OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Andreï MAKINE
Crima Olgai Arbelina
Traducere de Virginia Baciu, Editura Polirom, Iasi, 2001, 290 p., f.p.


Iata ca in peisajul literaturii franceze contemporane – despre care tot mai multe voci incep sa afirme ca in spatele unui asalt inflationist de titluri s-ar ascunde o criza valorica – un scriitor de origine rusa face mare literatura. Acest scriitor se numeste Andreï Makine. Intr-o descendenta ilustra (Conrad, Beckett, Nabokov sau Kundera ar fi primele nume de invocat), A. Makine a cistigat pariul profesarii actului de a scrie intr-o alta limba decit cea materna. Ne-a oferit citeva carti intr-o minunata limba franceza: Pe vremea fluviului Amur (1994), Testamentul francez (1995), Recviem pentru Est (2000), Muzica unei vieti (2001). Toate sint insa strabatute irepresibil, ca de un curent subteran, de spectrul spiritului rus.

Crima Olgai Arbelina (1998) este un astfel de roman „bicefal“, rusesc si frantuzesc in egala masura. De altfel, constient de aceasta trasatura a discursului sau romanesc, Andreï Makine nu rezista tentatiei de a strecura la inceputul cartii citeva fine (auto)ironii la adresa stereotipurilor culturale care circula pe seama a ceea ce francezii numesc „l’ame slave“: natura irationala, spiritul excesiv etc. Iar acest roman este, intr-adevar, excesiv – in sensul cel mai plin si mai „greu“ al cuvintului. Dar tocmai acest lucru face din el o mare carte. Ceea ce confera forta si pregnanta estetica Crimei Olgai Arbelina este nu atit virtuozitatea stilistica (desi planurile narative se articuleaza prin miscari de glissando ce tin de o tehnica demna de toata invidia) sau indrazneala tematica (relatia incestuoasa dintre o mama si fiul ei – au mai abordat-o si altii, desi Makine are un mod aparte de a se apropia de oroare) –, ci sentimentul coplesitor ca esti pus in fata unei insuportabile gravitati a fiintei. Ti se demonstreaza, nelinistitor, ca obiectul cel mai derizoriu, gestul cel mai sufocat de banalitate ingroapa in sine un sens transcendent si irepetabil, ascuns, dar nu mai putin accesibil.
Acest sentiment incepe sa se insinueze inca din primele pagini. Intr-un cimitir rusesc din Paris, intr-o zi rece si luminoasa de iarna, prin labirintul mormintelor, un batrin paznic le povesteste putinilor vizitatori, cu un aer absent, istoriile aproape invariabil incarcate de abisal ale celor inmormintati acolo. Insa nu atit povestile neobisnuite (inecata din Sankt-Petersburg, balerinul homosexual etc.) marcau unicitatea acelei zile, cit o privire – o privire distrata aruncata asupra unui mic smoc de iarba dintre pietrele gardului darapanat. Batrinul paznic se decide sa iasa din repertoriul lui obisnuit si, pentru prima oara, ii spune unui tinar scriitor povestea printesei Olga Arbelina.

De aici incolo, prin schimbarea perspectivei narative, cititorul este tirit, abil si ireversibil, prin magma unei vieti interioare in care judecata morala este suspendata si in care notiunile de crima, perversiune, monstruozitate, pacat capata lucirile unei frumuseti scandaloase. Dezinvolt manipulator, Makine te ademeneste in padurea naratiunii sale printr-o scena cu un usor iz detectivistic (pe malul unui riu, locuitorii unui orasel din Franta imediat postbelica descopera intr-o zi doua corpuri). Apoi, printr-un joc subtil de analepse care trimit catre o dimensiune a timpului si a memoriei de factura proustiana, te trezesti aruncat in catacombele si in pliurile complicate ale fiintei acestei femei. Iar tirania gravitatii se instaleaza definitiv. Cum?
Trecutul Olgai este unul contorsionat si traumatizant – un viol, prietena desfigurata, un sot care a parasit-o, fiul atins de boala princiara a hemofiliei. Pina aici, totul pare a intra sub incidenta „silogismului slav“. Dar nu in planul evenimential sta cheia. Insuportabila gravitate a fiintei vine dinspre cel mai surprinzator registru, si exact in asta consta marele merit artistic al lui Makine. Un ochi narativ intens, trecind dincolo de lucruri, devorindu-le si apoi introiectindu-le, vede in nemiscarea unei alge lipite de fruntea unui cadavru un punct nodal care participa la ordinea lumii mai mult decit senzationalul pe care il degaja acel corp inert. Si, daca e sa urmam – in aceasta viziune – schema antagonica heracliteana, de cealalta parte se afla „complexitatea gaunoasa a vietii“, „dezgustatoarea bonomie a realului“ in care ceilalti nu pot sau nu vor sa vada in acea alga mai mult decit o respingatoare planta de apa.

Perspectiva de abordare a incestului dintre mama si fiu e grefata pe un estetism endemic si merge pe filiera dialecticii dostoievskiene dintre crima si inocenta. E o alegere deloc comoda, pentru ca e greu sa nu cazi in capcana locurilor comune ale psihanalizei. Ideea incestului se insinueaza lent si e pastrata mereu intr-o zona de clarobscur si de ambiguitate cautata – fiul, fara nume, e o simpla naluca intr-un palton barbatesc prea mare pentru el. Scena avortului clandestin prefigureaza aceasta viziune: pe linga citeva observatii cinic-tandre, Olga traduce si resimte infernul acelui gest prin umbra caraghioasa, incornorata a prietenei ei pe perete si prin veselia dezinvolta a trecatorilor. Aceste lucruri aparent banale, fara greutate, amplifica si potenteaza mai mult decit orice durere sau culpa morala monstruozitatea actului. Revelarea initiativei incestuoase a fiului si constientizarea „crimei“ se fac prin investirea obiectelor cu semnificatia ororii – praful alb plutind deasupra infuziei, veioza sparta, „inelul de la perdea care, cazind, provoaca citeva secunde de nefiinta“. Cit timp ea nu le poate numi – „forta colosala a actului de a numi (ceea ce e de nerostit)“ –, obiectele s-au substituit cuvintelor. Si astfel, faptul de a le privi se transforma intr-un act existential.

Insasi identitatea fiului este transferata catre acest plan. Coltul rotunjit al tabliei mesei, pantofii uzati, un mulaj mic de gips – toate sint depozitare ale memoriei, refac un traseu si o serie de miscari interioare. Un creion portocaliu traduce intilnirea secreta a fiului cu boala, orele de studiu minutios al tratatelor despre hemofilie, disperarea si resemnarea.
Aici e de gasit exceptionalul, excesivul din Crima Olgai Arbelina. Pe fondul unei sensibilitati maladive, bolnavicioase, corelate cu un simt al nuantelor de-a dreptul revoltator, Makine reuseste sa faca din orice clipa una absoluta. „Nici un gest nu va mai fi anodin“, isi repeta obsesiv Olga in ruminatiile ei. Intr-adevar, nici un gest nu este anodin. Ritualul infuziei cu flori de hamei are o poezie inepuizabila – contemplarea decantarii florilor pe fundul canii, gustul petalelor lipite de limba sint traite ca stari de gratie. Un Einfühlung visceral ii traverseaza intreaga viata interioara. Aproape ca nu se mai poate vorbi de cotidian cind cele mai marunte gesturi si intimplari sint prilejul unor epifanii (atingerea si freamatul unei crengi inghetate sint anexate unui plan ontologic si devin consubstantiale fericirii acestei femei prabusite in sine).

Lectura romanului nu e usoara (pentru ca reclama un ochi estetic bine educat si ceva rabdare), insa aceasta scriitura flamboaianta ofera placeri ale textului care nu ar trebui ratate. Makine exceleaza in comparatii surprinzatoare, imprevizibile, din registrul unei senzualitati cu totul particulare – estetizata, violent carnala si totusi, parca, epurata de materialitate: „Noaptea, inainte de a adormi, si-a imaginat, insa foarte fizic, infinita complexitate a anilor pe care ii traise, incilceala lor fara inceput si sfirsit, fara nici o logica. Amintirea copilului s-a intretesut in manunchiul lor ca o vena dezgolita, fierbinte“; sau: „isi simtea inima ca un ciorchine de strugure zdrobit“. Interstitiile descriptive, urmind filonul aceluiasi estetism care transfigureaza lucrurile, injectindu-le o semnificatie tainica, pot deveni prilejul unui adevarat regal al simturilor. Te trezesti pus in fata unor sinestezii in economia carora ai impresia ca nici o dimensiune a sensibilitatii nu a fost uitata: „Da, exista o bucurie necunoscuta in asprimea acelei scoarte de copac, in acreala inmiresmata a fumului, in minia tunatoare a vintului si apoi in linistea la fel de desavirsita ca si conturul flacarii nemiscate a luminarii…“.
„Voua“ – aceasta este dedicatia misterioasa care deschide Crima Olgai Arbelina. Intr-adevar, „noua“, celor care n-am intrezarit niciodata insuportabila gravitate a fiintei, ne-a fost oferita o carte prin care cineva ne invata ca un creion portocaliu poate spune, nerostit, povestea unei vieti.