Integrala Steinhardt: începutul unei căi de acces

Autor: George ARDELEANU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Integrala Steinhardt: începutul unei căi de acces

Principiile clasice şi noile tendinţe

ale dreptului constituţional

Ediţie îngrijită, note, studiu introductiv, referinţe critice şi indici de Florian Roatiş,

repere biobibliografice de Virgil Bulat,

Addenda: „Dreptul social“

Întrebat fiind din mai multe direcţii care este ineditul „seriei de autor N. Steinhardt“, n-am alt răspuns la îndemînă decît că ineditul acesteia este chiar faptul că e o... serie de autor. Adică este o ediţie integrală a operei lui

N. Steinhardt, cuprinzînd 21-22 de volume, sistematizate într-un proiect coerent, unitar. Este, în acelaşi timp, o ediţie critică, fiecare volum fiind însoţit de repere biobibliografice, de un studiu introductiv, de substanţiale note explicative, de un dosar de receptare critică, de indici (de nume, de titluri şi de locuri) etc. În unele cazuri, avem şi o postfaţă (de exemplu, la Jurnalul fericirii avem şi un dosar realizat pe baza documentelor din arhivele CNSAS, privind cele două confiscări ale textului de către Securitate – din 1972 şi 1984 – şi, în general, dramaticele avataruri ale acestei cărţi în raport cu poliţia politică din România), în altele, avem o Addenda (ca în cazul volumului de debut În genul... tinerilor, la care am anexat încă trei parodii publicate de Steinhardt în Revista burgheză, după ce şi-a trimis volumul la tipar).

Opera lui Steinhardt n-a fost necunoscută publicului larg, însă volumele care au apărut pînă acum au fost disparate. N-aş vrea să se înţeleagă de aici că aş minimaliza aceste ediţii. Dimpotrivă, mai ales înainte de 1989, editorii au făcut eforturi eroice pentru a le publica. Securitatea făcea presiuni enorme pentru interzicerea lor (o ştiu din cele 11 volume ale Dosarului de Urmărire Informativă de la CNSAS), iar cenzura îşi exercita cu zel misiunea de mutilare a textelor. În aceste circumstanţe, editorii, mai ales cei de la Editura Dacia, au făcut tot ce au putut, iar demersul lor este mai mult decît onorabil.

Acum aş vrea să cred că ne aflăm într-un alt climat, implicit la o altă „vîrstă“ a receptării şi valorizării lui Steinhardt, iar o ediţie critică nu este decît o confirmare a unei astfel de valorizări.

Deşi opera lui N. Steinhardt era cunoscută şi înainte de 1989, mai ales în spaţiul cultural, într-o anumită zonă a „elitei“ spirituale, ea a intrat în conştiinţa publică mai ales după 1990, în special datorită Jurnalului fericirii, apărut pentru prima dată la Editura Dacia în 1991. Este una dintre cele mai citite cărţi din România postdecembristă (9 ediţii, peste 200.000 de exemplare vîndute) şi, nu în ultimul rînd, o carte cu un destin european (şase traduceri pînă în prezent: în franceză, italiană, ebraică, neogreacă, maghiară şi spaniolă).

Desigur, se poate glosa la nesfîrşit în jurul acestui succes. El ţine, în primul rînd, de o anumită dinamică a cîmpului literar românesc, marcată de succesul jurnalelor şi al memoriilor după 1990. Este vorba, în special, de ceea ce se numeşte recuperarea memoriei istorice interzise. Jurnalul... este cartea unui proces, scrisă de un martor implicat (procesul „Noica-Pillat“ din 1960), şi cartea unei convertiri. Ei bine (ca să folosesc un clişeu taxat de domnul Ştefan Cazimir într-un articol din România literară), succesul Jurnalului... le-a provocat multora şi relectura cărţilor publicate anterior.

Cu toate acestea, în conştiinţa publică rămînea imaginea ultimului Steinhardt, de după convertirea din 15 martie 1960, în celula 18 a închisorii de la Jilava, de după detenţie şi de după intrarea în viaţa monahală, în 1980. Or, exista şi un prim Steinhardt, un Steinhardt interbelic, extrem de interesant, autor care a publicat nu mai puţin de cinci volume în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea şi zeci de articole în Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, iar imediat după război, în Tribuna poporului, Victoria, Universul literar şi, din nou, Revista Fundaţiilor Regale. Este un Steinhardt implicat ideologic în sfera liberalismului conservator, iar spiritual şi identitar, în problemele culturii şi civilizaţiei iudaice. Dovada acestei ultime implicări: cele două volume de iudaism publicate împreună cu prietenul său Emanuel Neuman, Essai sur une conception catholique du judaisme (Bucureşti, 1935) şi Illusions et réalités juives (Librairie Lipschutz, Paris, 1937). Eu însumi, scriind o teză de doctorat despre viaţa şi opera lui Steinhardt, m-am întrebat în ce măsură primul Steinhardt îl anticipează pe ultimul şi în ce măsură ultimul îl resemnifică pe primul. Or, publicînd integral opera lui Steinhardt, îl ajutăm pe cititor să (îşi) formuleze un răspuns la această întrebare. Ediţia noastră ne salvează de la pericolul, de la neajunsurile unei percepţii parţiale, fragmentare a operei şi a destinului lui Steinhardt. Una e să-ţi formezi o imagine despre convertirea lui Steinhardt pornind doar de la Jurnalul fericirii şi alta e să-ţi „completezi“ (de fapt, să-ţi reconfigurezi) această imagine punînd în ecuaţie şi cele două volume de iudaism.

Şi acesta este doar un exemplu. Ediţia noastră, ca orice ediţie integrală, îşi propune să recupereze complexitatea unei opere şi a unui destin. N. Steinhardt (1912-1989) a fost un martor al principalelor secvenţe istorice ale secolului al XX-lea, românesc şi european, se plasează într-un punct de incidenţă al tensiunilor de idei ale vremurilor pe care le-a parcurs, a fost un individ angrenat în lupta cu marile şi dramaticele utopii ale acestui secol. Sperăm, aşadar, printr-o asemenea ediţie, şi într-o „recapitulare“ – prin grila unui fin şi lucid antiutopist – a unor lumi la care cei mai mulţi dintre noi am avut doar „căi de acces“ intermitente.

Dar calea – vorba lui Berdiaev – trece prin întuneric de nepătruns, nu e deloc dreaptă şi netedă. Deocamdată, sîntem de abia la început. Sperăm că N. Steinhardt, undeva acolo sus, se va bate nu numai pentru propria-i mîntuire, ci şi pentru ediţia noastră. Iniţial, vom publica cinci volume: Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobîndi, În genul... tinerilor, Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit şi Articole burgheze. Criteriul prioritar de ordonare va fi cel cronologic, cu excepţia Jurnalului fericirii si a volumului de predici Dăruind vei dobîndi, unde va prevala – ca să spunem aşa – criteriul simbolic.

Este de la sine înţeles că într-o asemenea întreprindere întîmpinăm şi dificultăţi, numai că ele sînt dificultăţi inerente oricărui demers de acest tip. Este vorba de un demers de recuperare, în primul rînd (multe texte rămase în revistele vremii, care apar pentru prima dată în volum – mă refer, în special, la Articole burgheze –, apoi texte inedite şi, nu în ultimul rînd, o imensă corespondenţă de peste o jumătate de veac, inclusiv corespondenţa interceptată de Securitate ş.a.m.d.). În al doilea rînd, nu în toate cazurile lucrăm după manuscrise ori dactilograme, ca într-o ireproşabilă ediţie critică. Am dori să fie aşa, dar din păcate manuscrisele lui Steinhardt s-au păstrat parţial. În aceste circumstanţe, recurgem la ediţii anterioare, de regulă la ediţii princeps. Vorba lui Hegel: Asta e! Apoi e vorba de un demers de „adaptare“ a noastră, a îngrijitorilor de ediţie (adică a unora la ceilalţi, cu tot ce înseamnă asta: vanităţi, metehne, isterii, „puncte de vedere“). Nu în ultimul rînd, problemele legate de copyright. A existat un proces între mănăstirea Rohia, deţinătoarea unui certificat de moştenitor pentru opera lui Steinhardt, şi Editura Humanitas, care iniţiase şi ea un astfel de proiect (din care au apărut în 2006 trei volume), proces soluţionat în favoarea Rohiei. De altfel, volumul Articole burgheze, îngrijit de doamna Viorica Nişcov şi prefaţat de domnul Nicolae Mecu, a fost transferat din proiectul Humanitas. N-aş vrea să trivializăm mediatic prea mult aceste lucruri, mai ales că „despărţirea“ s-a făcut, în cele din urmă, în condiţii amiabile. Doritorii de trivializări n-au decît să deschidă colecţia ziarului Ziua de prin 2005. O bună dovadă că relaţiile nu sînt chiar atît de „traumatice“, cum cred sau speră unii „prieteni“, este faptul că eu îmi voi publica teza de doctorat la... Humanitas.

După cum se poate vedea, din jale se întrupează nu numai Electra, ci şi o ediţie critică. Chiar dacă funcţionăm sub egida lui Steinhardt, nu „locuim“ numai în pace şi în armonie. Pacea şi armonia vin şi ele, în cele din urmă, în faţa unui excelent vin roşu, mănăstiresc, pe terasa Casei Poetului de la Rohia...

Lansarea seriei de autor şi comemorarea de la Rohia

Anul acesta, în perioada 15-30 iulie, se desfăşoară la mănăstirile Rohia şi Rohiiţa cea de-a VIII-a ediţie a Zilelor culturale „N. Steinhardt (Monahul Nicolae Delarohia)“. În perioada 15-29 iulie, la Mănăstirea Rohiiţa are loc tabăra de pictură a grupului de iconari „Sfîntul Ioan Damaschin“, care este coordonată de către pictorul Sorin Albu, asistent universitar la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca. În 29 iulie, cînd se împlinesc 96 de ani de la naşterea marelui cărturar şi eseist N. Steinhardt, va avea loc, la ora 18.00, o comemorare la Mănăstirea Sfînta Ana din Rohia. Miercuri, 30 iulie, la Catedrala Episcopală Sfînta Treime din Baia Mare va avea loc vernisajul expoziţiei de icoane realizate în această perioadă.

Tot miercuri, 30 iulie, la ora 13.00, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu“ din Baia Mare va găzdui prima lansare a noii serii de autor.

La eveniment vor vorbi Î.P.S. Bartolomeu – Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, P.S. Justinian – Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, P.S. Justin Hodea Sigheteanul, preşedintele Fundaţiei „N. Steinhardt“, Silviu Lupescu, Virgil Bulat, George Ardeleanu, Florian Roatiş şi Ştefan Iloaie. Întîlnirea va fi moderată de protos. Macarie Motogna.

Recomanda articolul prin: