OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Irina NICOLAU
Haide, bre! Incursiune subiectiva in lumea aromanilor
Editura Ars docendi, Bucuresti, 2000, 121 p., f.p.

Irina NICOLAU
Surisul lui Harry
Editura Ars docendi, Bucuresti, 1999, 170 p., f.p.

Irina NICOLAU, Ioana POPESCU, Raluca ALEXANDRESCU
O viata, un destin, o icoana/Une vie, un destin, une icône/Ein Leben, ein Schicksal, eine Ikone
Photo: Alice Ionescu; Ministerul Culturii, Muzeul Taranului Roman, Bucuresti, 2001, 256 p., f.p.

In exilul lor parizian, ca sa-si mai treaca dorul si uritul, Nina Berberova si Mstislav Dobujinski, jovial pictor si decorator de teatru, se apucasera sa compuna un catalog de nume rusesti: la inceput nume de familie inspirate de pasari, animale sau obiecte, apoi nume de firme, de oameni, de persoane cunoscute. Convenisera sa-si interzica a se inspira din opere literare. Conditia era ca toate denumirile sa tina de realitate. Povesteste Berberova ca, in vizita fiind ori la vreun ceai, se intimpla ca amindoi sa se trezeasca din senin, precum copiii pusi pe sotii, si sa izbucneasca a-si recita, in functie de brusca inspiratie, nume. Tot felul de nume rusesti, derulate frenetic, ca un interminabil pomelnic. Iar cind agreabilul Dobujinski (un destin cu taine, fragilitati si fisuri pe care Berberova le-a ghicit, dar numai posteritatii a dovedit, discret, ca le-a retinut) isi aseza bratele pe masa si, cu ochii atintiti in tavan, se pornea sa declame firmele de pe Nevski Prospekt-ul inceputului de secol, se producea un miracol, ceva cam ca „Sesam, deschide-te!“, iar scriitoarea noteaza, in memoriile ei: „Era o fericire pentru mine sa ma plimb astfel cu el, in ambele sensuri, pe bulevardul copilariei mele, cu manusa cu un deget strinsa in mina lui mare“.

E o fericire ca, departe de ai tai, sa ai harul de a invia gusturile si miresmele unei civilizatii doar din cuvinte. Sa extragi, din simplul joc al eufoniilor, concentratia de parfumuri care compun un orizont altminteri de nemaiatins si sa ai impresia unei apropieri lecuitoare de melancolie. Ca deseori (numai) memoria si imaginatia pot anula distantele ori suplini, partial si consolator, golurile, imblinzind inaccesibilul cel mai categoric, ne demonstreaza, cu exceptionala forta, toate cartile semnate, intr-un fel sau altul, (si) de Irina Nicolau. In lumea noastra bintuita de sminteli pe spectru larg, bolnava de vanitati si vacuitati inspaimintatoare, unde firescul si bunul-simt ajung cerinte aproape exorbitante, Irina Nicolau munceste pentru fiecare carte cum multora, incomparabil mai vizibili, notorietati gaunoase, nu li se intimpla nici macar o data-n viata. Printre altele, compune cu o acribie monahala liste de a caror intelepciune evocatoare e ea insasi cea dintii fermecata si convinsa ca daca nici ele n-ar fi, atunci chiar ca nimic nu s-ar mai putea povesti. Cu o tenacitate cit a unei intregi institutii, in care ii implica fericit si pe altii, aduna, consemneaza, recupereaza, reconstituie, transcrie, publica si valorifica. Salvate prin carti frumos facute, lungi durate, epoci, experiente si destine ies la lumina care li se cuvine din plin. Altminteri, toti sortii le-ar fi condamnat la o stingere lenta si tacuta, indoit pagubitoare pentru o intreaga umanitate: si pentru protagonistii care, ramasi uitati, ar trai inca un nenoroc nemeritat, dar si pentru toti ceilalti, vaduviti altfel de sansa de a afla si admira, de privilegiul intremator de a fi, chiar si indirect, din ipostaza de cititori, martori ai celor dintii.

In spatele acestor miezoase carti se intrevad o enorma si plurala munca de cercetare, nenumarate cautari si drumuri rabdurii, investitii afective si tenacitati iesite din comun: virtuti, adica, tot mai rare, care, pe deasupra, stiu sa se retraga cu smerenie, in virful picioarelor, din pagini. Complexe efecte, regii si strategii, seductii si persuadari se ghicesc antrenate in toate stadiile de realizare a acestor volume, avind menirea de a-i sluji si de a-i scoate din umbra in prim-plan pe altii: oameni care abia acum capata dreptul – dintotdeauna meritat, insa cumplit de rar recunoscut – de a vorbi despre ei insisi. In dublu sens, atit pentru materia lor fierbinte, cit si pentru simplitatea, virtutea si frumusetea cu care ne este ea asezata in fata ochilor, aceste carti reprezinta, pentru orice cititor, experiente exemplare si extreme. Extreme intrucit asa cum nici in jocul bolnav de nostalgie al rusilor exilati nu incapea vreun dram de fictiune, nici aici nu e vorba decit de viata – de vieti si destine care au atins o limita, iar modul in care au stiut sa si-o asume trebuie, spre binele tuturor si pentru sanatatea cetatii, adus in atentie. Prin componenta etica si aceea estetica, documentalul si-a depasit propria conditie si a dobindit, in atari pagini, puteri sporite. Puteri izbavitoare.

„O lume de frinturi“
Dintre cele trei, singurul volum unde subiectivitatea Irinei Nicolau functioneaza explicit (asumata chiar din titlu) este Haide, bre!. Pentru ca numai asa, prin conlucrarea inventiei cu istoria, prin forta speculatiilor si a micilor fantasme, se pot complini putinatatea si discontinuitatea consemnarilor de care a avut parte risipita si risipitoarea civilizatie aromana. Dar, mai ales, pentru ca la mijloc se afla o serioasa chestiune de neam, de apartenente si mosteniri tardiv primite: „Aveam patru ani cind ma duceam cu tata la cafeneaua lui Bardaca din spatele Bancii Nationale. Acolo treceam amindoi printre mese, tata ma tinea de mina si spunea tuturor, uite, e fata mea, Miss Aromania. Cei de fata erau numai aromani si stiau ca tata se insurase cu o grecoaica. Ca sa-mi testeze sentimentele, imi puneau inevitabil intrebarea: Te hi tini? Adica, ce esti tu? Si eu le raspundeam in greceste ca sint grecoaica. Ce oroare! Toti innebuneau si tata zicea ca e foarte bine.

Mult mai tirziu, pe la virsta majoratului, am sesizat cit de singur se simtea tata intr-o casa cu trei grecoaice si am decis sa trec de partea lui. Ma pomeneam repetind in gind: sint aromanca, sint aromanca, de dragul lui tata sint aromanca. Puseul de solidaritate a trecut asa cum a venit. Dar iata ca intr-o iarna, la opt dimineata, Sfintul Nicolae ne-a umplut ghetele cu lacrimi si bomboane de coliva. Tata a murit. In urma lui, Pavel Safarica a lasat o lume. Nu prea stiam ce o sa fac cu ea. Cu mostenirile asa stau lucrurile: le accepti sau nu. Daca le accepti, raspunzi de ce se intimpla cu ele, daca nu le accepti, ai tradat. M-a scos din incurcatura o tema de cercetare, datorita ei am descoperit ca lumea tatalui meu este si a mea“.

Colcaitoare de rude si vorbind despre un „noi“ in stare sa transmita o atavica, tribala caldura a neamului, Haide, bre! este un model (demn de predat in scolile noastre cele scrobite!) pentru felul cum o ditamai cercetarea ajunge sa fie inchegata, coerent si fermecator, intr-o carte pe care o pot citi cu fascinatie si copiii. De fiecare nume de aroman – pentru ca uneori numai atita ramine (scris) dintr-o viata de om – atirna „un ciorchine de istorioare“ intersectate la nesfirsit cu altele si cu altele, in genealogii amestecate si increngaturi sofisticate, pigmentate de initiative frenetice si performante misterioase, configurind traiectoriile unor destine incetosate dar mirabile.

Iata – narativizat cu tilc – un exemplu de asemenea temperament nelinistit, pe cit de relevant pentru talentele multiple ale aromanilor, pentru setea de carte si plurilingvismul lor, frizind nu o data gratuitatea cea mai pura si artista, pe atit de burlesc in piruetele contradictorii pe care le descriu, prin aiuritoarea lor diversitate, ocupatiile imbratisate: plictisit de ucenicia intr-ale placintariei si croitoriei, Dimitri Gou Ghianci „invata atita carte cit sa devina invatator. In anul 1865 deschide o scoala intr-una dintre odaile casei sale. Acolo el introduce metodele scolii lancasteriene, pupitrul, tabla neagra si, mai cu seama, lanseaza moda scolii mixte. s…t Apostol si visator indracit, Dimitrie transporta carti in spate, le trece cu dificultate prin vamile turcesti, traduce in aromana colindele tiparite ale lui Anton Pann, traduce Irozii, conduce prima buluche (banda) care merge de Craciun in Bitolia cu Steaua. Urmeaza citiva ani cind nu mai stim cu precizie ce face, oricum, organizeaza, conduce, risca. Subit, traiectoria vietii lui se fringe in unghi drept. Crepuscul de apostol pirlit, ultima parte a vietii sale si-o petrece la Ploiesti ca proprietar al hotelului Macedonia. In loc de numere, camerele aveau scrise pe usi numele unor comune care fusesera cindva proprietarului dragi: Gopes, Moloviste, Magarova, Crusova. Da-i Gopesul!, striga proprietarul baiatului de la «receptie». Iar daca oaspetele aroman n-avea bani, legea hotelului Macedonia era sa-l lase sa stea gratis. De fapt, fostul apostol se ocupa de afaceri cu mina stinga, preluind cu dreapta conducerea Societatii Macedoromane din Ploiesti“.

Deductii, ipoteze si confruntari documentare aduce, pe de o parte, cuvintul specialistului. Umor, capricii simpatice de povestitor, curiozitate limbuta, iscodire si iscusinta, arta epica si insolitari continue vin, pe de alta parte, navalnic, dinspre jumatatea de aromanca a autoarei, placut gilcevitoare si iubind cu furie aceasta Atlantida. Lumea aromanilor reconstituita aici este prin excelenta „o lume de frinturi“, ne avertizeaza, la tot pasul, Irina Nicolau; iar ca dificultatea sarcinii sale, unde se amesteca indicibil o profesie si o identitate (cit de fidela sau de infidela ii este astfel neamului aroman, lumii primite ca mostenire paterna?), sa capete substanta credibila si in ochii cititorului, autoarea nu pregeta sa o si alegorizeze: „Visam intr-o noapte ca dorm si visez. In vis se facea ca ma aflu pe o pajiste verde. Alaturi de mine, intins, era trupul meu pe care ceva ma impiedica sa-l privesc. Si trupul mi-a vorbit si mi-a spus, hai sa dormim si sa visam impreuna acelasi vis! Dar nu se poate, i-am raspuns eu cu regret, uite, acolo unde voi visa un deal – si deasupra noastra s-a desenat pe cer dealul – tu vei visa o vale. Asa va fi mereu. Aromanii mei si aromanii tai, cei despre care eu vorbesc si cei pe care tu ti-i inchipui s-ar putea sa nu semene. Ti-am povestit visul ca sa te previn“.

Stiinta etnologului de a converti la un statut relevant toate faptele marunte care ascund, in fapt, continuturi fabuloase – numarul oilor si al sacilor de bani, mostenirile si foile de zestre, pasiunile si conflictele intuite la baza diverselor peregrinari, a nesfirsitelor parasiri de habitat si reintemeieri –, schita de istorie a asezarilor aromane sint exercitii recuperatoare destinate sa travesteasca, jovial si utilitar, o mare melancolie: „Aproape de noi, aici, in peninsula Balcanica, s-a pierdut un mileniu de cultura! De aceasta irosire s-a facut vinovat pagubasul insusi cind a neglijat sa acorde actului marturisitor locul cuvenit in spectrul manifestarilor lui. Cine omite sa vorbeasca despre sine ramine in istorie prin ceea ce gasesc altii de cuviinta sa consemneze“.
Daca exigenta, dreapta si taioasa judecata, camuflind, de fapt, foarte feminin, o enorma tandrete, se pot aplica propriului neam risipitor, care n-a stiut sa vorbeasca despre sine, in cazul altora, insa, care n-au putut sa o faca, si cercetatorul, si omul cad la invoiala ca atare grava nedreptate a sortii si tara de destin se cer grabnic corectate. Altfel, ce nu se scrie e ca si cum n-ar fi.

Surisul si icoana. O insuportabila frumusete
Din aceste imperative ratiuni apar Surisul lui Harry si O viata, un destin, o icoana. Cele doua carti au multe in comun: la fiecare dintre ele au trudit trei femei. La prima, Lena Constante, Carmen Huluta si, fireste, Irina Nicolau. La cea de-a doua, Raluca Alexandrescu, Ioana Popescu si, fireste, Irina Nicolau. Si amindoua trebuie citite pe indetele. In doze mici. Dar si asa frumusetea caracterelor revelate in aceste carti – Harry Brauner si parintele Zosim Oancea – tot devine, pe alocuri, una de-a dreptul insuportabila. Cititorul traieste, in felul lui, senzatiile de care va fi avut parte chiar Harry Brauner cind, aflat la Paris, ii scria Lenei Constante, dupa ce vazuse tablourile fratelui sau: „Lucrarile lui Victor sint de o frumusete coplesitoare si am ramas profund impresionat. Nici n-am avut putere sa stau in camera in care sint expuse“; sau cind, prada unui lesin interior, nota: „Doamne, ce frumos e cind rasare soarele si esti pe vapor spre Venetia. Nu, e prea frumos ca sa mai stau aici…“.

Intr-adevar, o insuportabila frumusete – a vietii si a fiintei desavirsite – se intimpla sa puna la reala incercare puterea de a indura a privitorului. Ba chiar, din perspectiva cititorului-martor, ea ajunge, in mod scandalos, cu mult mai greu de admis decit sfisierea interioara, suferinta, condamnarile fara vina, bataile, umilintele, furunculele, singuratatea, alfabetul morse din zidurile inghetate, Aiudul, Periprava, canalul, Baraganul, D.O.-ul (i.e. domiciliul obligatoriu) si tot raul – banalizat dramatic, parind mai firesc asezat in textura lumii decit orice altceva – cunoscut de acesti doi oameni. Continutul grozav al volumelor de fata, dezvaluind destine incercanate de suferinta, paleste miraculos pentru ca, transfigurat, sa lase in urma lumina si frumusete, rabdare si credinta, integritate si iubire. Sau, fara vorbe mari, un suris si o icoana.
Si pentru ca de comentarii nici nu mai poate fi vorba, in cazul acestor carti, cronicarul alege sa li se alature silentios femeilor care au trudit la ele si, in spiritul celor citite, se deda si el elocventei listelor. Iar fiecare fraza din cele care se succed mai jos, in ciuda tonului uneori neutru si expozitiv, poarta un evident fond miraculos si se rostuieste intr-un intreg sir de frumuseti insuportabile.

Surisul lui Harry s-a ivit pe baza dosarelor cu documente referitoare la Harry Brauner strinse si pregatite de Lena Constante, o fiinta admirabila, spune Irina Nicolau, „in cel putin trei feluri“: „mai intii pentru modul cum a trait experienta detentiei, apoi pentru faptul ca la batrinete si-a pastrat intacte inteligenta, prospetimea si sensibilitatea si, in fine, pentru modul in care s-a priceput sa-l iubeasca pe Harry. Nu toate femeile au puterea sa-si asume barbatul. Nici nu-i usor“. Secventializarea cartii – impusa de aceea a vietii lui Harry Brauner –, in cinci capitole (Din leagan pina la Aiud, Scrisori din D.O., Venetia, Paris, Liber pina la moarte) incearca sa redea, prin cumintenia criteriului cronologic, care il urmareste an cu an, un parcurs existential neobisnuit. Predomina persoana intii: cea din scrisori (catre Lena Constante, majoritatea) si din caietele de notatii intermitente. Iar acolo unde nu se aude vocea lui Harry apare o alta, vorbind despre el si creionindu-i un portret rapid: fie Lena Constante („Toate fetele erau in jurul lui. El glumea, el cinta, el le facea curte la toate. Asa a fost toata viata, au fugit femeile dupa el. Si era foarte frumos! Iar in spatele glumelor si cintecelor ascundea un fond serios si trist“), fie Irina Nicolau („Harry cauta cautarea“; „era in stare cu farmecul lui sa-ti intoarca omul din groapa“ – nicidecum folosita la figurat, expresia si-a dovedit cel mai propriu sens cu putinta in timpul unei experiente de teren etnologic).

Lena si Harry se cunosc la 19 si, respectiv, 20 de ani. Vor ramine impreuna pina la moartea lui Harry, la 80 de ani, survenita in 1988. Impreuna e un fel de a spune: amindoi fac ani multi de inchisoare, iar celor 12 de temnita ai lui Harry, condamnat in procesul Patrascanu, li se mai adauga doi de D.O., in satul Viisoara, linga Slobozia – loc unde, la 56 de ani, reuseste sa se si casatoreasca, intr-un tirziu, cu Lena Constante. Neverosimil este dosarul epistolar care compune scheletul si materia acestei carti! Ne arata doi oameni care, la aproape 60 de ani, par a trai o veritabila adolescenta; corespondeaza ca indragostitii cei mai nevinovati, impartasesc nesfirsite griji, delicateti si precautii unul fata de celalalt, fac planuri de viitor si viseaza tot timpul la o casa a lor. De aceeasi frumusete neverosimila, sublime si incredibile, adica, le sint scrisorile si prin scrupulele de indivizi civilizati si cultivati, care se incapatineaza ca pina si in circumstante imposibile, de o neagra absurditate, sa se salveze moralmente si profesional, sa-si pastreze intregi intimitatea, libertatea individuala si sansele de dezvoltare. Model de autoexigenta, solilocviile lui Harry Brauner, depuse (pesemne ca doar in mica parte si masura) in scrisorile catre Lena Constante, reprezinta o cazuistica de o exceptionala altitudine etica. Sint discursul unui Iov al zilelor noastre, al unui om aflat, in anul 1962, in D.O.: „Din pacate imi dau bine seama ca ceea ce imi acorda oamenii nu poate fi acoperit doar cu activitatea mea trecuta (desigur ca vorbesc exclusiv despre munca stiintifica), pentru a merita pe deplin aceasta dragoste si respectul care s-a creat fata de umila mea persoana (cind spun «umila» nu fac exces voit de modestie pentru a poza, ci o cred intru totul), imi dau bine seama ca am o seama de imense indatoriri.

Si aci vin in conflict cu ceea ce ma obisnuisem sa fie viata mea. Pe plan familial, pe plan social, toti care au dragoste pentru mine pina la sfirsit desigur ca au si incredere. Incredere in mine, in posibilitatile pe care eu nu le mai am. Este aceasta dragoste o polita iscalita in alb!!! Si ea, in loc sa ma linisteasca, provocindu-mi totala satisfactie, dindu-mi posibilitatea sa traiesc din plin momentul, ma face mereu sa-mi pun intrebarea de voi putea-o acoperi vreodata. In clipa de fata nu sint in stare. s…t In clipa de fata ma straduiesc ca prin viata pe care o duc, prin scrisorile pe care le scriu (nu tie, bineinteles) oamenii sa nu sufere dezamagiri in creditul pe care mi l-au deschis“. Dar, de fapt, ce nu e de mirare la Harry, care, fie in 1966, la Venetia, fie in 1967, la Paris, cucereste firesc o lume dar se mira ca i se intimpla, devine adorat dar i se pare o mica exagerare, iar cu arta sa, cu vocea si compozitiile proprii seduce subit protipendada si elita elitei internationale insa o pune pe seama altor explicatii? Candid, ludic si liber pina la moarte, placindu-i sa-i contrarieze pe cei „de afara“ prin fermul sau atasament pentru patrie, Harry avea momente cind, in singuratate, aplecat deasupra hirtiei proaspat redescoperite, dupa experienta carcerala, se intreba: „Pentru cine scriu aceste «impresii»?“. I se cuvine, macar acum, un raspuns: pentru noi toti, Harry.
La fel, pentru noi toti s-au lasat povestite si multiplu reflectate viata si truda preotului Zosim Oancea. Mai intii vorbeste, despre bunicul Zosim, o nepoata: Raluca Alexandrescu, a carei copilarie este de neconceput fara reperul si istoriile bunicilor: „Ceea ce ma mira acum este ca amintirea pe care am pastrat-o despre tonul povestilor lui nu-i deloc sumbra“. Vorbeste, apoi, chiar parintele Oancea, prin intermediul unei etnoloage. Si tot despre un bunic numit Zosim, acela care l-a indrumat spre scoala. Dar peste propria viata, preotul nonagenar trece teribil de repede. Se grabeste mereu sa ajunga la alte subiecte. La cele doua minuni, spune el, pe care i le-a dat Dumnezeu: anii de temnita si Muzeul de Icoane pe sticla din Sibiel – un sat caruia, dupa cei 15 ani de detentie, parintele i-a dedicat toate fortele si incapatinarile. „Inchisoarea-i foarte grea, daca n-ai cu ce s-o umpli…

Eu mi-am umplut inchisoarea cu altceva, nu cu pictura de icoane. Eu tineam, in celula in care am fost, conferinte. Adeca scoala, lectii.“ „Acolo Dumnezeu nu era departe, in ceruri, era ca un vecin, cum e vecinul vorbeai cu Dumnezeu si-l intrebai pe Dumnezeu. Vorbeam cu atita certitudine, uite cum vorbim noi doi acuma! Asa Il simteam de apropiat. A fost asa si din voia lui Dumnezeu, si din suferinta noastra. Ca n-aveai pe nimeni, nici tata, nici mama, nici sotie, nici surori, nu te putea ajuta nimeni. Numai Dumnezeu. La eliberare, pe linga toata bucuria ca o sa ies, am simtit si un fel de regret, ca-i lasam pe altii, ca ramineau in inchisoare.“ „In puscarie erau tot oameni mari si cu pregatire. Erau avocati, preoti. Si toti, cit or fi fost de necrestini, toti s-au crestinat in inchisoare. Tocmai aici e marea experienta a inchisorilor.“
O minune a nascut-o pe cealalta: proiect concretizat in urma unui vis din inchisoare, muzeul de icoane pe sticla a devenit, in cei treizeci de ani de cind exista, prea cunoscut spre a mai putea fi povestit. O alta etnoloaga povesteste, in schimb, viata si destinul unei singure icoane: vestita Teotokos din Nicula, cea care a facut, la rindul ei, drumuri nenumarate, iar o vreme (intre 1948 si 1962), aceiasi 15 ani ca si parintele Zosim, a stat chiar ingropata intr-o padure. In sfirsit, pentru ca spre ele (ne) conduc toate in aceasta carte-album, vorbesc, in reproduceri si detalii fine, icoanele insele. Pentru ca spre atita au vrut, mintuitor, sa ne indrepte aceste doua carti: spre un zimbet si o icoana. Si spre o frumusete deseori insuportabila, ca dovada ca minunile sint, de fapt, mult mai frecvente chiar si decit afirma unii preoti smeriti.