Autor: 
Categoria: 
Continuăm, în acest număr,
dialogul cu filozoful maghiar G.M. Tamás şi publicăm partea
a II-a din dialogul pe care l-am avut la Bucureşti, pe 27 mai 2011.
G.M. Tamás a fost invitatul Conferinţelor CriticAtac,
iniţiate de CriticAtac în colaborare cu Fundaţia Friedrich
Ebert România. G.M. Tamás a susţinut două prelegeri:
una la Fundaţia Titulescu (Scrisoare către prietenii români.
Zece ani mai tîrziu) şi alta la SNSPA (Noul război civil
european). Interviul acordat revistei Observator cultural s-a axat,
în prima parte, pe transformările pe care le-a suferit stînga
în ultimii 50 de ani – o stîngă ce a luat chip
neoconservator. Am discutat şi despre mesajele pe care G.M. Tamás
le-a transmis publicului românesc. În opinia filozofului
maghiar, asistăm astăzi la un nou tip de înfruntare – „un
nou război civil european“ – care lasă mult în umbră
clasica dispută din vremea Războiului Rece între comunism şi
anticomunism.
G.M. Tamás s-a născut la Cluj
în 1948 şi a emigrat la Budapesta în anii ’70, după
ce i s-a interzis dreptul de publicare în presa de limbă
maghiară din România. În Ungaria, a fost unul dintre
liderii disidenţei maghiare din vremea comunismului; în 1981,
a fost concediat de la Institutul de Cercetare Filozofică, pentru
scrierile sale clandestine şi protestele antiregim. După 1989, este
ales deputat în Parlamentul Ungariei. Va părăsi viaţa
politică în 1994 şi Partidul Liberal – pe care l-a
reprezentat în Parlament – în 1999. În ultimii 21
de ani, G.M. Tamás a susţinut numeroase conferinţe şi
cursuri la cele mai proeminente universităţi ale lumii. G.M. Tamás
a încercat să fie mereu în răspăr cu o linie
anticomunistă post factum, considerînd că – aşa cum scria
în 2010, în revista 22 – „se afişează un
anticomunism ideologic, punitiv şi moralizant pentru a ajuta
legitimitatea regimului burghez tardiv“. Pentru G.M. Tamás,
prezentul ar trebui să îngrijoreze, şi tot prezentul ar
trebui să stimuleze o reacţie imediată şi o regîndire a
acţiunii umane.
Să revenim la tema „noului război
civil european“ şi la conflictele dintre „grupurile de excluşi“
şi „grupurile de incluşi“. Ce concretizare are acum acest
conflict?
Ideea marxiană a învins într-un
fel diabolic-pervers. Ce a vrut teoria marxiană: abolirea muncii
drept centru al activităţii. S-a întîmplat. A vrut să
combată subordonarea oamenilor faţă de autoritatea instituţională.
S-a întîmplat, dar în mod negativ. Nu ne-am
eliberat de tirania muncii şi n-am ajuns ca acum să fim liberi, iar
viaţa noastră să fie îndrumată de creativitate,
inventivitate şi imaginaţie. Ne-am eliberat de tirania muncii
într-un alt mod: pur şi simplu, nu avem unde lucra. Lipsa de
dependenţă de instanţele autorităţilor statale nu înseamnă
o eliberare de coerciţie, ci o stare de neglect, adică de neatenţie
şi de indiferenţă.
Credeţi că unii intelectuali români sînt un pic defazaţi?
Aţi atins esenţa problemei. Sînt
unii intelectuali care participă la bătălii de alaltăieri, nu de
ieri, de alaltăieri. Asta le-aş cere generaţiilor de azi, să nu
mai asculte de generaţia mea.
Aţi şi polemizat cu intelectuali din
România. Care e concluzia acestor înfruntări în
revistele româneşti?
După părerea mea, acele polemici sînt
încheiate, aparţin trecutului. Cu cine ne mai batem, azi? Mai
este comunismul un adversar? Unii intelectuali revendică existenţa
unui adversar în comunism, alţii îl văd în
capitalismul vechi, industrial, represiv, conformist. Nici acel tip
de capitalism nu mai există. Joseph Schumpeter avea dreptate cînd
amintea de „creaţia distructivă“. Capitalismul a nimicit toate
obstacolele din faţa lui şi acum este susţinut numai de logica
obiectivă a acumulării şi a expansiunii, care poate să facă
abstracţie aproape totală de agenţii umani concreţi.
Care mai este, în opinia dumneavoastră, miza unui intelectual, dacă bătăliile cu aceşti adversari – capitalismul şi comunismul – s-au încheiat? La ce ar trebui să privească intelectualul, ca să rezoneze cu cei din jur?
Ar trebui să devină un intelectual
angajat, total diferit de angajamentul anilor ’50. Angajamentul din
prezent ar trebui să fie pentru politicile emancipatoare, punctuale,
disperse şi atomice, care se produc peste tot. Lupta pentru o igienă
diferită, pentru o idee diferită a sănătăţii, pentru o
regîndire a sexualităţii, pentru o regîndire a
tehnologiei…
Ce înseamnă o regîndire a
sexualităţii?
Sexualitatea procreativă, monogamă şi
familistă a dat faliment. Ideea romantică a dragostei a dat
faliment. Şi avem aceste nostalgii teribile…
A dat faliment ideea romantică a
dragostei?
Sînt sigur de asta.
Nu mai sînt oameni romantici?
Cercetările empirice asta arată. Şi
lecturile noastre de poezie şi de ficţiune indică un faliment.
Ideea romantică a dragostei şi ideea de imortalitate, conţinută
de ideea creştină procreativă şi profamilistă, s-au risipit.
Sentimentul supravieţuieşte doar în latura corporală şi
temporală. Promiscuitatea este adevărul acestor relaţii, e o
promiscuitate nu în sensul unei condamnări, ci o promiscuitate
ca fragilitate. Totuşi, avem nevoie de ideea sublimă că o
întîlnire de emoţie, excitaţie şi atracţie pasională
între doi oameni trebuie să fie mai mult decît o
întîmplare, să fie o întîlnire care să aibă
o semnificaţie. Semnificaţia erotică sau, altfel spus,
semnificativul dintr-o întîlnire amoroasă trebuie să
fie creat. Cîndva, credeam că semnificaţia este naturală şi
inerentă naturii erotice a omului. Nu e aşa. Nevoia de semnificaţie
şi nevoia de conţinut, care transcend întîlnirea
momentană şi atracţia fizică, sînt puternice şi ne
aparţin. Nu e suficientă doar atracţia fizică. Conţinutul unei
relaţii amoroase e la fel de important ca atracţia fizică. E o
nevoie universală de semnificaţie. Cu toţii vrem mai mult decît
sex. În condiţiile sociale actuale, şi de weltanschauung,
sînt încercări – se văd în artă – de a
regîndi momentul erotic, de a regîndi temporalitatea
vieţii umane, fiind siliţi de criza unor stări emoţionale. Timpul
este, încă o dată, în centrul regîndirii radicale
a existenţei umane. Arta devine astăzi politică, arta nu mai este
cercetarea heideggeriană a temporalităţii umane. Arta este un
praxis.
Da, exact, întrebarea conţine şi
o cale, este ieşirea din timpul mecanic şi alegerea unui timp al
excepţiei. Sexualitatea presupune ieşirea din rutină, din timpul
mecanic al sexualităţii, şi întîlnirea unui timp al
excepţiei, diferit. Numai că noi trebuie să provocăm timpul
nostru să curgă altfel. Excepţiile temporale nu sînt
rezultatul unor opţiuni şi decizii arbitrare, ci noi trebuie să
creăm necesitatea care să existe natural. Prin imaginaţie şi prin
energie artistică, creăm excepţii în timpul mecanic şi
realizăm o nouă activitate politică. Aşa arată bătăliile
viitorului, care vor fi la fel de interesante ca şi cele din trecut.
Sînt bătăliile celui care se regîndeşte, se recreează.
Domnule Tamás, şi timpul
dumneavoastră a cunoscut diverse cutremure. Ştiu că trăiaţi, la
începutul anului, sub ameninţarea că vă veţi pierde postul
de la Institutul de Cercetare Filozofică din cadrul Academiei
Maghiare de Ştiinţe de la Budapesta, pentru că v-aţi exprimat
critic faţă de evoluţiile politice din Ungaria. Aţi ajuns şomer?
S-a încercat să fiu dat afară.
În urma protestului semnat de 3.000 de colegi din toată lumea,
a fost amînată decizia de concediere.
Ce vă reproşau?
Ştiţi mai bine decît mine…
Nu ştiu cum se face, dar dumneavoastră
sînteţi incomod pentru orice fel de putere…
Aşa s-ar părea… În Ungaria,
am avut de tras, nu mi s-a permis niciodată să fiu profesor. Am
predat filozofia în Statele Unite, în Marea Britanie, în
România. În Ungaria, nu mi s-a dat voie să fiu profesor.
Eu, dacă vreau să ţin o prelegere în limba maghiară,
trebuie să mă duc la Cluj, unde sînt primit foarte bine,
dezbaterile pe care le-am avut la Universitatea „Babeş-Bolyai“
au fost, întotdeauna, minunate, aşa cum au fost şi cele de
acum, de la Bucureşti.
În Ungaria, cîtă libertate
aveţi acum să vă exprimaţi?
Eu folosesc libertatea făcută
posibilă de capitalism. Statul nu mă tolerează, dar există unele
companii care susţin ziare şi reviste, şi care consideră că
semnătura mea cîştigă cititori. Aşa că sînt publicat
de revistele care doresc să aibă contribuţii sub semnătura mea.
Prin urmare, ca amploaiat ocazional şi precar al unor companii
capitaliste, care editează ziare şi reviste, pot să am o anumită
influenţă.
Şi în România aţi participat la numeroase polemici, în multe dintre ele aţi luat apărarea stîngii. Şi totuşi, imaginea stîngii, în România, este destul de afectată. Dacă eşti de stînga poţi fi stigmatizat, se poate spune despre tine că eşti un comunist nostalgic…
Eu sînt un om de stînga. O
spun ferm, fără frică.
Care ar fi mesajul dumneavoastră
pentru oamenii de stînga din România? Ar trebui să le
fie ruşine că sînt de stînga?
Poate că atunci cînd va apărea
revista, peste cîteva zile, această întrebare nu va mai
fi actuală. Tipul acesta de stigmatizare nu va dăinui. Nu e ruşinos
să fii de stînga, nu e interzis să fii de dreapta. Eu cunosc
ţări care au o substanţă ideologică şi un trecut cultural mult
mai de dreapta decît România, cum ar fi Croaţia şi
Polonia, iar acum stînga radicală este dominantă. Am fost la
Zagreb, la Festivalul de Film: zeci de mii de oameni, cu
reprezentanţii stîngii europene prezenţi acolo, cu fostul
preşedinte al Croaţiei, Stipe Mesici, care a dorit să participe.
Aceeaşi emulaţie există şi în Polonia, unde funcţionează
revista Critica politică şi editura cu acelaşi nume. Cluburile
organizate de tinerii de stînga din Varşovia sînt
mainstream. Arta exprimă aceste mutaţii. Eseurile mele sînt
publicate în cataloagele unor expoziţii mai mult decît
în antologii de texte sau în reviste intelectuale. Anul
acesta voi vorbi la Bienala de la Veneţia, la pavilionul danez.
Acestea toate sînt expresii de
stînga?
Da, există o nouă sensibilitate de
stînga care nu are nimic de-a face nici măcar cu tradiţia
social-democrată. Social-democraţia şi bolşevismul sînt
trecutul. Instinctul rebel antiierarhic şi antiinstituţional
trăieşte. Acest instinct trăieşte şi în România. Nu
îndrăzneşte să se numească de stînga, din motivele
locale pe care le-aţi amintit, dar pulsează. Dacă privim mai ales
artele plastice sau viaţa teatrală, ce se întîmplă în
România nu diferă de ceea ce se întîmplă în
restul Europei. Sînt manifestări de stînga,
excepţionale, care îi îndeamnă pe tineri să nu le mai
fie frică. Lumea va deveni mai curajoasă, intelectualii tineri nu
mai au nimic de pierdut.
Vă contrazic: mie mi se pare că, în
România, lucrurile sînt îngheţate.
Sînt cîţiva tineri, în
România, pe care ne putem baza. Cunosc cîţiva, dar nu
vreau să le spun numele, nu vreau să-i compromit.
Şi cu acei tineri, probabil cîţiva de la CriticAtac, lucrurile sînt tot îngheţate.
La suprafaţă, aşa pare. La
suprafaţă, guvernele acţionează tot la nivelul anilor ’70, cu
echilibrul bugetar, cu absenţa datoriilor de stat, cu politica de
austeritate. Dar priviţi, vă rog, cu un secol şi jumătate în
urmă. Credeţi că mişcările paşoptiste au fost anticipate de
literatura politică oficială? Iar 1848 a fost, în toată
Europa, o extraordinară mişcare de emancipare civică şi politică.
Aşa şi acum, mişcările din Africa de Nord, cele din Spania, din
Grecia, mişcările studenţeşti din Austria şi din Croaţia,
mişcările pentru libertatea presei din Ungaria nu sînt
uriaşe, însă sînt insufleţite de aceeaşi gîndire
antiierarhică, de dorinţa suveranităţii persoanei şi a
colectivităţilor civice.
Şi nu pot duce la anarhie?
Există şi acest risc. Putem alege
între două riscuri, e o chestie de rezon: riscul anarhiei şi
al insecurităţii controlate de o pasiune rebelă sau riscul
haosului şi al inerţiei controlate de rutina uzanţei.
Aceste mişcări, de la Nordul Africii
pînă în Spania, Grecia şi Polonia, le vedeţi
concretizate politic?
Această lume nu vrea să ia puterea.
Politica nu mai înseamnă asaltul asupra Palatului de Iarnă,
pentru că nimeni nu mai este în Palatul de Iarnă. Puterea
este dispersă, n-are un centru. Dar şi rezistenţa e dispersă,
n-are nici ea un centru…
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters