OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Multa vreme, expresia „intelectual de stinga“ a trecut drept un pleonasm: daca erai „intelectual“, erai implicit de stinga. Nimanui nu-i trecea prin cap ideea ciudata de a fi un intelectual de dreapta. Nu se spunea oare (Sartre, cred) ca Franta avea dreapta „cea mai stupida din lume“? intr-adevar, cum sa fii in acelasi timp inteligent si stupid? Acest tip de unitate cu doi termeni vine de departe, ea isi preia legitimitatea morala si cvasifilozofica din antifascismul sartrian (desi Sartre n-a facut mare lucru in materie de rezistenta in timpul razboiului): pe de o parte, fortele revolutionare progresiste, pe de alta, fortele reactionare ale burgheziei, si totul in numele indiscutabil al luptei impotriva lui Hitler si a nazismului.

Acest decupaj ideologic a fost intarit de-a lungul anilor ’60, pina la apoteoza din mai ’68: la lupta impotriva fascismului se adauga refuzul asa-numitei „societati de consum“, a societatii de piata, a globalizarii. Intelectualul de stinga isi exprima oprobriul atit fata de figura demna de dispret a „reactionarului“, cit si fata de cea a „capitalistului“: lucrul era suficient pentru a defini o linie ideologica, in lipsa de altceva. Orice obiectie la aceasta evidenta era pasibila de o severa condamnare, excludea de la dineurile in oras: insemna sa faci jocul dreptei, sa te alaturi taberei odioase a anticomunismului, sa tradezi clasa muncitoare. S-au scris atunci nenumarate articole, opuscule, in sprijinul acestor idei, atit de multe incit ne lipseste energia pentru a le enumera.

Sa spunem in treacat doar ca, in peisajul ideologic caracteristic Frantei in anii ’60-’70, dreapta, care pierdea pe terenul ideilor (nimeni nu-l citea pe Raymond Aron sau pe Tocqueville), reusea totusi sa se revanseze pe acela al literaturii: Mauriac continua sa scrie, se puteau citi un Jean-Louis Curtis, un Jacques Laurent, cu totii romancieri si eseisti straluciti, care opuneau tacerii de plumb marxiste spiritul de insolenta, mostenire a secolului Luminilor. Putem cita si cazul singular al lui Bernard Frank, care si-a facut debutul sub auspiciile lui Sartre si s-a indepartat apoi de maestru cu impertinenta (dupa spusele lui Sartre): daca-l recitim pe Bernard Frank din acei ani, vedem clar ca incerca sa se strecoare printre ochiurile fileului ideologic. Frank era iscusit, stia ca e mai bine sa ai o „adresa“ de stinga ca apoi sa te poti amuza liber la dreapta si nu invers: lucru valabil si astazi.

Prima lovitura a fost data de publicarea in franceza a cartii lui Soljenitin Arhipelagul Gulag. Tot ceea ce se stia pina atunci despre tabara sovietica (si se stiau destule lucruri, daca iti dadeai putin osteneala), lucruri care erau escamotate pentru a nu demoraliza clasa muncitoare*, era de-acum imposibil sa mai fie tinute secrete multa vreme. Soljenitin a fost pur si simplu mai puternic decit refuzul de a sti. Si aceasta putere a avut consecinte care se mai vad inca astazi: e semnificativ faptul ca primii intelectuali care au recunoscut importanta decisiva a Arhipelagului... au fost maoisti, precum André Glucksmann sau scriitorul Philippe Sollers, care conducea atunci revista Tel Quel. E un lucru fundamental pentru cel care vrea sa inteleaga contradictiile stranii ale acestei epocii, care pare atit de indepartata astazi: intelectualii francezi de extrema stinga, sartriana, althusseriana, educati la Ecole Normale de pe rue d’Ulm sint cei care au operat critica decisiva a fundamentelor ideologice ale marxismului. Era, desigur, si Aron, dar el nu prea conta. Cu el erai departe de orice aventura, el era intotdeauna inteleptul rezonabil, lucid, auster, omul care nu se insela niciodata. Pe scurt, plictisea.

Asta insemna oare ca devenea dificil sa te numesti intelectual de stinga? Nu, ci ca devenea dificil sa te numesti marxist, ceea ce nu e acelasi lucru. Cum sa continui sa fii de stinga fara sa fii marxist? Putem spune ca intrebarea aceasta a fost si este inca (se vede limpede in actuala campanie prezidentiala) marea intrebare pentru toti cei care doresc sa „nu arunce copilul cu tot cu albie“, adica sa pastreze o forma de credinta intr-un sens al istoriei. Liberalism sau social-democratie? Liberalism si social-democratie? E o dezbatere in curs, care pare a avea inca multe zile de-acum incolo. Declaratia recenta a lui Glucksmann ca va vota in favoarea lui Nicolas Sarkozy e simptomul cel mai revelator: in Franta e de-acum – simbolic si politic – posibil sa fii un intelectual de dreapta. Ce vrea sa insemne asta? Asta inseamna ca economia de piata a incetat de a mai fi Diavolul si ca discursul de stinga nu e proprietarul libertatii.

Lucrul poate avea consecinte si in ce priveste reprezentarea istoriei Frantei, in mod traditional rupta in doua intre vechiul si noul regim. Putem sa ne imaginam o istorie a Frantei plasata sub semnul continuitatii, ceea ce nu exclude nicidecum asumarea momentelor de ruptura: e exact ceea ce a incercat sa faca istoricul François Furet cind a scris Penser la Révolution française et Le passé d’une illusion. Spunem adesea ca Franta nu dispune de o cultura liberala: nimic mai fals daca ne gindim la un Benjamin Constant, la un Tocqueville, dar si, mai aproape de noi, la un Pierre Manent, un Raymond Boudon, un Marc Fumaroli. Adevarul e ca nu exista in Franta o familiaritate cu lumea comertului, a negotului: cauza e probabil nefericita revocare a Edictului de la Nantes, care a izgonit dincolo de frontiere numeroase familii protestante, care au luat cu ele un savoir faire economic care ne lipseste teribil astazi.

Dar economia nu este nici ea terminus ad quem: ceea ce facea forta unui Sartre era ideea unei mize metafizice, anume ca omul nu traieste pe pamint doar pentru a merge la birou, ci el e aici din multe alte ratiuni. Revolutia a reprezentat multa vreme aceste „multe alte ratiuni“, ea nu le mai reprezinta acum. Saizeci de milioane de morti cintaresc greu in balanta. insa miza metafizica ramine la fel de cruciala: ea transcende, desigur, clivajul stinga-dreapta. E provocarea zilelor noastre: sa ajungem sa dam un limbaj, o figura pentru ceea ce nu are nume si fara de care, totusi, nu putem trai deloc.

Michel CRÉPU este jurnalist si scriitor, autor a patru romane si numeroase eseuri (Sainte-Beuve, portret d’un sceptique, La Confusion des lettres etc.). Este directorul publicatiei pariziene La Revue des Deux Mondes si a detinut rubrica literara la L’Express. In 1998 a obtinut Premiul Fémina pentru eseul Le Tombeau de Bossuet. Din 2006 este titularul rubricii Curier parizian a Observatorului cultural.

–––––––––––––––
* „Ne pas désespérer Billancourt“ (J-P. Sartre).

Traducere din franceza
de Adina DINITOIU