OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Distins cu Yorkshire Post Book of the Year Award, în 2008, romanul scriitorului irlandez William Trevor este pe cît de provocator pe atît de singular, pentru că unicitatea sa stă în disecţia lentă a unei drame de familie. Bucurîndu-se de o traducere reuşită în limba română, Tăcerea din grădină este romanul unei aşteptări şi al unei pregătiri pentru final. Cît de familiare devin glasurile pe care nu le auzim decît şoptite? William Trevor ştie răspunsul la această întrebare. Tăcerea din grădină este dovada unei experienţe asumate atît de narator, cît şi de personajele sale, chiar dacă o singură voce este de ajuns să ordoneze amintirile şi obsesiile unei întregi familii. În literatura română, poate doar personajele lui Filip Florian fac parte din instrumentarul unui estet, aşa cum este, de altfel, William Trevor. Spre deosebire de Povestea lui Lucy Gault şi de Călătoria Feliciei, romane traduse şi la noi de curînd, care fac dovada unui scriitor reflexiv, Tăcerea din grădină este proba rafinării imaginilor şi a decantării acţiunii. Sarah Pollexfen este avatarul Feliciei, care, deşi porneşte în călătoria vieţii ei din proprie voinţă, este purtată apoi de împrejurări spre ţărmuri pline de mistere şi de angoase. Fără o menire precisă, Sarah este reflectorul vieţii celorlalţi. Farmecul izolării este maculat de secretele celor care nu-şi pot găsi pacea, oricît de mult ar căuta-o. Autoimpusă, tăcerea roade conştiinţa, iar echilibrul lumii nu se reface decît rupînd şirul minciunilor.

 

 

Roman frust, fără ornamentaţii, ale cărui încrengături se raportează obsesiv la trecut, Tăcerea din grădină dă seama de nostalgia unei vîrste neprihănite, prinse între jocul de-a adulţii şi prejudecata unor păcate moştenite. Ruda săracă a unei vechi familii irlandeze, Sarah Pollexfen ajunge la Carriglas, moşia familiei Rolleston, împreună cu fratele său, Hugh. O primă fractură a acţiunii are loc odată cu plecarea lui Sarah de la Carriglas la prezbiteriul din Dunadry, un pension modest pentru fete. Revenirea este frapantă, după aproape 23 de ani expediaţi în cîteva fraze. Timpul este comprimat pentru mărirea suspansului, dar şi pentru lărgirea faliei dintre personaje. Sarah nu face decît să consemneze în jurnalul său nişte fapte puse sub tăcere. Şi tocmai misterul indecis este farmecul Tăcerii din grădină, unde copilăria Villanei, a lui Lionel şi a lui John James, aparent comună şi răsfăţată de privilegiul unei aristocraţii cu tradiţie, devine sursă a secretelor şi a erorilor timpului. Copiii cresc, dar greşelile lor îşi au reculul în prezent. Iar Sarah notează transformările familiei Rolleston, participînd onest la tragediile şi la bucuriile acesteia: „În dormitorul meu, acum cînd scriu, îmi răsună iar în minte glasul bătrînei doamne, insistînd asupra morţii majordomului şi a prevederilor testamentare în favoarea copilului din căsuţa portarului. Prin licărirea lămpii, o văd pe Villana privind în altă parte, ca şi cum ar căuta consolare în florile umbrite din grădină. John James suspină. În ochii lui Lionel se citeşte mai multă durere decît am văzut vreodată pe chipul unui om“. Totuşi, povestea reclamă o strategie textuală care celebrează discursul monocrom al unei singure voci: Sarah înregistrează secvenţele rupte ale acestei lumi pline de secrete, redîndu-le distonant. Întîrzierile fac parte din recuzita textului: tergiversarea finalului este o strategie contrapunctică. M-a bucurat nu doar acuitatea replicilor pe care o întîlnisem la acelaşi autor în Citindu-l pe Turgheniev, ci şi misterul mocnit al poveştii, precaut conservat cu fiecare pagină, mai ales că am descoperit aceeaşi proză de observaţie în stilul lui James Joyce din Oameni din Dublin: o lume bizară, iscată de neputinţe comune dă seama de personaje spectrale, insuficient construite.

 

Stigmatul crimei condamnă la tăceri apăsătoare. Întrebarea bătrînei doamne Rolleston „ce mai contează dacă lumea află cum cruzimea unor copii s-a întors împotriva unei întregi familii, condamnînd-o?“ este ecoul întregului roman. De fapt, violenţa expresiei merge în tandem cu suferinţa, pentru că, sub incidenţa privirii, personajele lui Trevor sînt pedepsite fără voia lor. Expiaţia este, mai degrabă, de ordin social, şi mai puţin de sorginte morală: copiii sînt aceia care destramă bucuria familiară a unui statu quo, protejaţi fiind de izolarea insulei. Sensibilitatea lui Tom, copilul care creşte sub privirile păsuitoare ale Rollestonilor, este ultragiată la tot pasul de invectivele celor de pe malul celălalt. Secretele de familie sînt atît de bine legate între ele, încît nici măcar valurile care izbesc ţărmul insulei nu le pot fragiliza. Cuib de secrete, insula Rollestonilor respiră în intimitatea propriilor greşeli. Cum se poate ca nişte copii să dea dovadă de atîta răutate şi să trăiască apoi cu această vină? Debarasarea de trecut are efectul de bumerang al unor amintiri cu intarsii, în care culpa se şterge. Vinovaţii îşi schimbă măştile, copiii cresc, iar bătrînii pier. O suită de răni dezgolite este pusă sub tăcere. Ani de-a rîndul, tăcerea sapă în carnea personajelor. Faptele rămîn consemnate doar în jurnalul scris de Sarah, şi el destul de lacunar şi de pretenţios în descrierea întîmplărilor. Cu o sensibilitate asemănătoare lui Frank McCourt din Angela’s Ashes (1996), William Trevor construieşte personaje reflexive, semiautiste, incapabile să se comunice, urmărite în permanenţă sub semnul dramei personale, sub lupa mizeriei şi a sărăciei, în cazul lui McCourt, şi a secretelor găunoase, în cazul lui Trevor, acutizate de pecetea tăcerii. Sarah este un personaj difuz şi auster, prea ordonat pentru lumea în care trăieşte, în care micile haosuri sînt prilejuri de dispute, ranchiune sau, pur şi simplu, bîrfe.

 

 

Cei de pe insulă, în schimb, cunosc adevărul, ocolindu-l în permanenţă. Oscilarea între rostirea unui adevăr pe jumătate cercetat şi perpetuarea tăcerii sînt mai dureroase decît toate suferinţele fizice şi umilirile succesive. Naratorul dezvăluie cruzimi educate de vreme, făcîndu-ne complici ai dramei lui Tom, fiul ilegitim al „ultimului majordom al Rollestonilor“ şi al uneia dintre servitoare, Brigit. Dalele din faţa moşiei de la Carriglas poartă însemnele imaginare ale trupului sfîrtecat al tatălui.

 

Inocenţa lui Tom este în contrast cu minciunile şi cruzimea din jurul său şi cu superficialitatea stăpînilor. De uciderea tatălui său este învinovăţit Cornelius Dowley, un soldat rămas în memoria colectivă pentru ambuscada de la răspîntia Lahane, un soi de erou revendicat de cei din partea locului şi ales să dea numele podului în construcţie – „Tom ştia. Problema fusese discutată la mănăstire. «Psst!» spusese, mustrător, una dintre fete, care ştia că printre renumitele isprăvi ale lui Cornelius Dowley se număra şi sfîrtecarea în bucăţi a tatălui lui Tom, confundat cu altcineva“. Finalul romanului lui William Trevor ia o întorsătură neaşteptată, bătrîna doamnă Rolleston, bunica Villanei, a lui Lionel şi a lui John James, roasă de remuşcări, lasă pe patul de moarte moşia de la Carriglas lui Tom, dezvăluindu-i lui Sarah şi crima ascunsă cu atîta precauţie ani de-a rîndul, încercînd, în felul acesta, o mică spovedanie: într-o vară lenevoasă, Linchy, tatăl lui Tom, este omorît cu puşca de vînătoare a colonelului Rolleston de către cei trei copii, într-o simplă joacă. Cruzimea acestor conştiinţe de plastilină, a cărei singură scuză este copilăria şi, mai ales, izolarea în trecut, pare să treacă în plan secundar în măsura în care actanţii sînt doar nişte copii. Neprihănirea lor este aparenţa sub care se contruieşte lumea.

 

Odată explodat, adevărul desfiinţează tăcerile şi secretele, iar iminenţa morţii bătrînei doamne Rolleston şi a lui Sarah devine sinonimă cu o formă amînată de compensare a suferinţelor lui Tom. Moartea înseamnă, paradoxal, dizolvarea tăcerii: „Nepoţii mei au vînat un copil, Sarah. Nepoţii mei şi fratele tău. Ca şi cum ar fi fost dreptul lor, l-au vînat. Copiii de la Carriglas. M-am sculat şi am traversat încăperea. I-am luat mîinile într-ale mele, sperînd ca atingerea mea să-i împrăştie tristeţea. Dar ea a repetat ceea ce spusese înainte, cu vocea fermă şi puternică. Cunoşteam detaliile pe care simţea atîta nevoie să mi le spună. Nu doream să le mai aud“. Tăcerea produce suferinţă, măcinînd conştiinţa personajelor. La Carriglas, conacul al cărui nume înseamnă „piatră verde“, aşa cum arăta insula într-o anumită lumină, văzută de pe malul principal, vieţile se înnoadă pînă la sufocare. Temerile îneacă alegerile personajelor, dar cea mai rea este autofustigaţia, în lipsa unor alte instrumente de puniţie. Alegerile sînt amendate de comunitatea însăşi, orice tentativă de a ieşi din perimetrul insulei este pedepsită. Cartea se citeşte dintr-odată, cu toate suprapunerile de evenimente şi reveniri asupra unor momente, chiar cu toată recuzita de personaje care intră şi ies din cadru.