OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă este să vorbim de aroganţă, o comite mai degrabă autorul acestor rînduri, nu neapărat faţă de mine, ci faţă de toţi ghinioniştii născuţi în ultimii ani ai ceauşismului. Ce simplu ar fi: după ce societatea românească va fi fiind formată numai din actualii tineri zîmbăreţi, comunismul şi anticomunismul nu vor mai fi o problemă pentru nimeni. Vom fi iarăşi ce-am fost! Pentru că, desigur, trecutul şi prezentul sînt două camere etanşe. Dar poate că domnul Nicolae Manolescu vrea să spună că numai victimele comunismului pot vorbi despre regim. Ok, comunismul şi anticomunismul nu sînt problema mea, în sensul în care nu am suferit atît de mult încît să nu mă pot detaşa afectiv, într-o anumită măsură, de experienţa comunistă. Mă îndoiesc însă că cei mai mulţi au suferit din cauza comunismului, cît a unor persoane despre care ar fi bine să ştim mai multe. Pentru că, altminteri, este vorba aici şi despre trecutul meu. Poate nici Revoluţia franceză nu era problema lui Victor Hugo sau a lui Michelet, şi cum oare a putut fi secolul al XVII-lea francez problema lui Voltaire?

Dar poate cel mai bine ar fi fost ca acestei întrebări să-i răspundă chiar Radu Filipescu. Deşi cariera universitară şi instituţională a domnului Nicolae Manolescu este rodul, mai ales, al ultimelor două decenii de libertate, notorietatea care a făcut-o posibilă datează de pe vremea lui Ceauşescu. Dacă Nicolae Manolescu nu e numai un candidat la preşedinţie care nu a reuşit şi nu doar editorialistul României literare şi al altor cotidiene, ci, mai ales, primul critic literar al ultimei jumătăţi de veac, asta se datorează activităţii literare excepţionale duse înainte de 1989. Nu ştiu dacă, în propoziţia „toate cîte le-am trăit“, Nicolae Manolescu are în vedere un subiect colectiv sau individual. Dar asta, într-adevăr, nu mă priveşte pe mine, ci propria sa conştiinţă. 

Însă, dacă cei cărora le datorez libertatea de opinie ar rămîne subiecte tabu pentru mine, atunci această libertate de opinie nu s-ar putea exercita niciodată integral. Cred că această libertate o datorez atîtor oameni, încît nu ştiu la cine să mă opresc mai întîi: la László Tökés, la Doina Cornea sau, mai degrabă, la Gorbaciov şi la Iliescu? În cele din urmă, le eşti recunoscător celor care te ajută, indiferent de apartenenţa lor politică sau de orice altă natură. Îmi exprim speranţa că Nicolae Manolescu nutreşte aceeaşi recunoştinţă faţă de toţi cei care l-au ajutat, fie ei cu carnet de partid sau fără. Sînt ei buni sau răi în mod absolut? Eu cred că nu. Doar domnia sa, la fel ca alţi cîţiva intelectuali români de astăzi, ştie precis cine e bun şi cine e rău, ce e bine şi ce nu, cine minte şi cine spune adevărul. Cu cine trebuie votat şi ce cărţi trebuie citite. Poate tocmai de asta le convine unora să fie „comunismul şi anticomunismul“ doar problema lor.

P.S. În ultimul moment, am citit articolul pe care Radu Filipescu mi-l adresează în ultimul număr al revistei 22 (nr.12). Pentru care, în primul rînd, îi mulţumesc. Aşa după cum îi mulţumesc şi revistei 22 că l-a publicat. Aşa ar trebui să arate un grup de dialog social, dar mai avem de aşteptat. În primul rînd, domnul Filipescu are dreptate: textul Serenelei Ghiţeanu supralicita. Şi, în consecinţă, îi făcea rău tocmai celui pe care pretinde că-l elogiază. E foarte bine că a existat pe vremea lui Ceauşescu o mînă de revoltaţi care, prin actele lor demonstrau că societatea românească nu fusese plafonată întru totul. Cred că ceea ce a făcut Radu Filipescu venea din disperarea de a asista la uniformizarea expresiei sociale, în favoarea cuplului dictatorial (şi pot spune „cred din capul locului“). Puteai ajunge uşor la concluzia că ai de-a face cu un „terorism de stat“, în măsura în care se interzicea orice formă de împotrivire faţă de regim. Sigur că opţiunea lui Radu Filipescu era o soluţie, una care, la nivel mediatic, da, a avut un oarecare impact. Nu mă pot pune în locul lui, nu cred că aş fi avut curajul de care a dat dovadă, şi pentru asta îl admir. Dar ştiu atît: pentru ca faptele sale să poată fi înţelese şi evaluate astăzi de oameni ca mine, mai tineri, care au apucat cozi, dar nu au făcut închisoare, o discutare a lor în cheie patetică e tot ceea ce trebuie ca să te îndepărtezi de discursul numit, astăzi, anticomunist. În final: Radu Filipescu are desigur dreptate să-mi reproşeze faptul că nu am citit cartea recenzată de Serenela Ghiţeanu, Jogging cu Securitatea, a lui Herma Kennel.  Şi da, vă mulţumesc pentru provocare, o voi citi. Iar dacă oameni ca dumneavoastră ar scrie mai des în presă, poate că lumea s-ar reapuca de citit presă serioasă.