OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Publicată recent la Humanitas, corespondenţa dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger, purtată pe parcursul unei jumătăţi de veac decisive pentru secolul al XX-lea (1925-1975, cu o pauză între 1933 şi 1950), trebuie citită în mai multe registre: literal, metaforic, filozofic, politic. Fiecare dintre interpretări ascunde multe trape, printre cele mai periculoase fiind tendinţa sintetizatoare, conducînd la uscăciune şi simplificare a unor relaţii de rară complexitate sufletească şi intelectuală, şi/sau tendinţa de romanţare, potrivindu-se mănuşă scenariilor de film-biografie. Scrisorile s-au păstrat în posteritate datorită Hannei Arendt, care nu a distrus „documentele personale“ avîndu-l expeditor pe Heidegger, acesta avînd, însă, grijă să facă dispărute textele evident incomode, purtînd semnătura ei. Fiul filozofului, Hermann Heidegger, relatează că a existat o înţelegere între cei doi de a distruge corespondenţa, înţelegere pe care Hannah Arendt n-a respectat-o. Poemele dedicate ei de Martin Heidegger şi scrisorile lui erau atît de importante pentru ea, încît „le-a ţinut într-un sertar al scrinului din propriul dormitor“, specifică în postfaţă Ursula Ludz, îngrijitoarea ediţiei princeps apărute în Germania, cu puţin timp în urmă. Meritul ei esenţial este de a fi făcut, prima, lectura şi interpretarea literală, ordonînd perioadele, cu adnotările necesare, şi grupîndu-le simfonic: „Prima vedere“, „Re-vederea“, „Toamna“.

 

Clasica admiraţie-prietenie profesor-student, care, fatalmente, se transformă în iubire, atunci cînd e vorba de un bărbat şi o femeie, n-ar avea relevanţă, dacă n-am a-sista la transformarea ei din „ceva care a fost în ceva care durează“, scrie Hannah Arendt, imediat după 1950. Ce „a fost“? Întîi de toate, a fost o premoniţie din partea lui Heidegger: „să nu ajungem să desfigurăm acest dar şîntîlnirea protagoniştilorţ căzînd pradă autoamăgirilor pe care viaţa, în exuberanţa ei, le aduce cu sine“. Cuvîntul „exuberanţă“ e o metaforă pentru transformările inevitabile suferite de fiinţa umană în interacţiunea dintre mica şi marea istorie (modificări datorate vîrstei, mediului, mutaţiilor de mentalitate, oscilaţiilor de valori, complexului socio-politic în perpetuă schimbare, determinînd reacţia culturală, emoţională). A fost şi o constatare a pasiunii iscate între două personalităţi, una constituită, cealaltă – în formare, venind, fiecare, din lumi diferite; „diferitul“ avînd atît proprietatea de a contraria, cît şi de a atrage.

 

Dar fraza lui Heidegger, „apropierea nu este aici decît faptul de a fi în extrema depărtare faţă de celălalt“, nu a avut în vedere decît subiacent „diferitul“, în sensul sus amintit. Se ştie că în Germania s-a născut Haskala, că evreii germani, printre cei mai emancipaţi din Europa, erau atît de integraţi în societatea germană încît „diferitul“ era aproape anulat. Profesorul s-a referit la gîndul care adînceşte şi consolidează sentimentul, condiţionîndu-i durata. Dar, în momentul în care este gîndită, între fiinţa umană-subiect şi cel care o gîndeşte se naşte, inevitabil, depărtarea. Poate chiar „depărtarea“ obiectivă a facilitat „apropierea“, perpetuarea sentimentului. Elementele psihologice, conducînd-o pe Hannah Arendt înspre Martin Heidegger au fost „o nostalgie care dă consistenţa proprie vieţii şi poate deveni un element constitutiv al ei“ şi „o angoasă în faţa existenţei în genere“. Într-un cuvînt, atracţia ei s-a iscat din nevoia unei insule de certitudine într-o mare de îndoieli, stare de spirit specifică oricărei personalităţi care se caută pe sine. În scrisorile amîndurora din anii tineri, se simt predispoziţii postromantice existînd încă la începutul secolului trecut. Să nu uităm că postromantismul este unul dintre afluenţii existenţialismului, faţă de care cei doi manifestă receptivitate. Ceea ce o saltă peste această stare de spirit, care ar fi putut-o face să lunece în tonalităţi minore, s-o piardă în plan creativ, este faptul că ea reuşeşte să găsească o supapă de ieşire: ceea ce numeşte „drumul lung şi mai anevoios decît credeam, pe care mi l-ai arătat“.

 

De fapt, nu profesorul i-l „arată“, ci studenta, singură, îl descoperă. Dimensiunile şi dificultăţile parcursului filozofic pe care simte că-l are în faţă sînt stimulentele salvatoare. Mai există o afirmaţie care depăşeşte afecţiunea faţă de Heidegger, fiindcă vizează condiţia creatorului în general: iubirea de „operă“ mai puternică decît iubirea de „viaţă“. „Singurătatea este unica posibilitate de a trăi care mi se potriveşte“, scrie Arendt. Singurătatea este de ordin spiritual, indiferent de iubiri, căsnicii (Hannah Arendt a avut două), prieteni. Aceste răsaduri au făcut posibilă transformarea pasiunii de moment a amîndurora într-un sentiment complex şi profund între două personalităţi care au mereu ce să-şi spună şi a căror perspectivă, una asupra celeilalte, este în perpetuă metamorfoză; prin aceasta, legătura asigurîndu-şi existenţa. Sînt imagini, de fiecare dată – altele, asupra aceleiaşi văi, văzute pe drumul de munte în serpentine. 

Momentul 1950 – reînnodarea firului rupt – nu poate fi înţeles fără ceea ce s-a întîmplat în 1945, cînd o comisie de denazificare îi retrage, pe termen limitat, lui Heidegger, dreptul de preda în învăţămîntul public şi dreptul la pensie. A fost o sentinţă blîndă faţă de spectrul detenţiei care-l ameninţa, Heidegger fiind conştient de asta. În eforturile sale de a se salva din faţa a ce putea fi mai rău, el apelează la Jaspers, care, acum, avea un statut social favorabil, dat fiind că, pentru convingerile sale antinaziste, fusese exclus din universitate în timpul celui de-al Treilea Reich. Jaspers adresează comisiei un referat în care-şi expune punctul de vedere: „şMartin Heideggerţ este mai degrabă un copil care şi-a prins degetul în roata istoriei, dar ş…ţ modul lui de gîndire mi se pare, în esenţa sa, dictatorial ş…ţ, felul său de a vorbi şi acţiunile sale au o oarecare afinitate cu elementele caracteristice naţional-socialismului“. Caracterizarea e consonantă cu ceea ce Hannah Arendt, în fabula Vulpoiul Heidegger, a numit incapacitatea lui de a recunoaşte „deosebirea între o capcană şi ceva care nu este o capcană“. Ba mai mult: „îşi construieşte dintr-o capcană o vizuină“ şi se instalează în ea „pretinzînd că e o vizuină normală“.

 

Toate – metafore pentru convingerile politice cărora Heidegger le căzuse în cursă, crezînd că naziştii au distrus „adevărul profund şi măreţia naţional-socialismului“ pentru că „nu au urmat calea sa“, aşa cum pretinde într-o scrisoare către Ernst Jünger. Îngrijorătoare pentru actualitate, însă, este existenţa a destui intelectuali în lume care, făcîndu-şi scut din opere ale lui Nietzsche, Heidegger, Ernst Jünger etc., „uită“ unde a dus denaturarea prin nazism a unor asemenea filozofii: 1. exterminarea evreilor, a romilor, minorităţilor sexuale, persoanelor cu dizabilităţi, oponenţilor politici ai nazismului; 2. aducerea la condiţia de sclavie a popoarelor considerate „neariene“. Dar un sentiment e un sentiment. În 1950, moment în care oportuniştii traversau pe celălalt trotuar cînd erau în situaţia să salute un apropiat al „Ciumei Negre“ – expresia apare premonitoriu într-un poem de Gottfried Keller, citat de Hannah Arendt –, reîntîlnirea, provocată de un oficial al unei organizaţii evreieşti, cu atunci proscrisul filozof, reprezintă pentru acesta din urmă un neaşteptat sprijin social. Are tot interesul să cultive vechea-nouă relaţie.

 

Există un laitmotiv judicios în multe dintre scrisorile lui Heidegger: „depăşind spiritul răzbunării, omenirea ar putea fi salvată“, laitmotiv pe care Hannah Arendt a înţeles să-l pună în aplicare înainte de a fi teoretizat de „vulpoi“. Se poate vorbi sau nu de dubla apartenenţă identitară, germană şi evreiască, a protagonistei? Mai curînd – de o stare conflictuală între cele două identităţi, sugerată de receptivitatea ei faţă de o însemnare a lui Kafka, reprodusă într-o „Anexă“: o aparentă încleştare între rădăcini (evreieşti) şi educaţie (cultura germană); aparentă – pentru că primul „adversar“ îl ajută, de fapt, pe celălalt, amîndoi fiind „luptătorul“ însuşi, care doreşte să se smulgă din confruntare, devenind propriul său arbitru. Hannah Arendt va face un portret foarte convenabil magistrului, elogiindu-l la împlinirea vîrstei de 80 de ani. Heidegger şi-a învăţat studenţii să „discute o idee“ pînă cînd „teoria devenea actualitate“. Cărările care nu duc nicăieri, duc, de fapt, undeva; tăiate fiind cu siguranţa celui care, cunoscînd bine „pădurea“ (ideile), o preferă „autostrăzii“ (platitudinile) şi se încumetă să creeze drumuri noi (unde, fireşte, n-au cum să existe indicatoare).

 

O caracteristică generală: „vălul Penelopei“ – capacitatea de a lua totul de la capăt cu fiecare scriere, păstrînd limbajul construit anterior. „Eroarea“ aderenţei la nazism e comparată inteligent şi reverenţios cu „eroarea“ lui Platon de a fi crezut că-l poate îmblînzi, predîndu-i matematica, pe tiranul din Siracuza, ambele „erori“ soldîndu-se cu eşecuri. Nu după multă vreme, Heidegger îşi redobîndeşte pensia şi dreptul de a preda. Prelegerile sale se bucură de o audienţă din ce în ce mai sporită, despre care relatează cu umor mîndru şi inteligenţă a modestiei: „eu abia mă strecor…“. Poate, un vers dintr-un poem de Rilke ar rămîne să vibreze deasupra acestei corespondenţe: „Ce ţi se iartă? Cît rămîne vină?“.