am spus că din convorbirile cu ea mi s-a părut că reacţionează normal. E drept că nu discutăm filozofie. Vorbim despre familie, clima canadiană în comparaţie cu cea de aici, sănătate etc. Şi-mi răspunde du tic au tac. Da, fiindcă ţine receptorul lipit de ureche etc. etc.

Mă gîndesc ce groaznic ar fi să trebuiască să-mi schimb ambianţa. Mi-am creat tabieturi – o rutină care, de peste 30 de ani, mi-a acordat oarecare independenţă în mişcări. Pe lumină şi întuneric mă descurc uşor în apartamentul meu. De multă vreme sînt convinsă de importanţa intens pozitivă a rutinei la o anumită vîrstă, care este a mea. Apartamentul, imobilul, cartierul îmi sînt familiare. Nu mă pot concepe în altă ambianţă. Înţeleg spaima surorii mele şi nu ştiu cum se va încheia extragerea ei din zona care i-a determinat reflexele în anii maturităţii imediate şi ai bătrîneţii.

Telefon radios de la sora mea. Familia nu mai vorbeşte despre schimbare de locuinţă. Viaţa îşi continuă cursul normal.

*

Recitesc Proust. Recitind, o caut şi o regăsesc pe cea care l-a citit întîia oară. Era prin 1946. Lucram la editură, în aceeaşi încăpere cu Silvian şi cu Schileru. Eu urmăream cu interes discuţiile lor literare. Silvian vorbea cu entuziasm, Schileru cu luciditate rece. Cu animaţie, Silvian evoca personajele proustiene: M-me Verdurin, Charlus, Morel, Albertine, Saint Loup etc., de parcă s-ar fi referit la cunoscuţi, la relaţii familiare. Atunci, îndemnată de Silvian şi stimulată de curiozitate, am început să-mi croiesc drum prin labirintul frazelor proustiene. Acum, cînd regăsesc impresiile de atunci, retrăiesc atmosfera discuţiilor din biroul editurii şi emoţiile provocate mie de descoperirea unui nou univers literar. Mi-ar plăcea să discut acum cu cineva experienţa pe care aş numi-o Proust-retrouvée dar n-am cu cine. Mă întreb: de ce regăsesc atît de intens dialogurile literare de atunci şi mai rar convorbirile existenţiale pe care le aveam cu Ata, prietena mea dintotdeauna, în drumurile noastre zilnice spre şi de la şcoală. Vorbeam despre viaţă, oameni, moarte, dragoste, sex, prietenie, politică, adevăr. Ata mi-a insuflat oroarea de falsitate şi minciună, încrederea în prietenie, respectul faţă de cuvînt etc. De ce evoc atît de des dialogurile livreşti cu Silvian, atît de rar discuţiile existenţiale ale adolescenţei? Poate pentru că am rămas, în mod iremediabil, o belferiţă.

Grădina mea de hîrtie

Din fotoliul în care petrec mult timp citind, urmărind un program de televizor, văd, dacă-mi ridic privirile, trotuarul de vizavi al bulevardului, şi anume staţia de autobuz de la intersecţia Olympic – Cochran. Este un crîmpei de animaţie pe un bulevard necomercial în zona asta şi, deci, nefolosit de pietoni. La orele de vîrf, maşinile gonesc pe cele patru culoare; în rest, e linişte. Dar staţia de autobuz mă distrează. Cunosc de mult cîţiva dintre călătorii obişnuiţi, ba chiar le ştiu orarul. Dimineaţa, cînd oamenii se îndreaptă spre locul de muncă, apar cîţiva şcolari cu ghiozdanele în spinare, cîţiva tineri în ţinută lejeră, un negru, care aşteaptă autobuzul aşezat pe speteaza băncii, o pereche de negri – el şi ea – masivi (de pe locul meu, par două pătrate negre), care aşteaptă îmbrăţişaţi şi sărutîndu-se cu pasiune în fiecare dimineaţă. Ceva mai tîrziu, apare grăsana în short (niciodată în altă ţinută) şi, pe urmă, doamna cu căţelul. Începînd de la 7 dimineaţa, pînă cînd se întunecă, la fiecare trei ore, o doamnă roşcată, ţinînd într-o mînă cîteva şerveţele de hîrtie şi în cealaltă cureaua agăţată de zgarda cîinelui, coboară de pe Cochran, trece prin staţie şi merge pînă la primul palmier. Acolo se opreşte, pînă cînd cîinele se uşurează, adună totul în şerveţelele de hîrtie şi se întoarce, trecînd prin staţie şi urcînd strada Cochran. Operaţia se repetă cel puţin de cinci ori pe zi şi, de fiecare dată, doamna e altfel îmbrăcată decît în expediţia precedentă. După-amiază, alt moment de animaţie. Şcolarii se înapoiază de la şcoală, perechea de negri coboară din autobuz. Apare invalidul în scaunul cu rotile pentru care şoferul autobuzului coboară rampa de la intrare. Din fotoliul meu îmi permit să trec la generalizări. Da, e altă lume decît cea a automobiliştilor. Da, obezitatea, în regiunea asta, e o boală socială. Dar autobuzul îi înghite pe toţi şi porneşte. Bulevardul e din nou pustiu.

*

Scriu. Încerc să înlocuiesc, punînd pe hîrtie gîndurile care-mi trec prin minte, dialogul de care, în ultima vreme, am fost cu desăvîrşire lipsită. Ceea ce pe vremuri dezbăteam cu prieteni prin viu grai şi, după emigraţie, mai ales prin corespondenţă, în ultimul timp tinde să se transforme în obsesie. Am fost toată viaţa dependentă de unul sau de mai mulţi interlocutori, care, ascultîndu-mă, răspunzîndu-mi, încredinţîndu-mi gîndurile lor, mă ajutau să-mi limpezesc ideile, să găsesc răspuns la nedumeririle care mă asaltau. Acum recurg la dedublarea pe care mi-o oferă scrisul, ca să menţin un echilibru interior, altfel foarte ameninţat. Este un fel de masturbaţie intelectuală. Totuşi... Beckett a declarat într-un rînd: „Que voulez-vous...? C’est les mots, on n’a rien d’autre“. Şi a vorbit despre vid, nimic, imposibil, golul dinlăuntrul cuvintelor, folosind cuvinte.

*

Îmi sorbeam, ca de obicei, cafeaua de dimineaţă în fotoliul din living-room. Ascultam muzică. La un moment dat, a început Fantezia în do minor de Mozart. O executasem pe la 12-13 ani, la una dintre audiţiile anuale organizate de profesoara mea de pian. Acum mă izbea sunetul dureros al terţei minore (do-mi bemol) cu care începe piesa. Realizam, cu toată conştiinţa, rezultatele muzicale ale unei tonalităţi minore. Profesoara mea, care nu avea nici o înclinaţie teoretică, nu-mi vorbise niciodată despre deosebirile de atmosferă create de cele două modalităţi – majoră, minoră. Pe atunci, eu îmi dădeam seama vag că Fantezia în do minor se deosebeşte de cele cîteva sonate de Mozart, pe care le studiasem. Era mai puţin jucăuşă. Acum urmăream succesiunea între momentele de tristeţe, cele de durere, de disperare, pînă la finalul reţinut, care nu comunică nimic din jubilaţia unui final în acord major, din sentimentul înţelegerii cu tot universul. După încheierea Fanteziei, a urmat muzică de Ceaikovski. Am închis aparatul şi mi-am văzut de programul meu matinal.

*

Trebuie să mă duc neaparat la drogherie. Nu e departe. Ajung acolo pe jos, după zece minute de mers. Ca de obicei, îmi imaginez în prealabil traseul. Ies din casă, înaintez pe strada Cochran pînă în bulevardul Wilshire, paralel cu bulevardul Olympic pe care locuiesc eu. Pe urmă, o iau la stînga. Ciudat. În loc să vizualizez acest itinerar, pe care l-am parcurs de atîtea ori, mă văd pe strada Frumoasă. Ies din casa în care am crescut şi în care am locuit pînă în momentul căsătoriei, înaintez pe Frumoasă pînă ajung pe Calea Victoriei, perpendicular pe Frumoasă, cum e Wilshire pe Cochran. Mă enervez. Vreau să mă regăsesc în locul unde mă aflu acum şi nu reuşesc. Încerc să mă readaptez. Deci, ajung pe Wilshire. Dacă o iau la dreapta, ce găsesc? Fostul Palat Cantacuzino, acum Muzeul Enescu, cu cei doi lei la dreapta şi la stînga scării de intrare. Mi-este imposibil să prefigurez drumul meu pînă la drogheria de pe Wilshire.

Ascult periodic la cîte unul din posturile de muzică clasică suita lui Bach pentru flaut şi ansamblu de cameră, solist fiind Rampal sau Gafway. Mi-amintesc invariabil de contextul în care am auzit-o prima oară. Ne aflam în Sala Dalles, P. şi vechii mei prieteni T. şi R. Era pe la sfîrşitul anilor ’60. Concerta ansamblul Janigro din Dubrovnik. Solist Janigro el însuşi, un bărbat înalt şi subţire, care, în picioare, în faţa celorlalţi muzicanţi, mi se părea un zeu Pan. Poate pentru că am socotit totdeauna flautul un instrument paradisiac. Eram entuziasmată. Am aplaudat cu frenezie. Solistul a fost bisat. La ieşire, T. mi-a spus: „Pe tine nu te-a cucerit atît muzica lui Bach, cît solistul“. Îmi amintesc de concertul acela ca de o împrejurare de deplină fericire. Dar atunci nu ştiam cît eram de fericită.

*

Recitesc Dostoievski: Adolescentul, Jucătorul, Fraţii Karamazov. Bineînţeles că e cu totul altul decît la lectura precedentă. Dar ceea ce m-a izbit de data asta şi nu cred că mă surprinsese rîndul trecut este uşurinţa cu care personajele lui – femei, bărbaţi – plîng, au ochii plini de lacrimi. Plîng de emoţie (chiar în momente de fericire), le curg lacrimi pe obraji, hohote de plîns. La procesul lui Dimitri Karamazov, femeile şi bărbaţii plîng în timpul pledoariei lui Petiukovici, avocatul. Inculpatul izbucneşte în hohote de plîns. Alioşa e mereu cu lacrimile în ochi. Să fie rezultatul intensităţii emoţionale din opera dostoievskiană? Fenomenul nu m-a surprins citindu-i pe Tolstoi, Cehov, Gogol. Cu atît mai puţin citind un roman din primii ani ai regimului sovietic, cum ar fi Invidia lui Oleşa.

*

Am scris mult în viaţa mea. Profesional şi ca fiinţă comunicantă: cursuri, articole, cărţi, scrisori. De fiecare dată cînd începeam să scriu – indiferent ce –, ştiam precis cum îmi voi formula ideea. Gîndeam în prelabil, în forma pe care o socoteam potrivită, textul scris. Mi-amintesc că, la Bucureşti, stăteam în şezlong pe terasă şi-mi pregăteam cursul – frază cu frază. Pe urmă, mă aşezam la masa de lucru şi scriam fluent şi fără întreruperi. Tanti Ada, care pe atunci îmi dirija gospodăria, nu se putea dumiri. Cum poate cineva să zacă ore întregi în şezlong fără să facă nimic?

Obiceiul nu m-a părăsit pînă în ziua de azi. Dar, în ultimii ani, s-a ivit un alt fenomen înrudit. Anticipez conversaţiile, dialogurile. În preajma unei întîlniri profesionale, amicale, familiale, îmi formulez în minte desfăşurarea dialogului. El (ea) spune, eu răspund, eu spun, el (ea) răspunde. Fără să-mi dau seama, cînd situaţia se produce, îndrept dialogul spre făgaşul anticipat. Deseori, lucrurile se desfăşoară în acord cu previziunea. Uneori însă, interlocutorul refuză să accepte schema mea şi deviază. După un moment de panică, mă adaptez. Devin mai puţin spontană şi promptă, dar am surpriza neprevăzutului.

(fragment cuprins, iniţial,

şi în suplimentul Observatorului cultural din 23-29 iulie 2009)

*

Scot din raft o cărticică: Ludmila Uliţkaia – Înmormîntare veselă (roman nuvelă?). Nu ştiu cum a ajuns în biblioteca mea, nu-mi amintesc dacă am citit-o. Coperta interioară mă informează că e scrisă la New York şi Moscova în anii 1992-97. Acum, scriitoarea locuieşte la Moscova. Am deschis cartea cu multă curiozitate. Voiam să ştiu ce şi cum se scrie în Rusia, acum, cînd presiunea exercitată de formula realismului socialist a dispărut.

Apartamentul din N.Y. al unui pictor rus bolnav, muribund, pe urmă decedat. În jurul lui, un grup de emigranţi din URSS; mai ales femei, fiecare dintre ele legată de bolnav printr-un trecut amoros, erotic, sexual. De altfel, toate femeile au avut legături cu toţi bărbaţii prezenţi în apartament. Pictorul era un mare muieratic. Bolnavul se stinge şi moartea lui produce reacţii paradoxale – jale, plîns, după care se dezlănţuie o adevărată bacanală. Începe cu discuţii porno şi situaţii erotice, culminează într-o explozie de sexualitate. Încerc să desluşesc spiritul în care a fost scrisă cartea. După constrîngerile epocii staliniste, scriitoarea se îndreaptă spre tot ceea ce înainte fusese interzis. Se defulează. Îşi dă poalele peste cap.

*

Citeam culcată, în dormitor. La un moment dat, în living-room, telefonul a început să sune. Am azvîrlit cartea şi am sărit din pat. Am fugit pînă în camera alăturată. Şi, cînd am ajuns în dreptul telefonului, m-am împiedicat şi am căzut pe spate. Am încercat să mă ridic, dar n-am izbutit. Din fericire, mîna mea ajungea pînă la telefon. Am format numărul celularului lui S. Mi-a spus că se află în apropierea Oceanului, că se suie numaidecît în maşină, dar că, înainte de a ajunge la mine, trebuie să se oprească acasă, ca să ia cheile apartamentului meu, pe care i le dădusem de mult, de vreme ce eu nu puteam să-i deschid uşa. În aproximativ o oră, va fi la mine. Timp de o oră am stat nemişcată pe jos, aşteptîndu-l pe S. care a sosit aşa cum prevăzuse, cam într-un ceas, şi m-a ridicat de pe podea. Nu-mi rupsesem nici un os, dar mă durea un picior. De ce a trebuit să fug, să mă reped? It’s my way of life, am mai spus-o. Presto, prestissimo. De cîteva ori, am încercat să-mi modific tempo-ul mişcărilor. Să funcţionez nu andante, ci moderato. Dar, deşi mă mişcam moderat sub control mental, în interiorul meu continua – ca să folosesc acelaşi limbaj muzical – un tremolo, o mişcare precipitată, independentă de decizia mea raţională. Era o grabă interioară, organică şi nu o reacţie comportamentală.

*

Conversaţie telefonică cu prietenul meu, fizicianul din Koeln. Tocmai s-a întors de la Amsterdam, unde s-a întîlnit cu prietenul lui, Gigi. Nici trei ore cu trenul. Săptămîna viitoare se duce la Paris. N-a mai văzut oraşul de mult, îi este dor de el. Patru ore cu trenul. Şi ce planuri mai ai?, îl întreb. Vreau să mă duc la Londra să-mi văd nepoata. Dar acolo cum ajungi? Tot cu trenul, prin tunelul care trece sub canal. Trenul! În tinereţea mea era un simbol aproape romantic. Cu trenul ieşeai din cotidian, plecai spre alte zări. Cu trenul am călătorit la 17 ani, cînd am fost prima dată la Paris. Cu trenul plecam în vacanţă – la Sinaia, la Predeal, la Tuşnad. Totul era aproape. În Europa, totul e aproape. Dimensiunile sînt comprehensibile pentru mine. Mi-amintesc de un şlagăr la modă pe vremea aceea: Glasul roţilor de tren, cîntat de Jean Moscopol sau Cristian Vasile, diseurii cei mai în vogă pe vremea aceea. Aici, în America, nu se circulă cu trenul. O singură dată am călătorit cu trenul, de la New York la Boston, ca să mă întîlnesc cu prietena mea din Israel, venită să-şi viziteze nepotul, student la o universitate dintr-o suburbie a Bostonului. Asta s-a întîmplat acum 20 de ani. Mi-e dor de tren, de gările la care te conduc şi unde te aşteaptă pe peron prieteni şi rude. După 30 de ani de viaţă americană, mi-e dor de Europa. De fapt, am rămas o europeană.

Aprilie 2010

Acum cîteva nopţi, spre dimineaţă, l-am visat pe J. De mult nu mă mai gîndisem la el. Era, în visul meu, aşa cum îl ştiam: gras, jovial, comunicativ. L-am cunoscut la editură. El era în conducere, eu lucram în secţia de literatură străină. Ne-am împrietenit. Am petrecut o vacanţă la Zamora şi, de acolo, împreună cu S., am făcut o excursie – Cheile Bicazului. Înaintam pe firul apei, între doi pereţi de stîncă înaltă. J. păşea prudent prin rîu, înaintînd desculţ, încet, din piatră în piatră. Aşa l-am văzut în vis. A murit de cancer. Pe urmă, prin asociaţie, mi-am amintit de o excursie cu Ata prin canioane. Ata venise din N.Y., unde petrecuse un timp, la fata ei, şi, la invitaţia mea, mă vizita la L.A. Am vrut să-i arăt „ce-i mai mîndru-n valea mea“ şi am dus-o la canioane. Un trenuleţ local ne-a lăsat la intrarea în canion. Peisajul era lunar. Lumina pătrundea greu prin pereţii cenuşii de piatră. Ata era uluită şi copleşită. Am înaintat încet prin semiîntuneric, pînă cînd am văzut la orizont pajiştea verde luminată de soare şi dealuri domoale în depărtare. Pe urmă, aproape trează, mi-a răsărit în minte excursia în Bucegi (Omul? Caraimanul?), pe care, în adolescenţă, am întreprins-o cu prietenii mei. Era prima escapadă nesupravegheată de un adult. Posed o fotografie. Sîntem toţi şapte pe un vîrf de munte. Toţi în ţinută montană: bocanci, short, rucsac în spinare. Rîdem în soare. Din cei şapte adolescenţi îmbătaţi de aventura libertăţii, mai trăiesc trei; Mira, în Israel, M., la Bucureşti, eu, în California. Au trecut 70 de ani de atunci. Îmi răsare în minte versul baudelairian: „Souvenir, souvenir, que me veux-tu?“.

*

De mult m-am obişnuit cu gîndul că realitatea imediată se încăpăţînează să mă contrazică, ba chiar să-mi facă în necaz. Pregătesc o omletă în bucătărie. Ţin tigaia deasupra plitei electrice. Sună telefonul. Las tigaia şi mă reped să răspund. O companie de covoare îmi propune să-mi înlocuiască, cu un preţ derizoriu, carpeta din living room. Îmi fac siesta de după-amiază cu o carte în mînă. Am închis telefonul ca să nu fiu deranjată. Bate cineva la uşă. Arunc cartea şi mă reped să deschid. O vecină mă roagă să-i împrumut două ouă. Vreau să fac o mică plimbare pînă în colţul cu bulevardul Wilshire, să casc gura la vitrine şi să beau o cafea în aer liber, la o cafenea de trotuar. Mă îmbrac. Înainte să ies, mă uit spre fereastră. Afară plouă, eveniment rarissim în sudul Californiei.

M-am hotărît să desfid realitatea, să profit de pe urma opoziţiei ei faţă de mine. Aştept un telefon important care întîrzie. Mă întind în pat cu o carte. Într-un tîrziu, telefonul sună. Afară e burniţă şi răcoare. Mă înfofolesc, îmi pun impermeabilul. Cînd să ies pe uşă, bineînţeles, se înseninează. Pot să-mi scot impermeabilul şi să mă duc la plimbare – etc. etc...

*

În ultima noastră convorbire telefonică, soră-mea din Canada m-a informat că fata ei cu soţul au părăsit Edmontonul, unde locuiseră împreună cu toată familia din momentul emigraţiei, şi s-au stabilit la Victoria, unde şi-au cumpărat o casă. Cunoşteam Victoria. În anul cînd predam la Universitatea din Alberta, făcusem o excursie la Vancouver, cel mai nordic oraş al continentului. Mă oprisem timp de o zi la Victoria, o localitate montană, împădurită, unde mi-ar fi plăcut să petrec o vacanţă, dar nu să locuiesc. Citadină incurabilă, mi-ar fi lipsit străzile, bulevardele, mişcarea şi vibraţia unui mare oraş, de care am simţit totdeauna nevoia. După o pensionare timpurie, cei doi trăiau acum la Victoria. Şi cu ce se ocupă toată ziua?, am întrebat-o pe soră-mea. Au o grădină mare şi lucrează toată ziua în grădină. Gîndul m-a dus instantaneu la Voltaire. „Il faut cultiver son jardin“, spune în final Candide, după o viaţă de aventuri şi experienţe variate, stranii, insolite. Da, la un moment dat trebuie să te mărgineşti a-ţi cultiva grădina. La vîrsta mea, anii de călătorie (meine Wanderjahre) s-au sfîrşit. Trebuie să mă aşez, să-mi cultiv grădina. Dar care este grădina mea? Grădina mea e o grădină de hîrtie: citesc, scriu.