În anul 1992, directorul unui
liceu din provincie explica clasei a VIII-a ce semnificaţie au
tulburările procesului instructiv-educativ din instituţie. Elevii
din treapta a doua făceau grevă, solicitînd anularea unor
prevederi din regulamentul de ordine interioară cu privire la ţinuta
vestimentară (erau interzise „fustele indecente“, pantalonii
scurţi, cerceii sau alte accesorii – dacă acestea erau
ostentative etc.). „Şi? Nu au dreptate?“ am întrebat noi,
cu naivitate. „Desigur, a răspuns directorul, au dreptate – dar
noi nu le-o putem da.“
Iluzia comunismului: o problemă obiectivă de recunoaştere
Axel Honneth ar numi situaţia
anecdotică de mai sus o problemă obiectivă de recunoaştere. Un
grup social sau o persoană dintr-un grup îşi demonstrează
performativ superioritatea ignorînd prezenţa sau acţiunile
altui grup, considerat, din diferite motive, inferior. Spre exemplu,
membrii familiilor princiare se puteau dezbrăca sub ochii plebei,
căci aceasta, realmente, era o prezenţă neglijabilă1. Explicaţia
lui Honneth, pe care o reluăm aici pe scurt, este aceea că, deşi
prezenţa în spaţiul public a grupului inferior este
„vizibilă“ cognitiv, putînd fi înţeleasă şi chiar
validată formal, un mecanism intenţional inhibă, la membrii
primului grup, acordarea recunoaşterii sociale pentru cei din urmă.
Cunoaşterea, conchide Honneth, deşi este o condiţie a acordării
recunoaşterii, nu este identică cu aceasta. Odată declanşată
procedura de conservare a statutului şi a privilegiilor simbolice,
rutina socială a acordării respectului este scoasă din uz; căci
respectul, după cum o spunea deja Kant, nu este decît
„reprezentarea unei valori care prejudiciază amorul propriu“.
Volumul Iluzia anticomunismului pare a
declanşa, în rîndurile elitei culturii româneşti
instituţionalizate, o astfel de atitudine tipică: refuzul
dialogului, retragerea recunoaşterii, invizibilizarea oponentului.
Stau ca martori dificultăţile găsirii unui editor român şi
o bună parte a reacţiilor de întîmpinare din presa
culturală. Se adaugă luările de poziţie ale lui Vladimir
Tismăneanu, care a afirmat, în cîteva rînduri, că
nu va pronunţa niciodată numele contestatarilor domniei sale, că
nu le va face clientelă acestora, angajîndu-se în astfel
de polemici oricum inutile2.
Ar fi greşit să se tragă concluzia
că urmează să acuzăm, facil şi bont, vreo lipsă de aderenţă a
dlui Tismăneanu la valorile democratice şi culturale ale
dialogului. Nu, nici vorbă de asemenea acuzaţii; ele ar fi nedrepte
faţă de dl Tismăneanu şi ar nesocoti lucrarea de care ne ocupăm.
Căci pînă şi cea mai superficială lectură dovedeşte că
Iluzia anticomunismului nu constă în atacuri la persoana
domnului Tismăneanu sau a altor membri ai Comisiei Prezidenţiale,
nici nu se plasează doctrinar sau politic pe poziţii de adversitate
faţă de concluziile Raportului. Dimpotrivă, criticile punctuale
aduse Raportului sau circumstanţelor conceperii şi difuzării sale
publice se înscriu în acelaşi efort de condamnare a
comunismului ca şi documentul însuşi. Mai mult decît
atît, toţi editorii volumului şi-au afirmat public respectul
faţă de dl Tismăneanu3, în pofida rezervelor pe care le
exprimă faţă de anumite decizii ale acestuia.
Rămîne să ne întrebăm,
atunci, de ce ridică Iluzia anticomunismului probleme de
recunoaştere?
Un prim răspuns e la îndemînă:
pentru că lucrarea nu se limitează la a formula critici punctuale
la adresa unor neclarităţi, inconsistenţe sau delicte stilistice
sau de opinie, prezente în Raportul zis final de condamnare a
dictaturii comuniste4. Există un nivel al discursului critic,
prezent în numeroase articole, în care ceea ce intră în
vizorul analizei nu mai sînt incoerenţele, erorile izolate, ci
liniile de forţă ale documentului de condamnare a comunismului,
cele care îi conferă coerenţă. Încă o dată: aceste
critici nu „distrug“ Raportul, ci indică vicii de construcţie
mult mai greu de reparat. Mai precis, astfel de erori leagă practic
Raportul de alte documente, care vin să completeze, să precizeze,
să amendeze, să tempereze, să indice posibile deturnări etc.,
astfel că poziţia pretins-suverană – de vademecum al
anticomunismului politic, civic şi cultural românesc – îi
este uzurpată. Nu pot fi decît de acord cu ideea, formulată
de mai mulţi contribuitori, că ar fi oricum o greşeală să
înlocuim tot efortul de denunţare a comunismului cu un singur
document. Chiar dacă este extrem de important, el nu poate fi totuşi
final, ci doar finit.
Problema de recunoaştere s-ar trage,
atunci, dintr-o superbie nefericit învestită a preşedintelui
Comisiei şi din evaluările pripit-pauşale ale unor actori ai
scenei culturale româneşti, preluată fără mari bătăi de
cap drept opinie informată. Aceasta ar fi, de altfel, opţiunea cea
mai simplă: creditarea unora înseamnă discreditarea
celorlalţi, totul e cine are mai mult… credit simbolic.
Din fericire, nu avem nevoie să ne
oprim la acest nivel, al pretinsei dihotomii spoite moral dintre
stînga şi dreapta intelectuală, al „caftului
cultural-politic“, deşi comoditatea îi împinge pe
mulţi să o facă, indiferent de tabără. Căci Iluzia
anticomunismului nu se opreşte aici. De fapt, am putea spune,
lucrurile abia de aici încolo devin interesante. Acolo unde, în
esenţă, se schiţează fizionomia întregii intelectualităţi
româneşti formate în comunism şi activă astăzi.
Articolele semnate de Alex Cistelecan, Costi Rogozanu, Andrei State,
Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu trec la analiza unui al
treilea strat de semnificaţii al Raportului, care merge dincolo de
scopurile sale imediate. Raportul se vede capturat en passant de
discuţia asupra mizelor şi semnificaţiei sale în sfera
publică, care agita toată drojdia ideologică a culturii româneşti
postdecembriste.
Odată cu observaţia, diseminată în
mai multe articole, că, de fapt, ratîndu-şi toate obiectivele
imediate, Raportul e eficient doar ca mijloc de legitimare simbolică
a unei generaţii intelectuale, Iluzia anticomunismului devine
dintr-odată un document de luptă pentru recunoaştere şi analiză
de istorie culturală recentă. Astfel, Raportul de condamnare a
dictaturii comuniste este descompus în componentele sale
vectoriale eficace de legitimare retorică şi simbolică a
hegemoniei unei intelighenţii preocupate să-şi menţină monopolul
opiniei. Dincolo de raţiunile politice care au condus la redactarea
Raportului, „funcţia acestui document în istoria culturală
postcomunistă este cea de modelare a unei tradiţii orale“5 –
adică, pe scurt, de a fi încă un instrument eficient de
legitimare ideologică profundă; nu a anticomunismului, ci a
reprezentanţilor autodeclaraţi ai acestuia.
Anticomunismul ca absolutism moral
„Anticomunismul e doar unul dintre
pilonii principali ai noii ideologii dominante“ care se impune după
Revoluţie sub forma unui „monopol pop-cultural“6, capabil deja
să transforme, prin intermediul administraţiei culturale, capitalul
simbolic în capital politic şi economic. Diferenţa dintre
monocultura actuală şi cea comunistă e dată doar de faptul că
industria conştiinţelor de azi nu e dublată şi de o poliţie a
acestora – de unde şi apariţia acestor probleme de recunoaştere
tipice. Dincolo de Raport, aşadar, autorii numiţi observă cusătura
interesului de cartel al unei întregi generaţii a elitei
intelectuale, care găseşte util să-şi joace acum rolul
anticomunist, după ce-au mimat rezistenţa înainte de 1989,
„prin cultură“ – o formulare al cărei grotesc e, într-adevăr,
unic şi profund românesc7.
Acest anticomunism pur polemic este
utilizat în disputele culturale, prin sofismele extrapolării,
împotriva oricărei opinii „de stînga“ – o dambla
mai veche, preluată, cu simpla schimbare a jucătorilor, din
arsenalul stalinist de „urmărire şi demascare“ a „duşmanilor
poporului“. Exemplele de „vigilenţă“ anticomunistă sînt
numeroase şi, uneori, îndreptăţite; însă nu e nimic
întîmplător în faptul că sub această acuzaţie
cade, pauşal, noua generaţie intelectuală sau, cel puţin, acea
parte a acesteia care nu se hrăneşte lustruind cadavrele îngerilor.
Idealizarea interbelicului
Al doilea nucleu al discursului de
auto-legitimare a intelectualităţii româneşti, pe lîngă
anticomunismul polemic, este idealizarea perioadei interbelice, care
creditează o dihotomie socială anti-iluministă8. Se uită,
îndeobşte, că reconstrucţia memoriei interbelicului începe
încă din perioada comunistă, rămînînd doar a fi
completată şi lărgită după 1989, în condiţiile foametei
de valori culturale în postcomunism. Ceea ce e esenţial în
cel de-al doilea val, postdecembrist, de recuperare a perioadei
interbelice, e că ura faţă de masificarea culturii în
comunism a dus de la condamnarea „iluminismului caricatural“9 al
regimului la respingerea completă a iluminismului ca atare.
Intelectualitatea botezată estetic la şcoala literar-artistică
dintre războaie îşi arogă poziţia de a educa „de sus“,
emiţînd decrete de valoare, care, dacă n-ar fi beneficiat de
pe urma aceloraşi mecanisme de diseminare verticală, tipică
şuşotelilor aristocraţiei culturale la care sîntem invitaţi
să tragem smerit cu urechea, s-ar fi demonetizat mult mai rapid.
Prăpastia care se adînceşte între pătura intelectuală
şi „România profundă“, faţă de care cei dintîi nu
şi-au ascuns dezgustul, rămîne să fie traversată numai de
vechiul şi noul star-sistem, agitînd însemnele nobiliare
ale „valorilor perene“, alimentat de isteriile de victimă ale
unei grup social care, revendicînd pentru sine viitorul, nu mai
înţelege să-şi asume nici o responsabilitate faţă de
trecut. Raportul preia astfel, nereflectat, pe nesimţite, gestul de
exculpare a intelectualităţii, extinzîndu-l cu o generozitate
înspăimîntătoare asupra întregului popor român,
pentru care comunismul n-ar fi fost decît un regim politic
„străin“, impus cu de-a sila: un poncif care, ar trebui să fie
clar, nu are nimic de-a face cu o condamnare a comunismului românesc,
ci este doar încă un subprodus al reînvestirii
cultural-politice a intelectualităţii, strecurat în text de
vocea ventrilocului absolut, Puterea.
Mai e ceva care atrage atenţia la
acest volum; concentrarea neobişnuită de proceduri ale criticii,
care se arată, la fiecare dintre cele trei straturi discursive
amintite, surprinzător de robustă şi de diversă. Îşi fac
loc hiperbolizarea retorică, multiplicarea opţiunilor,
identificarea de puncte oarbe, de bucle discursive, denunţarea
delictelor de opinie, alegorizarea, proceduri cvasimilitare de
„tăiere“ a surselor de prestigiu, aluzii „otrăvite“,
conducerea la absurd sau la contradicţie a judecăţilor etice,
morale sau prescriptive ale Raportului, indicarea de mici scăpări
supărătoare, excursul paralel, adesea apelînd la subtilităţi
teoretice, şi chiar ignorarea obiectului analizei.
Intelectualii postdecembrişti ai
Iluziei anticomuniste îşi merită cu prisosinţă
invizibilitatea: au dat o carte atît de bună, că nimeni nu va
îndrăzni să o ia în serios şi să le dea, astfel,
dreptate.
––––––––––
1. Cazul tipic pe care îl
analizează filozoful german este cel al discriminării omului de
culoare, descrise de Ralph Ellison în Omul invizibil (Axel
Honneth, Unsichtbarkeit. Stationen einer Theorie der
Intersubjektivität, 2003).
2. Atitudine remarcată atît de
Ciprian Şiulea, cît şi de Ovidiu Ţichindeleanu (Iluzia
anticomunismului, pp. 233-235 şi, respectiv, p. 251, notă), care
observă contrariaţi şi promptitudinea, şi disponibilitatea dlui
Tismăneanu de a polemiza cu un C.V. Tudor sau cu Victor Roncea (vezi
şi C. Rogozanu, idem, p. 170). De fapt, dl Tismăneanu nici măcar
nu are privilegiul de a fi primul care procedează astfel. Acum
aproape doi ani, Andrei Pleşu declina în mod similar oferta de
dialog a unui „simpatic june de stînga“ (Dragoş
Bucurenci); A. Pleşu, „Un «duel» imposibil“, în
Dilema Veche, nr. 155, 26 ianuarie 2007.
3. A se vedea interviurile din
Observator cultural, nr. 449/2008.
4. Această manieră de lectură
simpatetic-critică a Raportului e reprezentată de articolele lui G.
Andreescu şi M. Shafir.
5. O. Ţichindeleanu, Iluzia…, p.
243.
6. C. Rogozanu, Iluzia…, p. 171.
7. Expresia mai moderată, dar nu
lipsită de ironie, a lui Andrei State este aceea de „semidizidenţă“
(Iluzia…, p. 206).
8. Costi Rogozanu reuşeşte o analiză
excelentă, care merge dincolo de simpla identificare a figurilor
retorice tipice, înspre descrierea resorturilor culturale care
fac din perioada interbelică magazia de modele pentru cultura
română.
9. C. Rogozanu.
Lorin Ghiman este asistent universitar
la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters