OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru cineva care ajunge pentru prima data intr-o tara straina, dificultatea cea mai mare nu este a vorbirii (comunicarii), ci a privirii (intelegerii). Spun asta gindindu-ma la faptul ca este aproape imposibil sa-ti feresti perceptia de teatralizare. Intr-un spatiu nou, ochiul cauta in mod reflex nu firescul, ci nefirescul lucrurilor. Intr-o alta tara, incercam sa vedem in primul rind ceea ce nu seamana cu noi. Diferenta, cum ar spune Barthes sau Derrida. Or, diferenta e o fuga de identitate, de ceea ce e comun. Intr-o tara straina nu vei percepe niciodata comunul, denotatiile ei, ci diferitul, conotatiile ei. Mai departe, comunicarea insasi e distorsionata.

Spun: ceea ce sint eu pentru tine tine de fiinta mea, dar nu pot sa-ti arat asta decit prin persoana mea.

Poate ca in realitate lucrurile stau chiar asa: in prima parte a vietii actionezi din instinct, existi prin gesturi spontane, prin porniri de moment si abia dupa ce ai facut ceva te gindesti la semnificatia a ceea ce ai facut. Partea a doua a vietii e una in care faci ceva doar dupa ce ai stat sa te gindesti ce ai de facut. Partea cu mai mare greutate a vietii consta acum in reflectie, in inventii, in analiza, proiecte, discutii, acte mentale ratate, dezamagiri si remuscari retroactive. Maturizindu-se, spiritul actioneaza constringator asupra dorintei de fapte. Faptele pot sa existe mai departe, dar ele nu se mai intemeiaza pe aceeasi senzatie de consistenta.

Sa vrei sa scapi de constiinta ta morala, ca si cum tocmai asta ti-ar putea acorda mintuirea.

Scrisul este autobiografie si nimic altceva decit autobiografie. Imaginarul este autobiografie, imaginile sint autobiografice, orice-mi trece prin cap e autobiografie, orice propozitie oricit de absurda ascunde un adevar autobiografic, totul trece prin simturile mele si prin fantezia mea care se foloseste de fantasmele mele. Orice Weltanschauung este autobiografic.

Viata este obsesie sau nu este nimic. Frica sa traiesti poate fi si ea o obsesie.

Nu am voie sa fiu rau. Nu am voie sa ma indragostesc. Nu am voie sa fiu lenes. Trebuie sa nu ma mai las exploatat. Trebuie sa scriu zilnic. Sa fiu mai optimist, mai nepasator, sa-mi repar dantura, sa ma tund la timp. Trebuie sa reinvat sa iubesc. Trebuie sa nu-mi mai fie frica de obsesiile mele, pentru ca numai din obsesiile mele se naste scrisul. Nu am voie sa am doua, o suta, o mie de identitati. Nu am voie sa obosesc, trebuie sa scriu Papusa ruseasca cu orice pret. Trebuie sa invat sa tac, sa astept, sa fiu la fel de tinar ca acum 10-20 de ani. Nu trebuie sa-mi fie frica de nici un gest al meu care m-ar putea face de rusine. Nu mai am voie sa ma reprim. Trebuie sa scriu zilnic in acest caiet. Trebuie sa invat cum poate fi cultivata grandomania in secret. Sa nu mai imi cer scuze cind ma laud. Sa nu mai imi uit visele. Trebuie sa invat ca nu pot muri decit la vreme si ca sint inca un om foarte tinar. Ar trebui sa nu mai beau, sa nu mai fumez, sa fac sport si stiu ca nu-mi pot impune asa ceva. Fie, sa admit ca as putea ajunge ruina unui om, dar nu ruina unui prozator. O scriu cu toata convingerea: mi-e sila de profesorul din mine. Am omorit cu buna stiinta si omor in continuare in mine un prozator care merita mai mult.

Vis din urma cu doua zile: sint pe un pod, am senzatia ca pe podul de peste Birsa, care leaga Tohanul de cartierul Blocuri. Dar nu e acela. In orice caz, privesc o apa care ma surprinde prin limpezimea ei. Trebuie ca ea era in mintea mea din vis apa neagra a Birsei poluata de fabrica de hirtie de la Zarnesti. Cu mine mai e cineva. Imposibil sa-mi amintesc. In orice caz, un barbat. Eu stau aplecat peste parapetul podului si vad o apa plina de pesti cafenii, mari si mici, unii foarte mari – pastravi, probabil. Il chem pe barbatul care ma insoteste sa-i arat ce vad. Este exact clipa in care in mijlocul riului apar doi ursi cenusii. In jurul gitului, pe la subtiori, parul lor e alburiu. Sint si nu sint niste ursi asa cum ii stiu din realitate. Culoarea lor din vis nu cred ca exista. Apoi, foarte repede (nici n-am avut timp sa studiez de sus pe indelete animalele) apare un individ imbracat cu o haina care ma face imediat sa stiu ca el este dresorul. Sta si el in apa, are probabil cizme de cauciuc. Dar apa incepe sa scada. Inteleg ca el sau altcineva a facut o leasa si apoi a secat apa ca ursii sa manince pestii.

Adevarata perversitate e aceea de a-ti tine un jurnal la care nu te gindesti ca va fi publicat vreodata. Perversitatea e si mai mare atunci cind impui, prin testament, publicarea jurnalului tau dupa o anume perioada de timp. La ce bun atita precautiune? In fond si personajele tale si cei care te citesc ar trebui sa vada imediat ca nu-ti pasa de ei. Cinismul mi se pare oricum de preferat.

Bat la masina de scris si uneori ma simt la fel de mindru ca un om care trage cu mitraliera.

Cazul lui R. E o prostie sa vrei sa mori pentru ca iubesti si stii ca iubirea aceasta nu are nici o sansa. Dar asa este omul: daca nu e in stare sa faca ceea ce ar vrea sa faca sau daca n-ar putea sa faca ceea ce vrea de rusine, el ar alege ultima solutie. Accidentele vietii sint intotdeauna mai importante decit viata. Omul e o fiinta empirica si in asta consta toata maretia lui.

A nu sti sa distingi esentialul de amanunte in propria ta viata, dar a sti sa faci asta cind te afli in fata unor probleme abstracte. Nu este obligatoriu ca luciditatea teoretica a unui individ sa functioneze si-n planul vietii sale personale. In trairea efectiva, disocierea ideilor de sentimente, a lucrurilor fara importanta de ceea ce e cu adevarat important se face uneori cu mare greutate. Nu stii niciodata cum vei reactiona, cum vei gindi in fata unei situatii neprevazute. Sint sentimente care te orbesc, sint idei care te paralizeaza. Si unele si altele pot conduce la reactii in defavoarea ta, la greseala sau la pacat. Numai ceea ce poate fi izolat de concretul vietii si de subiectivitatea trairii poate fi judecat cu claritate si afirmat cu intransigenta. Despre propria ta viata nu se poate vorbi decit prin exemple. Din ele se pot trage cu prudenta concluzii. In orice situatie de viata, reprosurile teoretice sint inutile. Meschinaria, ipocrizia, lasitatea, oportunismul marilor oameni de idei nu trebuie sa ne mire. Exista aici chiar si o lege a compensatiei. Nu oricine poate fi un om de idei, la fel cum nu oricine poate fi un om care stie sa traiasca.

Imposibil sa-mi tin minte visele. Cind ma trezesc inca port in mine toata confuzia si oboseala a ceea ce am visat, insa nu si sensuri, imagini, personaje. De ce asta cind eu iubesc somnul, cred in forta lui de izbavire? Ma usureaza intotdeauna sa stiu ca voi adormi, pentru ca in felul acesta am mai aminat ceva, o povara psihica. Obligatia de a trai? Ar fi paradoxal, pentru ca eu nu-mi pot reaminti visele in primul rind datorita unei irezistibile chemari la viata diurna. Visele tin de un intermezzo pasager, neglijabil in raport cu conditia mea de om treaz. Dorm, visez, desi as vrea sa ma trezesc pentru ca ma asteapta obligatii importante, am lucruri importante de facut. Ma trezesc si nu stiu care sint acele lucruri. Fiinta mea e disputata de doua tensiuni fundamentale: una care-mi cere sa uit si alta care ma obliga sa-mi amintesc. Viata treaza e datoria umana, somnul e lupta cu aceasta datorie care nu poate fi eliminata din constiinta. Nu-mi pot aminti visele pentru ca in mine e mai puternica convingerea ca marele secret, revelatia nu pot apartine decit vietii diurne.

E dimineata. Tranchilizantele tigarilor, otrava cafelelor si nelinistea pura a vietii.

Ma linistesc gindindu-ma ce bine o sa fie atunci cind voi ajunge un om cu adevarat linistit. Si e de-a dreptul hilar, pentru ca vad linistea asta ca pe o forma de viata activa, scutita de obligatiile ei de acum.

Ce inseamna la rigoare instinctul vietii? Sa fii teoretic capabil de orice cedare, de orice mirsavie. Astfel oamenii devin mai usor de inteles.

Imbatrinirea inhiba spontaneitatea, e adevarat. Iar tu esti constient de aceasta inhibitie. Drama inhibitiei este mai greu de suportat decit drama frustrarii.

Aceste pagini – insemnari care nu tin sub nici o forma de conditia mea de scriitor. Asa le simt. Nu doar ca le lipseste gravitatea, ci si caracterul sistematic. Dar sint eu un scriitor cu sistem?

Corpul ma trage in jos in prezent. Mintea stie ca exista si un viitor al acestui corp. Starile de moment au asupra mea efecte nimicitoare. Emotiile, fricile, nelinistile, melancoliile mele au manifestari violente, pina la tulburari fiziologice serioase. Constiinta indura resemnata toate aceste forme de slabiciune. In ea se ascunde tiparul vietii mele. Ea ma duce inainte si nu se lasa infrinta de pulsiunile trupului. Sint un cerebral pe termen lung si un umil obsedat al voluptatilor fizice. Ar trebui sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta rigoare si rabdare a mintii pe care de obicei o condamn, pe care o declar sursa de uscaciune si de sterilitate. Lasat in seama corpului, el m-ar fi distrus de mult. Exista iata un inger pazitor al luciditatii mele de plan secund.

Revin: maretia fiintei umane consta in faptul ca ea e o creatura empirica in stare sa-si gindeasca si sa-si accepte propria conditie. In fond nimic mai monstruos si mai insuportabil pentru orice minte clara decit milul empiric din care ea se hraneste. Viata ne arata ca aceasta monstruozitate e posibila.

Mentalitatea noastra europeana care reduce totul la antagonismul corp-minte e fundamental schizofrenica. In cazul asta n-ar mai trebui sa ne miram de nimic, pentru ca noi am inventat tragedia.

Creierul meu din virful sexului meu si pielea sexului meu ca un alt meninge.

As vrea din cind in cind sa pot povesti aici ceva, as vrea sa pot face mici descrieri. Dar si creierul, si trupul imi spun, indata ce am deschis acest caiet, ca ele sint facute pentru altceva.

Imbatrinesti si viata isi pierde prospetimea, frumusetile, nu si obsesiile.

Nu se poate trai din dezgust. Dezgustul e o masca pentru cei din jurul tau, e forma ta exterioara de protest in fata unei lumi mizere impreuna cu care stii bine ca vei muri. In strafundurile tale insa, nu s-a schimbat nimic. Dorinta de viata e intacta. Din dorinta de a ti-o reprima (pentru a nu deveni ridicol sau pentru ca esti prea slab sa lupti pentru ea) apare dezgustul.

Ma trezesc cu sexul in erectie si am imediat revelatia faptului ca toata fiinta mea, inclusiv intelectul, e facuta pentru a servi natura salbatica a acestui sex.

Ai intotdeauna virsta pe care ti-ai acceptat-o. Determinarea biologica a virstei e mult mai putin importanta decit sintem obisnuiti sa credem. Tinar sau batrin nu esti biologic, ci psihic. Din acest punct de vedere, e lucru sigur ca femeile imbatrinesc psihic mult mai repede si mult mai profund decit barbatii. Caracterizati prin vaganta si nestatornicie, prin spirit de aventura si un mult mai consistent simt al viitorului, barbatii activi sint de obicei deasupra propriei lor biologii. Sint liberi pentru ca refuza fixarea intr-o singura functie germinativa.

Don Juan iubeste in toate femeile o singura femeie (inexistenta, fireste, in realitate), pe cind un fidel ca Tristan iubeste intr-o singura femeie toate femeile (pe care de altfel nici nu le va cunoaste vreodata). Acelasi bovarism se manifesta si intr-un caz, si in celalalt. Doar semnul de sarcina ce difera. Fie ca punem in dreptul lui Don Juan semnul –, fie ca punem in dreptul lui Tristan semnul +, e vorba de acelasi curent erotic ce nu se poate implini decit in cadrele unei iluzii asumate. Credinta in multiplicitate, ca si credinta in unicitate sint lipsite de orice baza ontologica. Morala lui Don Juan este antimorala necesara pentru ca tot ceea ce in eros si in lume e conventional si fara speranta sa devina si mai conventional si lipsit de speranta.