OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rolf Bossert

„Ich steh auf den Treppen des Winds“. Ausgewählte Gedichte 1972-1985/

„Stau pe treptele vîntului“.

Poeme alese 1972-1985

Selecţia textelor şi versiunea în limba română de Nora Iuga; prefaţă de Gerhardt Csejka; postfaţă de Ernest Wichner

Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008, 268 p.

Poate cele mai nimerite rînduri despre Rolf Bossert le-a scris deja, în 1988, Mircea Dinescu, pe cînd era mai mult poet decît altceva. Într-un text publicat în Moartea citeşte ziarul, Dinescu îi creionează un portret în care surprinde, cu acuitatea specifică celui ce priveşte mereu în urmă – ca să vadă dacă se uită cineva după el (iată ce au în comun îndrăgostitul deznădăjduit şi disidentul într-un regim totalitar) –, tragismul existenţei bossertiene, asfixiate de imbecilitatea cu acces la convorbiri, locuinţe şi cu putere de decizie în ceea ce priveşte eliberarea de paşapoarte.

Scrie Dinescu: „Rolf Bossert suferea de ceva asemănător bolii profesionale a minerilor – acea împietrire treptată a plămînilor, datorită inhalării prafului de cărbune. […] Ros de acizii cenzurii şi ai autocenzurii, de interogatorii şi percheziţii, de apatia din jur, Rolf Bossert, în ciuda înfăţişării sale de viking, devenise un vas fragil care s-a pulverizat în neant la prima sa ciocnire cu Occidentul. […] Vinovaţi sîntem cu toţii de moartea lui Rolf Bossert – fiindcă el nu s-a sinucis din pricini estetice, nici din cauza vreunei metafore agasante, ci pur şi simplu din disperare“.

***

La 17 februarie 1986, Bossert sare de la fereastra unui cămin de azilanţi din Frankfurt am Main: doar şase săptămîni trecuseră de la emigrarea în Germania, petrecută în decembrie 1985. Despre poezia Bitum, descoperită printre manuscrisele scriitorului după moartea acestuia, Ernest Wichner afirmă, în „postfaţă“, că „lasă senzaţia că ar fi fost scrisă după 17 februarie 1986 sau că autorul ar fi avut în faţa ochilor împrejurările concrete ale morţii sale“. Aceeaşi afirmaţie însă se poate face despre După aceea, scrisă încă din 1981, din care citez: „Minţiţi cu neruşinare că aş fi fost/ beat? Eu nici nu v-am învinuit. N-a fost/ decît un accident, se întîmplă./ Dar aveţi conştiinţa încărcată. Ştiţi/ că m-aţi omorît. Chiar dacă/ a fost un accident“. Cert este că singurătatea bossertiană cea din urmă, „cu asfaltul lîngă plămîni“, este, în fond, produsul unei lumi în care aerul avea mai degrabă consistenţa asfaltului. Iar el, asfaltul, se regăseşte adeseori, profetic parcă, în textele lui Bossert.

***

Ce se întîmplă dacă privim literatura lui Bossert ca fapt istoric şi social? Dacă o privim exclusiv ca fapt istoric şi social, o sărăcim imens; dacă o privim şi ca fapt istoric şi social, căpătăm o imagine a unei lumi trecute, filtrate poetic, dar reale ca o tăietură adîncă în piele.

***

Rolf Bossert a făcut parte din Aktionsgruppe Banat, acea mişcare literară de la începutul anilor ’70 care are astăzi valenţe de mit – adică mai degrabă citată decît citită. Strict formal, istoria-i este scurtă: Aktionsgruppe este înfiinţată în 1972, pentru ca, în 1975, intervenţia Securităţii şi arestarea lui William Totok să ducă la sfîrşitul grupării. Despre poziţia Aktionsgruppe Banat şi influenţele politico-literare scrie Richard Wagner într-o culegere de texte apărută la Editura Suhrkamp în 1992, editată de Ernest Wichner: „Declaram în gura mare că sîntem marxişti, şi chiar ne consideram astfel. La nivel politic, gîndirea noastră era un amestec pieziş: socialism cu faţă umană, Che Guevara, Marcuse şi dictonuri leniniste din vocabularul acumulat în timpul şcolii, care avea un echivalent literar nu mai puţin uimitor. Citeam: Brecht, Bobrowski, Heißenbüttel, Volker Braun, Grupul de la Viena, cei mai mulţi autori pe care, în afară de noi, mai nimeni nu-i cunoştea la locul faptei, Timişoara“.

Generaţia Aktionsgruppe Banat este, după cum afirmă şi Wagner, prima generaţie de scriitori germani din România născută în socialism. (Practic, şi ultima generaţie de scriitori germani din România.)

Aktionsgruppe Banat nu a început ca o mişcare împotriva regimului – în cuvintele aceluiaşi Wagner, într-un interviu acordat acum aproape trei ani Rodicăi Binder şi publicat în Observator cultural: „Noi nu voiam să plecăm din ţară, voiam să rămînem, să schimbăm ceva. Nu ne consideram anticomunişti...“.

Literatura şi poziţia politică a Aktionsgruppe Banat marchează conflictul de generaţii din interiorul comunităţii germane din România: pe de-o parte, generaţia părinţilor, mulţi dintre ei crezînd, şi în ultimele zile ale războiului, în victoria finală a Germaniei hitleriste, pe de altă parte, tinerii impregnaţi de atmosfera anilor ’60, de temporara „liberalizare“ – un soi aparte de şaizecioptişti.

În România comunistă, în care cursurile de marxism-leninism erau obligatorii la toate universităţile, indiferent de profil, a fi (neo)marxist era cît se poate de problematic.

***

Dacă citim scrierile bossertiene avînd în spate acest fundal interpretativ şi explicativ, ele ni se relevă ca texte aflate în strînsă legătură cu fenomene politice, sociale, culturale ale vremii. Desigur, ar fi obtuz să considerăm că aceasta este unica interpretare a literaturii lui Bossert. Totuşi, aceasta este o interpretare posibilă, care, prin însăşi natura ei, nu exclude nici o altă posibilitate de analiză.

***

Născut în 1952 la Reşiţa, Bossert, spre deosebire de cei mai mulţi dintre membrii Aktionsgruppe Banat (el, oricum, se alătură grupului ceva mai tîrziu, la recomandarea lui Gerhardt Csejka), urmează cursurile Universităţii din Bucureşti. Încă acest aspect e relevant pentru înţelegerea contextului literaturii bossertiene: tradiţional, scriitorii germani din Transilvania ori Banat nu aveau o relaţie apropiată cu Bucureştiul (excepţia interbelică o constituie Oskar Walter Cisek).

Realitatea textelor bossertiene este dedusă, implacabil, din realitatea României comuniste, ţara în care realitatea şi limbajul o luaseră de mult în direcţii complet opuse: realitatea nu se regăsea în limbaj, limbajul, oricît încerca, nu reuşea să determine realitatea, de unde şi nedumerirea paradoxală a scriitorului („am spus adevărul/ mint/ am să tac/ mint/ am spus adevărul“ sau, în altă parte, „asta-i o limbă forţată/ zîmbeşte prietenul meu“ sau „caut cîine/ cu 2 boturi/ care să nu fie obligat să tacă/ atunci cînd muşcă“). Calea Lactee e fără lumină, realitatea „nu prea se poartă moral“; pe de-o parte, individul, pe de altă parte, sistemul: „şvabu-i mic/ numa’/ trenu-i mare“ (ca un proverb – poem-haiku, care, în fond, poate fi citit şi strict literal, în strictă relaţie cu contextul vremii).

În unele scrieri, referinţa la politic este evidentă (Patria, Mărţişor 1984, Distih – toate, despre politica demografică ceauşistă). Alteori, politicul e ascuns, furnizînd doar un cadru interpretativ, la fel de valabil ca oricare altul („Spaţiul are muchii./ Nici voce, nici ureche/ strigătul e pătrat.“ – iată un text care poate fi citit ca o metaforă a autocenzurii procustiene, produse de sistem: nu strigi decît într-un cadru prestabilit, astfel creat încît, oricum, să nu-ţi dea nimeni atenţie, doar „muchiile“ negocierii cu tine însuţi ori cu cenzorul te mai pot induce în eroare).

Dar cel mai adesea, nu găsim nici politicul evident (subtil şi implicit e el aproape mereu), nici senzualitatea care nu mai lasă loc de nimic altceva, ci exasperarea-disperare, oboseala cotidianului, lipsa formală a orizontului în opoziţie cu orizontul vast produs prin scris („Orizont, nu/ cerul meu, înguste ale planetei/ buze, nu pămînt“), libertatea-coajă, visul îngustat, moartea ce vine ca o macara zvîcnind. „Obosită ţi-e pielea/ ţi-e carnea, de tot/ ce trăieşte“ – asta s-a întîmplat, pînă la urmă, şi cu Bossert: i-a obosit pielea, i-a obosit carnea, de tot şi de toate.

***

Aktionsgruppe Banat a durat, ca atare, trei ani de zile, dar, aşa cum notează Gerhardt Csejka în textul deja citat mai sus („Die Aktionsgruppen-Story“), numele individuale care l-au format şi-au conturat individualităţi pregnante (la fel de adevărat e că unii au dispărut din lumea literară – Albert Bohn –, ori s-au cufundat în uitare – Gerhard Ortinau). Dacă Bossert nu ar fi ales, în februarie 1986, sfîrşitul voluntar, pe Calea Lactee s-ar fi făcut probabil, iarăşi, lumină.

***

În fine, o notă despre traducere şi redactare. O scăpare face să avem parte de două variante în româneşte ale acestui poem – textul apare tradus diferit, într-un fel în culegerea propriu-zisă de poezii, altfel în interiorul „postfeţei“ semnate Ernest Wichner, versiunea dintîi fiind cea mai reuşită. Aceeaşi situaţie o întîlnim şi în cazul poemului Călătorie. Cu excepţia acestor neconcordanţe, trebuie menţionat că versiunea românească a poemelor bossertiene a fost realizată cu sensibilitate şi înţelepciune, aşa cum Nora Iuga ne-a obişnuit deja de atîtea ori.