OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu ni se pare nimic impardonabil în recenta decizie a celor doi intelectuali din prima linie a publicisticii româneşti, extrem de vizibili şi vocali pe scena ultimelor stagiuni politice, de a candida în numele unui anume partid pentru un post în Parlamentul României. Ni se pare firesc şi normal să-şi asume deschis – chiar şi cu o vinovată întîrziere – o anume opţiune politică şi să facă militantism politic angajat, fără să mai apeleze la jonglerii retorice despre echidistanţă şi pseudoindependenţă. Partizanatul făţiş asumat ni se pare un semn de onestitate. De toate felurile, inclusiv morală, inclusiv intelectuală. Preferăm de o mie de ori consecvenţa marxistă a profesorului Ion Ianoşi monarhismului de salon şi anticomunismului de operetă asumate de foşti tulnicari ai vechiului regim. Eu, tu, el, ea, fără să ajungem şi la un „noi“ liber asumat. Ne tot place să ne învîrtim în jurul lui „unu“ – în matematică, spaţiul dintre 0 şi 1 este la fel de mare şi de nemăsurabil ca şi cel dintre 1 şi infinit – sau să glosăm avîntat despre „mulţimi“. Matematică sau ceea ce se numea cîndva, cu o vorbă încărcată peiorativ astăzi, „gloată“. Pentru Ion Iliescu sau pentru Traian Băsescu, „masele“ au aceeaşi accepţiune pe care o întîlnim la Ortega y Gasset: ele se învîrt, sucesc şi răsucesc în jurul personalităţilor politice de anvergură.

 

Că ar fi ele „bolşevice“ – ciudat cum a revenit această sintagmă în actualitate – sau doar pe jumătate. Djilas-ul român nu a făcut puşcărie pentru ideile sale, el a suferit sughiţînd la Caru’ cu Bere, Capşa sau la Jerca, pe Povernei. Intelectualii noştri de astăzi se amăgesc dacă îşi închipuie că pot eluda traseele istoriei de ieri. Trei puncte dau alura unei curbe, nu ne trebuie mai multe, restul devine detaliu. În matematică, dar şi în politică. Ne-am făcut de prea multe ori iluzii, mai ales în spaţiul românesc, că cei numiţi azi „intelectuali“ – discuţia despre cine sînt ei şi cine alcătuieşte acest grup-adunare-mulţime nu este încheiată – vor salva ei Ţara şi Neamul. Norodul şi-a văzut de destinul lui şi a suportat ce i-a fost dat, fără prea mult aport din partea intelectualităţii. Avocat sau inginer, medic, preot sau dascăl de ţară. Intelectuali care s-au înşelat de fiecare dată, cu fiecare generaţie care a sacrificat pe altarul politicii şi istoriei pe mulţi dintre potenţialii ei creatori de reale valori simbolice. Au fost generaţii de sacrificiu, unele după altele. Nu chiar cu aceleaşi probleme de fond. Cei care au militat pentru Unirea Principatelor sau refacerea României Mari nu se regăsesc sub acelaşi stindard care a creat Republica Populară Română la 31 decembrie 1947. Cei care au capotat în treburile cetăţii, cu bune şi rele deopotrivă, cu destinul lor individual înglobat în cel al „poporului“ din care au purces, abandonînd cumva mizele mari ale culturii. Pe durata lungă a unei vieţi individuale, pe durata şi mai lungă a istoriei colective. O lungă paranteză s-ar deschide aici.

 

Păcat că cel bine citit şi prizat pînă mai ieri, Constantin Noica, nu mai are priză la noile generaţii de juni intelectuali. Tipul de gîndire propus de marele cugetător român şi anahoret al culturii de performanţă, într-o anume buclă a istoriei şi, cumva, ca soluţie de salvare individuală, a fost abandonat. Un excepţional volum, Despre lăutărism (Editura Humanitas, 2008), redactat de Sorin Lavric, cuprinzînd cîteva dintre cele mai miezoase şi angajate texte ale lui Constantin Noica, ar putea servi ca bază de reflexive interogaţii despre angajarea în politică a intelectualilor. Cu tot efortul şi sacrificiile de rigoare, cu toate beneficiile şi onorurile obţinute de rigoare. Modelul Cantemir, Ce înseamnă cultură de performanţă şi Cei douăzeci şi doi sînt trei eseuri propuse acum cîteva decenii, într-un timp al nevolniciilor ideologice. Soluţiile propuse de Constantin Noica nu puteau da roade decît cu titlu individual. Cele 22 de genii pe care ar fi trebuit să le cultivăm ar fi fost ca nişte frumoase flori al deşertului, bune de admirat de către părinţii unei noi pustii politizate ad integrum.

 

Aveam nevoie şi de 10.000 de profesori de liceu. Dezastrul de la bacul din 2008 spune totul. Abia acum, într-o reală democraţie, pot da roade ofertele lui Noica: facem cultură de performaţă sau ne dedicăm cetăţii, politicului? Fotoliile parlamentare sau guvernamentale nu sînt cele mai bune locuri de făcut proiecte culturale temeinice. Greu de imaginat că, în loc să desfacă jocuri de rebus, Cătălin Avramescu va citi „pe şest“ din Hobbes în timpul luărilor de poziţie din hidoasa clădire Casa Poporului, oricît de Parlament ar fi ea astăzi. Este dreptul fiecăruia, intelectual sau nu, să-şi urmeze menirea şi să-şi suporte ursita. Dar să fim scutiţi de retorica demagogiei politice, cu sacrificiul pentru „Destinele ţării“ şi „Parcursul European al României“. Vorbe. Nici măcar noi. Nimic nu mai poate fi nou. Doar creaţia de anvergură la care ne îndemna Noica, asumată fără fisură şi fără iluzia reuşitelor lumeşti. Dar cine se mai sacrifică pentru cultură cînd doar politica e mustoasă şi bănoasă şi asigură glorie şi prestigiu atît de repede? Cui îi pasă de eternitatea lui Vlahuţă, chiar şi de manualele şcolare alternative, cînd viaţa e atît de scurtă?