OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru prima data in istoria Republicii Federale Germania a fost exclus un deputat din grupul sau parlamentar din cauza unor afirmatii antisemite. Este vorba despre crestin-democratul Martin Hohmann. Pentru excluderea acestuia din grupul parlamentar crestin-democrat/crestin-social au votat vineri, 14 noiembrie 2003, 195 deputati, 28 au votat impotriva, iar 16 s-au abtinut.
Presedinta partidului, Angela Merkel, care prin aceasta initiativa a pus capat unei dispute care a zguduit opinia publica din Germania, a calificat rezultatul drept politic corect (dupa ce, initial, Hohmann fusese sanctionat doar cu un avertisment).
In pofida acestei aprecieri pozitive, cazul Hohmann arunca o lumina semnificativa asupra unei chestiuni delicate cit si asupra existentei unor tendinte antisemite in societatea germana, articulate uneori chiar si de reprezentantii clasei politice. Cazul liberalului Möllemann din anul 2002 a reliefat necesitatea dezbaterii directe a unui fenomen care de obicei era localizat in rindurile unor partide sau grupari ultraconservatoare, extremist-nationaliste, neonaziste sau radicale de dreapta.

Asa cum era de asteptat, atit Jürgen Möllemann (care a murit intr-un accident aeronautic – unii vorbesc despre sinucidere) cit si Hohmann s-au bucurat de aplauzele unor personaje cunoscute pentru simpatiile lor radical-nationale, conservatoare sau extremiste de dreapta. Astfel, fostul sef al Partidului Republican – formatiune radicala de dreapta – Franz Schönhuber a sustinut ca reactia politicienilor germani fata de alocutiunea controversata a lui Hohmann, in care acesta s-a referit „cu un curaj de-a dreptul sinucigas“ la „numarul mare al evreilor in actiunile revolutionare“ demonstreaza ca „in Germania este imposibil sa se raspindeasca aprecieri obiective vis-à-vis de anumite intimplari istorice“. Schönhuber si-a publicat parerile ca addenda la capitolul 15 al memoriilor sale politice, Patriotismul violat – Der missbrauchte Patriotismus (07.11.2003) – si pe Internet. Pareri similare au exprimat si participantii la forurile electronice de discutii ale CDU, aproape identice cu reactia unui cititor privind relatarea despre cazul Hohmann din ziarul Ziua. Intr-un comentariu electronic, cititorul sustinea pe data de 15 noiembrie 2003 ca ceea ce i s-a intimplat lui Hohmann nu ar fi nimic altceva decit „politica pumnului in gura“.


Scandalul Martin Hohmann

Deputatul crestin-democrat a declansat in Germania un veritabil scandal politic, dupa ce un reporter de la postul radio-tv Hessischer Rundfunk a aflat ca Hohmann a tinut, cu prilejul zilei nationale a Germaniei, o cuvintare jignitoare la adresa evreilor. Hohmann a sustinut pe data de 3 octombrie ca mai ales evreii comunisti ar fi vinovati de crimele savirsite in timpul revolutiei bolsevice din Rusia.
Apelind la astfel de interpretari eronate, Hohmann a incercat sa sugereze o echivalenta in ceea ce priveste crimele naziste si cele din timpul revolutiei din Rusia, afirmind ca, din pricina rolului jucat, evreii trebuie considerati drept un popor de faptasi.

Intr-un interviu acordat televiziunii germane, ARD, Hohmann a refuzat initial sa se distanteze de declaratiile facute, afirmind ca el cere dreptate pentru germani, care nu pot fi calificati drept poporul de faptasi care a provocat Auschwitz-ul.
Declaratiile scandaloase ale lui Hohmann reflecta o atitudine antisemita, deoarece politicianul reia un stereotip politic, vehiculat de mai toate fortele extremiste de dreapta. Potrivit acestui stereotip, evreii ar fi inventat comunismul pentru a-si asigura dominatia asupra unor popoare si pentru a pregati instalarea unui guvern mondial.

Regimul nazist, de pilda, a utilizat formula iudeo-bolsevism in scopuri propagandistice pentru a-si justifica razboiul ideologic si de cucerire a Rasaritului. Ecuatia evreu=bolsevic a fost folosita si pentru motivarea distrugerii fizice a unei natiuni considerate inferioara.
Scandalul provocat de deputatul Hohmann consta si in faptul ca, in ultima instanta, el relativizeaza Holocaustul, sugerind o falsa echivalenta intre nazism si comunism, sustinind, in acelasi timp, teza eronata ca evreii ar fi vinovati de excesele revolutiei bolsevice.
Secretarul general al Uniunii Crestin-Democrate, Laurenz Meyer, a calificat declaratiile lui Hohmann drept „insuportabile“. Presedintele Consiliului Central al evreilor din Germania, Paul Spiegel, a vorbit despre o deraiere antisemita detestabila. Organizatia prezidata de Spiegel a inaintat, in ultima instanta, justitiei o plingere, acuzindu-l pe Hohmann de incitare la ura interetnica. Intr-o declaratie a Uniunii Crestin-Democrate a landului federal Hessen, caruia ii apartine si Hohmann, s-a vorbit despre o iesire inacceptabila si falsa. Mai multi politicieni germani si istorici l-au calificat pe Hohmann drept un politician nedemocrat, cerind excluderea sa din partid si din parlament.

Martin Hohmann a mai avut si in trecut o serie de iesiri radicale. Astfel, fostul maior in virsta de 55 de ani s-a pronuntat cu vehementa impotriva expozitiei documentare privind crimele Wehrmacht-ului nazist. Totodata, Hohmann s-a impus ca un adversar declarat al homosexualilor. El a cerut, in repetate rinduri, inasprirea legislatiei privind acordarea azilului politic si limitarea numarului refugiatilor din zone afectate de razboaie civile.
Numele lui Hohmann se gaseste si pe lista sustinatorilor gazetei Junge Freiheit, calificata de Oficiul pentru Protectia Constitutiei drept „radicala de dreapta“. (Pe lista sustinatorilor-simpatizanti ai revistei – in care semneaza si publicistul originar din Romania Ivan Denes – se afla si timisoreanul Rudolf Krauser, care a lansat un furibund atac impotriva scriitoarei Herta Müller pentru ca aceasta i-ar „denigra“ pe svabii banateni. Vezi: Junge Freiheit, Nr. 15/ 05.04.2002.)

Din pricina scandalului provocat, Hohmann s-a vazut nevoit, intr-o conferinta de presa, sa afirme ca nu a vrut sa jigneasca sentimentele nimanui, refuzind, insa, sa se distanteze de declaratiile facute.
Intr-o alta declaratie, facuta televiziunii ZDF, Hohmann a spus ca exista persoane care ii impartasesc parerile exprimate in cuvintarea rostita cu prilejul zilei nationale. In acest context, el a citat o scrisoare de solidarizare a generalului Reinhard Günzel. In scrisoarea amintita, comandantul trupelor speciale de interventie antiterorista (KSK) il felicita pe Hohmann pentru „curajul de a spune lucrurilor pe nume“. Cu alte cuvinte, Günzel este de acord cu iesirile antisemite ale lui Hohmann. Peter Struck, ministrul federal al apararii, a intervenit numaidecit si l-a exclus pe Günzel din armata.

Intr-o declaratie facuta in fata presei, Struck a vorbit despre „un general zapacit care sustine conceptiile unui deputat crestin-democrat si mai zapacit“. Struck a subliniat ca este vorba despre un caz unic, sugerind ca in cadrul armatei federale nu ar mai exista persoane care impartasesc conceptii antisemite sau radicale de dreapta. Ca si in cazul Hohmann, presa germana a publicat detalii din biografia generalului din care rezulta ca acesta a mai avut si in trecut diverse deraieri politice. Totodata, presa a aminitit de citeva incidente neonaziste care s-au petrecut in ultimii ani in armata. In consecinta, grupul parlamentar social-democrat a cerut investigarea unor „structuri de gindire“ nedemocratice existente in rindurile unor militari. Daca exista si alti ofiteri care impartasesc parerile generalului, a spus presedintele comisiei parlamentare pentru probleme militare, atunci avem o problema.

Intr-un precipitat comunicat de presa dat publicitatii de editura Herbig din München in numele lui Alexander Soljenitin, fostul disident rus s-a grabit sa se opuna unor eventuale incercari de a stabili o paralela intre Hohmann si cartea sa aparuta de curind in traducere germana, Doua sute de ani impreuna. Evreii din Uniunea Sovietica. (Vom reveni asupra problemei disidenta anticomunista si antisemitism cu o recenzie dedicata acestei carti semnate de laureatul Premiului Nobel pentru Literatura, pe care Süddeutsche Zeitung din 11.11.2003 l-a calificat in contextul scandalului Hohmann drept un „istoric amator reactionar“. In comunicatul editurii Herbig dat publicitatii pe data de 5 noiembrie se spune ca Soljenitin pledeaza pentru buna intelegere intre popoare si ca fiecare natiune trebuie sa-si asume responsabilitatea morala pentru trecut.)

Textul cuvintarii lui Hohmann a fost accesibil, pina la izbucnirea scandalului, pe pagina sa de Internet. Dupa ce presa a inceput sa dezbata cazul, textul a disparut. Versiunea integrala a textului a fost pusa totusi la dispozitia publicului larg de catre televiziunea germana ARD si de editia electronica a revistei Der Spiegel. Ca sursa principala de inspiratie pentru tezele dezbatute in cuvintarea sa, Hohmann indica volumul lui Johannes Rogalla von Bieberstein intitulat „Bolsevism evreiesc“. Mit si realitate – „Jüdischer Bolschewismus“. Mythos und Realität. Cartea a aparut in anul 2002 la editura Antaios din Dresda. Potrivit autorului, cartea ar fi o incercare de a explica si de a deslusi mitul privind contributia evreilor la instalarea comunismului. In acelasi timp, von Bieberstein sustine ca a dorit sa respinga interpretarile propagandistice potrivit carora evreii ar fi inventat comunismul pentru a cuceri puterea mondiala.


Bolsevism evreiesc?

In 1917 revolutia organizata de catre partidul bolsevic din Rusia a preluat puterea. Dupa incheierea primului razboi mondial harta geopolitica europeana s-a schimbat. Nesiguranta sociala si dezechilibrul provocat de marele razboi devenisera o amenintare si pentru celelalte tari in care partidele pro-bolsevice se pregateau sa imite modelul leninist de cucerire a puterii.

Profitind de situatia anarhica postbelica din Bavaria si Ungaria, formatiuni organizate dupa modelul rusesc reusesc sa instaleze asa-numite regimuri ale sfaturilor populare (adica: soviete). In 1919 se infiinteaza Internationala Comunista – Kominternul. Aceasta organizatie supranationala urma sa dirijeze toate partidele comuniste din lume si sa organizeze exportul de revolutie. Ca teoretician al asa-numitei „revolutii permanente“ (paternitatea sintagmei ii apartine, de fapt, lui Moses Hess) s-a impus Leo Trotchi, cel care a infiintat Armata Rosie si care avea, alaturi de Lenin, cea mai mare influenta in cadrul partidului. In fruntea Kominternului a fost numit Zinoviev. Amindoi au fost evrei si au devenit mai tirziu victime ale lui Stalin. Faptul ca printre „revolutionarii de profesie“ care au preluat puterea in tinarul stat sovietic se aflau multi evrei i-a determinat pe multi politicieni, publicisti, istorici si analisti sa vorbeasca despre un regim evreiesc. (Inclusiv Hitler a calificat republica sfaturilor din Bavaria ca o „domnie trecatoare evreiasca“, iar „bolsevismul rusesc“ drept „o incercare a evreimii internationale de a cuceri puterea mondiala“.) Astfel, s-a incetatenit teza nationalista incendiara despre revolutia evreilor, mascati in bolsevici, teza care se vehiculeaza cu multa insistenta si in Romania postcomunista.

Iata un singur exemplu, publicat recent sub semnatura fostului detinut politic, „supravietuitor al inchisorilor si lagarelor de exterminare comuniste, fost luptator (partizan) in Muntii Fagarasului impotriva bolsevicilor“, Aurel Seitan, care sustine absurditatea antisemita deliranta ca „insusi Stalin, al carui nume adevarat era Iosif David Vissarionovici Djugasvili-Kochba, era evreu“. In articolul sau intitulat Beizadeaua „democrata“, aparut in Romania Mare (Nr. 695/ 07.11.2003), Seitan scrie: „Dupa izbucnirea razboiului civil in Spania, organizatiile comuniste din foarte multe tari si-au trimis membrii de incredere in Peninsula Iberica, sa lupte impotriva generalului Franco. Ei sperau sa instaureze si acolo regimul comunist, asa cum facusera in Rusia in 1917, dupa asa-zisa «revolutie ruseasca» la care n-a participat nici macar un singur rus“ (s.n. – W.T.).
Johannes Rogalla von Bieberstein porneste de la raspindirea militanta a acestui mit in primii ani de dupa primul razboi, incercind sa analizeze in ce masura corespunde realitatii si in ce masura fusese instrumentalizat in scopuri politice de catre adversarii bolsevismului.

Desi autorul se distanteaza de interpretarile conspirationiste, totusi demersul sau analitic nu urmareste nimic altceva decit sa demonstreze teza istoricului controversat german, Ernst Nolte (care, nu intimplator, este si prefatatorul respectivului volum). Acesta sustine ca national-socialismul lui Hitler ar fi avut un „simbure rational“, deoarece fusese, in primul rind, o contra-reactie ideologica la bolsevism. Astfel Nolte respinge teza istoricilor care explica nazismul ca o forma a rasismului endemic, transformat intr-o ideologie de stat care a facilitat Holocaustul.
In al doilea rind, von Bieberstein nu acorda o atentie suficienta istoriei antisemitismului modern, asa cum s-a articulat el deja in secolul al XIX-lea. Cu minutiozitate si multa acribie livresca, von Bieberstein a cules nenumarate citate din scrieri contemporane, transformindu-si studiul intr-o adevarata antologie sau, mai bine zis, crestomatie. Comentariile adaugate citatelor extrase din articole, carti de istorie, studii, memorii si scrieri literar-politice ofera cititorului o imagine exhaustiva asupra receptarii imaginii unor evrei ca promotori ai revolutiei de tip comunist.

Respingind generalizarile fortate, potrivit carora evreii ar fi fost singurii sau principalii vinovati pentru excesele revolutionare singeroase din Rusia, de pilda, autorul incearca sa gaseasca un raspuns la intrebarea privind numarul ridicat de evrei prezenti in structurile organizatorice si de conducere ale unor partide de stinga, comuniste sau social-democrate. In acest context, el ofera si un posibil raspuns, care porneste de la o premisa discutabila, etnicist-religioasa. Autorul explica atractivitatea comunismului pentru evrei, pornind de la anumite afinitati existente intre mesianismul religios evreiesc si mesianismul comunist, neacordind o atentie suficienta faptului ca majoritatea evreilor totusi nu au aderat la miscarile radicale de stinga. In acelasi timp, autorul recunoaste ca datorita persecutiilor brutale la care au fost supusi, multi evrei s-au convertit la comunism, distantindu-se, in numele unui internationalism supranational, de propria lor etnie si religie.
Datorita impactului propagandei naziste care vehicula notiunea de „iudeobolsevism“, sustine autorul, s-a modificat si imaginea negativa a evreilor exprimata initial in formula conspirationista evreo-masonica. In perioada interbelica teza amintita a fost inlocuita, treptat, cu formula de propaganda a conspiratiei iudeo-bolsevice.

Preluind numeroase informatii din terte surse fara o verificare critica a autenticitatii lor, autorul studiului – care nu intimplator a aparut la o editura apropiata saptaminalului national-conservator Junge Freiheit citat mai sus – raspindeste zvonuri si birfe tendentioase care se incadreaza perfect in demersul sau publicistic. Iata un singur exemplu privind biografia unui comunist roman. Bieberstein – pe care Süddeutsche Zeitung (12.11.2003) il ironizeaza ca marunt „bibliotecar din Bielefeld“ – preia din cartea lui Loius Rapaport, Secera, ciocanul si steaua lui David. Persecutarea evreilor in Uniunea Sovietica – Hammer, Sichel und Davidstern. Judenverfolgung in der Sowjetunion (Ch. Links Verlag, Berlin, 1992) – colportajul potrivit caruia la un banchet oferit de Stalin la Kremlin pe data de 20 decembrie 1936, cu o intonatie evreiasca peiorativa, Marcel Pauker l-ar fi ironizat pe Zinoviev, adica pe una dintre victimele epurarilor singeroase.

Stalin s-a amuzat copios de acest spectacol oferit de Pauker si a izbucnit in hohote de ris, scrie Bieberstein, care incearca sa sugereze prin aceasta scena oportunismul unor activisti comunisti evrei care ulterior au devenit ei insisi victime ale lui Stalin. Scena in care Marcel Pauker este descris ca un clown obedient niciodata nu a avut loc din simplul motiv ca acesta la data respectiva nu s-a aflat la Moscova. Marcel Pauker a venit in URSS de abia in octombrie 1937. La scurta vreme dupa aceea a fost arestat si condamnat la moarte. (Vezi: Gheorghe Bratescu, Lichidarea lui Marcel Pauker. O ancheta stalinista, 1937-1938, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1995; William Totok/Erhard Roy Wiehn, ed., Marcel Pauker. Ein Lebenslauf. Jüdisches Schicksal in Rumänien 1896-1938. Mit einer Dokumentation zu Ana Pauker, Hartung Gorre Verlag, Konstanz, 1999.)
Respingind stigmatizarea colectiva a evreilor, Johannes Rogalla von Bieberstein pledeaza pentru o dezbatere lucida si o istoriografie lipsita de resentimente. Din pacate, pe alocuri, autorul isi pierde din vedere tocmai propriul postulat.

Mixajul imbracat in straiele seriozitatii stiintifice l-a determinat pe Konrad Löw, un recenzent entuziast al acestei carti si un promotor nedeclarat al tezelor revizioniste ale lui Ernst Nolte, sa scrie in ziarul Rheinischer Merkur (25.01.2003) ca von Bieberstein „a incercat sa raspunda cu o acuratete nedepasita si cu o obiectivitate exemplara la intrebarea cit de mare a fost numarul evreilor socialisti, comunisti si bolsevici. s…t Raspunsurile pe care le ofera von Bieberstein se bazeaza pe afirmatii factologice si citate semnificative intemeiate. s…t Trebuie retinut, in consecinta, faptul ca Bolsevismul evreiesc este o importanta contributie la istoria contemporana, o opera care lumineaza mai ales geneza national-socialismului“.
Dupa izbucnirea scandalului Hohmann, mai multe publicatii germane au facut trimiteri la cartea lui von Bieberstein, pe care, pina la acea data, presa serioasa a ignorat-o. Ocupindu-se de sursa principala de inspiratie a lui Hohmann, indicata in finalul alocutiunii sale controversate, saptaminalul Der Spiegel (Nr. 45/03.11.2003) critica mai ales faptul ca Bieberstein incearca sa sugereze ideea ca evreii comunisti ar fi fost principalii vinovati pentru faptul ca Hitler a devenit un antisemit virulent. Citindu-l pe istoricul Arno Lustiger, revista aminteste ca din cei 23.600 de bolsevici participanti la revolutia din 1917 din Rusia numai 964 au fost evrei. Mai tirziu, s-au alaturat bolsevicilor alti 2182 de evrei.


„Cartea rosie“

Intr-un volum intitulat Cartea rosie. Stalin si evreii – Rotbuch. Stalin und die Juden (Aufbau Verlag, Berlin, 2002), din care ziarul Frankfurter Rundschau (06.11.2003) a publicat largi fragmente, Lustiger a demontat mitul comisarului evreu comunist din Rusia, demonstrind ca in timpul revolutiei din 1917 marea masa a evreilor rusi era apolitica. Cei care activau in cadrul unor partide politice erau social-democrati (adica mensevici), sionisti de stinga sau socialisti bundisti. Unii dintre ei au intrat si in partidul bolsevic.
Lustiger nu relativizeaza participarea unor evrei la excesele revolutionare. Faptul ca multi evrei s-au inrolat in Armata Rosie se explica prin antisemitismul Armatei Albe, antibolsevice. In acelasi timp, el descrie, pe larg, si procesul postrevolutionar de izolare a ceea ce numeste el „elementul evreiesc“.

In perioada stabilizarii puterii comuniste, evreii au devenit din nou tinta unor atacuri politice, fiind calificati drept agenti ai cosmopolitismului si capitalismului. Atit Stalin cit si Lenin s-au dedat la atacuri nedisimulate impotriva asa-numitului trotchism. Comisarul Leo Trotchi a infiintat Armata Rosie, iar apoi a devenit rivalul principal al lui Stalin, care l-a izolat si expulzat, ca in cele din urma sa-l lichideze in Mexic.
Puterea sovietica nu a acceptat niciodata autonomia intereselor evreiesti. In anii ’20 a existat un soi de „toleranta represiva“ fata de evreii sovietici. Ulterior, evreii au fost supusi instrumentalizarii politice si ideologice in spiritul conceptiilor propagate de partidul unic. Politica nationala stalinista, arata Lustiger, a dezvaluit in anii ’30 caracterul real al puterii sovietice axata pe rusificarea intregii societati. Prigoana impotriva nationalistilor a cuprins mai ales elita intelectuala evreiasca. Victime ale epurarilor singeroase au fost, in ultima instanta, si liderii bolsevici de nationalitate evreiasca.

Dupa esecul infiintarii regiunii autonome evreiesti, Birobidjan, s-a produs cea mai evidenta instrumentalizare politica a evreilor sovietici prin infiintarea asa-numitului Comitet antifascist evreiesc. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, liderii comitetului au fost supusi unei campanii de anihilare, fiind considerati agenti ai imperialismului.
O faza de relativa liberalizare a urmat dupa moartea lui Stalin in 1953. Sperantele evreilor sovietici de a avea o autonomie culturala largita insa nu s-au infaptuit. Rezultatul a fost un exod masiv spre Israel.
De aceea, calificarea globala a evreilor ca „faptasi“ este o simplificare grosolana care, in ultima instanta, nu exprima nimic altceva decit vechile resentimente antisemite.