Reacţiile de pe forumul Observatorului cultural – numeroase
şi, unele dintre ele, consistente –, pe care le-am primit după primul episod al
comentariului despre Idolii forului, dar şi alte luări de poziţie apărute,
între timp, pe marginea acestui volum mă fac să revin cu o serie de
clarificări, cred, utile.
Ca şi în cazul Boierilor minţii – deşi calibrat pe o formulă
colectivă de tip Iluzia anticomunismului… –, volumul a avut un succes scontat,
iar succesul său vine nu atît din „accesibilitatea“ contribuţiilor, evident
eterogene, cît din faptul că ia o atitudine critică fermă faţă de o problemă
foarte sensibilă: identitatea/rolurile intelectualilor publici în societatea
românească de azi şi în relaţie cu puterea politică. Totul pe fondul unei nevoi
mai vechi de clarificare a identităţilor ideologice, dar mai ales în condiţiile
unei polarizări politice ajunse la cote greu suportabile. S-ar zice că efectele
„regimului Băsescu“ tind să reformuleze maniheismele „regimului Iliescu“ din prima
jumătate a anilor ’90. Iar intelectualii publici se alimentează copios din
aceste maniheisme… Critica Puterii actuale este, neîndoielnic, o dimensiune
importantă a cărţii şi nu-i de mirare că unii comentatori politici, precum
Cristian Teodorescu (în revista 22), Alina Mungiu Pippidi sau Tom Gallagher (în
România liberă), au insistat preponderent asupra acestui aspect. O altă
dimensiune importantă – menită, probabil, să o legitimeze pe cea dintîi – este
cea „culturală“, exprimată prin competiţia dintre „specialişti“ şi
„enciclopediştii amatori“. Dacă însă primul aspect – celvizînd critica star sistem-ului intelectual
şi a Puterii de care influenţa acestuia depinde – este binevenit şi necesar
într-o lume democratică şi pluralistă, marcată de diversificarea identităţilor
ideologice şi intelectuale, cel de-al doilea ridică, mă tem, o falsă problemă.
Deşi mă simt apropiat, ca atitudine, de linia Idolilor forului, nu cred, precum
Sorin Adam Matei, într-un „blestem naţional“ reprezentat de „enciclopedismul
amator“ în cultura română şi nu m-aş grăbi deloc să anatemizez, pe baza unor
observaţii de uzură, direcţia vizionară, mesianică şi enciclopedistă ilustrată
de personalităţi precum Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu, Iorga sau Mircea Eliade
(pe care, în treacăt fie spus, m-aş feri să-i plasez în aceeaşi serie cu un mim
precum Dan Puric, eşuat într-o variantă subculturală, de almanah, a
naţionalismului şi spiritualismului interbelic), după cum m-aş feri să-i
evaluez cu ocaua epistemologiei actuale, fără a-i plasa în context.
Nu mai
vorbesc de faptul că Iorga sau Eliade erau, în domeniile lor predilecte
(istoria, respectiv istoria religiilor), somităţi academice recunoscute în plan
internaţional. Există, fără îndoială, o deplasare în timp dinspre elita
autentică spre kitsch a modelului „naţional-umanist“ şi „generalist“, dar nu
ştiu dacă „enciclopedismul amator“ e mai periculos decît, să zicem, efectele
perverse ale birocraţiei universitare cu patalama din universităţile cu profil
umanist. Cît despre „falsul enciclopedism“ invocat de către Sorin Adam Matei
(şi pe care, în Boierii minţii…, îl exemplifica, printr-un studiu de caz, cu
traseul lui H.-R. Patapievici, fără să întreprindă o radiografie a „salvării
prin cultură“ din perioada comunistă şi a succesului Şcolii de la Păltiniş), el
nu reprezintă, cum s-a spus, un blestem al culturii române, ci un fenomen
specific culturilor periferice intrate tîrziu în modernitate şi supuse
presiunii regimurilor comuniste. Numitorul comun, peste timp şi mode, al
„dominaţiei amatorismului enciclopedic“ rămîne precaritatea instituţională. Nu
cred că o asemenea dominaţie se (mai) manifestă, cu adevărat, în România, deşi
am putea acorda credit, cu precauţie, unui articol mai vechi din Dilema al lui
Caius Dobrescu, intitulat „Apoteoza vulgarizatorilor“. Dacă, însă, pe vremea
marelui autodidact şi „mesianic pozitiv“ care a fost Heliade Rădulescu, totul
era de făcut, iar instituţiile „culte“, moderne – de la presă la universităţi –
erau sublime, dar lipseau cu desăvîrşire, ca şi gramaticile şi retoricile
menite să normeze o limbă română încă nenormată, în perioada comunistă s-a
produs o distrugere sistematică a instituţiilor culturii umaniste, atît cît se
profesionalizaseră ele de la Junimea încoace: discipline precum filozofia,
sociologia, politologia, antropologia, istoria religiilor şi a ideilor au fost
fie complet anihilate de propagandă, fie alterate într-o măsură inacceptabilă,
care-i va determina pe tinerii studioşi să se formeze ca autodidacţi nu în
facultăţi de profil, ci în cadre informale, alternative sau clandestine. De
aici, diletantismul de masă şi voga cu tentă kitsch a „marii culturi“, de aici
pelerinajele atîtor veleitari la „înţeleptul din munte“ (Constantin Noica, în
speţă), de aici patologia socială a religiei culturii, care a produs însă,
dincolo de orice devianţe, şi intelectuali umanişti de foarte bun nivel,
afirmaţi inclusiv peste hota-re. După 1989, foamea de religiozitate, de
„înţelepciune“ şi de „aventură spirituală eroică“ – exprimată prin cultul
intelectualilor „de dreapta“, reprimaţi de puterea comunistă şi/ sau realizaţi
în exil – a reprezentat, pe de o parte, o compensare a complexelor periferice
autohtone, marcate de frustrarea nerecunoaşterii în Occident. Dar şi, pe de
altă parte, o „întoarcere a refulatului“ după decenii de materialism ateu. Are
dreptate Sorin Adam Matei să vadă în asta un simptom de inaderenţă (sau de
rezistenţă) la o modernitate în principiu rîvnită, dar greu accesibilă.
Adevărata noastră problemă este, azi, ca şi în alte epoci
istorice, direct legată de imaturitatea sau de precaritatea instituţiilor (nu
doar a celor culturale), de ineficienţa lor şi de adaptarea lor defectuoasă la
modernitate. Iar această stare de lucruri vine, în mare măsură, din
pseudocriteriile după care se face, adeseori, şi nu de ieri, de azi,
„recrutarea elitelor“: obedienţă, clientelism, politizare. Suspiciunile (vechi
şi de multe ori legitime) vizînd „parohialismul“ elitelor autohtone şi
caracterul lor „parazitar“ de aici provin. Şi tot de aici nevoia nevrotică a
omologărilor „din afară“ sau fantasma salvatoare a „domnului străin“ care să
arate calea unui popor infantilizat, fratricid şi incapabil de autoguvernare.
Fenomenul „imposturilor intelectuale“ din mediile academice româneşti a fost,
de altfel, oportun analizat, în Idolii forului, de către istoricul Lucian
Nastasă-Kovacs, autor al cîtorva studii importante în acest sens.
Repet: o critică validă a „păltinişenilor“ sau, mai general,
a „intelectualilor Puterii“ („conservatori“, cu sau fără „junk“, sau doar
„probăsescieni“) nu se poate legitima, prioritar, prin ştampilarea trioului
Liiceanu-Pleşu-Patapievici (şi a altor cîtorva) cu stigmatul „enciclopedismului
amator“. Mai întîi, şi Gabriel Liiceanu, şi Andrei Pleşu erau bine instalaţi în
„specializările“ lor – filozofie sau istoria artei – înainte de 1989, iar
activitatea lor universitară de după nu-i plasează în categoria sus-amintită.
În al doilea rînd, din motive istoriceşte explicabile, şi Pleşu, şi Liiceanu,
şi (mai ales) Patapievici au fost omologaţi cu precădere în mediile
literaţilor, iar primii doi s-au reorientat masiv, în ultimul deceniu, spre
eseul publicistic şi literatura confesivă. La rîndul său, Patapievici a fost
omologat – ca scriitor şi eseist speculativ – tot în cercurile literare. A le
nega, în virtutea neomologării externe ca „specialişti academici“,
legitimitatea poziţiei de intelectuali publici echivalează cu negarea acestei
legitimităţi tuturor scriitorilor care-şi asumă o asemenea poziţie. Trec peste
faptul că o calificare corectă a performanţei lor instituţionale ar presupune
evaluarea prestaţiei lui Pleşu de la NEC sau Ministerul de Externe, a lui
Liiceanu ca director al Editurii Humanitas ori a lui Patapievici ca director al
ICR. Evident, am în vedere o evaluare critică echilibrată şi rezonabilă, fără
aducerea în prim-plan a unor incriminări pamfletare de genul „poneiului roz“
sau al „securiştilor de la Berlin“. Altminteri, sigur că putem – şi chiar
trebuie – să discutăm serios ce model de intelectual public e mai „modern“ şi
mai „democrat“. O analiză critică de tip „arheologic“ a construirii
prestigiilor intelectuale, de la mecanismele de legitimare din perioada
comunistă şi imediat postdecembristă pînă la cuplajele politico-mediatice mai
noi ale unor figuri din sfera umanioarelor merită, de asemenea, făcută. După
cum ar merita să analizăm cu luciditate publicurile cărora li se adresează,
prioritar, intelectualii noştri publici, fie ei „neointerbelici“ (cf. Ciprian
Şiulea) sau „progresişti“. Publicurile, cu aşteptările şi mentalităţile lor, cu
resentimentele şi fantasmele lor, în fine, cu idolii lor.
Nici identificarea enciclopedismului cu
interdisciplinaritatea (cum procedează Alex. Leo Şerban, în mai multe
comentarii ale sale de forum) nu stă, după părerea mea, în picioare – sînt,
aici, de acord cu precizările „tehnice“ făcute de comentatoarea @Ilinca. Mai
relevantă mi se pare a fi, în cadrul prezentei discuţii, chestiunea implicării
scriitorului în viaţa cetăţii – masivă în anii ’90, mult diminuată azi, cel
puţin ca eficienţă. Or, tocmai (cvasi)bagatelizarea
scriitorului-ca-intelectual-public în Idolii forului rămîne regretabilă. Ea
poate fi explicată, presupun, şi prin puţinătatea coautorilor cu formaţie de
literaţi: doar trei la număr (Caius Dobrescu, Alexandru Matei şi Mona Momescu,
toţi – „teoretizanţi“ şi „interdisciplinari“).
În altă ordine de idei: oricît de multe lucruri le-ar separa
în plan politic şi în privinţa ethos-urilor ideologice, ambele „tabere“ avute
în vedere de coautorii Idolilor… s-ar putea întîlni – sau ar putea să se
întîlnească – într-o pledoarie comună pentru meritocraţie, o meritocraţie
transideologică. Mai e oare nevoie să spun că din precaritatea acestei
meritocraţii autohtone (dublate de o bătălie dură pentru accesul la resursele
materiale şi simbolice, tot mai limitate) pleacă multe dintre frustrările
umaniştilor români cu privire la poziţia lor în societate, manifestate fie prin
abandon, migraţie şi deprofesionalizare, fie prin fuga după sinecuri şi
cumuluri, prin sectarisme ideologice şi servituţi profitabile, la limită prin
escaladarea imposturii, a fraudelor morale şi a traficului de influenţă.
Revin, pe finalul acestui P.S., la literatura română vie. De
ce? Simplu: pentru că în acest domeniu cîndva prestigios, devenit, între timp,
o enclavă tot mai marginală, s-a construit cu greu, mai ales în ultimii ani, o
oarecare normalitate. Adică o gestionare tot mai bună a complexităţii şi a
diversităţii, o anume separare între politic/ideologic şi judecata de valoare.
Preţul a fost mare, din păcate: un deceniu şi mai bine am pierdut vremea cu
lustrări şi false „revizuiri est-etice“ ale scriitorilor canonici
„colaboraţionişti“ (mai degrabă dezintoxicări posttraumatice, publicistice,
pamfletare, vindicative la spartul tîrgului) şi ne-am cheltuit energiile în
conflicte sterile între „intelectualii anti-Iliescu“ şi cei „pro-Iliescu“, cu
certuri între „moderni“ şi „postmoderni“, cu păruieli între apărătorii
„manualelor unice“, naţionale, şi fanii celor „alternative“ (de pe urma cărora
elevii n-au devenit nici mai creativi, nici mai receptivi, nici mai
performanţi). A trecut mult pînă cînd, de bine, de rău, s-a revenit la hulita
şi, desigur, relativa „autonomie a literaturii“ – un lux al normalităţii, în
fond. Îmi place să cred că maniheismul vieţii politice va fi ţinut şi pe viitor
în afara „fruntariilor“ vieţii literare. Nu prin „dezangajări“ ipocrite sau
prin false „echidistanţe“ ideologice, ci prin (pe cît posibil) necondiţionarea
de politic şi de politică a judecăţilor de valoare, prin refuzul de a arunca
anateme asupra unei cărţi valoroase sau asupra unei prestaţii intelectuale
consistente pentru faptul că autorul/personajul cu pricina se află de altă
parte a „baricadei“. Este şi acesta – vorba lui Sorin Adam Matei – un „secret
al sănătăţii sociale“, nu-i aşa?
... 'identificat' enciclopedismul cu interdisciplinaritatea, am spus ceva mai nuantat, cred eu: anume faptul k, astazi, interdisciplinaritatea SE MANIFESTA k un fel de/o forma de enciclopedism - singurul posibil, de altfel, intr-o epoca a specializarilor inguste &semn, totodata, k simpla specializare este perceputa k insuficienta/ineficienta.
ps intrucit nu se mai poate comenta la art. nr-ului trecut, potez aici legat de art. meu; se pare k si lui mircea cartarescu ii place cuvintul 'torpoare':
Impresii si depresiiVald Mihalascu - Vineri, 16 Iulie 2010, 15:41
Nu am inteles pentru nici o clipa reactiile glandulare dupa aparitia volumului Idolii Forului. A zis cineva ca acest proiect constituie vreu verdict final sau ca e lipsit de erori si lipsuri? In loc sa apreciem intentia proiectului, aceea de a ne desuruba un pic din fixatiile noastre ruginite, ne apucam sa clevetim tateste. “Cine sunt Ei care ne comenteaza? Ce opera au Ei, ce specialisti sunt? Ce vor acesti ? Ce e rau in elitism?” si alte parascovenii care demonstreaza imposibilitatea de a empatiza cu celalalt si de a iesi din limitele propriei cutii. Ok, nu sunt de acord cu ce s-a scris in Idolii forului, dar nu ar trebui sa ma asez, macar ipotetic, in tabara lor pentru a le intelege pozitia? Daca nu sunt fanatic religios si incorsetat in marote, dar totusi sunt, sa presupunem, un bun crestin, oare nu gandesc de pe pozitia lui Dawkins cand ii citesc Ceasornicarul orb? Oare nu ii acord ceva credit inainte de a-l judeca, interpreta, critica? Oare nu gandesti ca un eretic pentru a-i intelege pe eretici? E un minim exercitiu de respect reciproc: nu sunt de acord cu tine (iata argumentele), dat te-am citit cu atentie (si nu imi pasa ce arbore genealogic ai, unde iesi in oras sau cu cine faci sex). Dar impresia mea este ca nu ar trebui sa glosam, far-fetched, pe seama minimului de decenta, ci sa apreciem reactia in cheie romaneasca: nu conteaza ce punem in discutie, ci ce nume poarta gura celui care vorbeste (validarea mesajului fiind realizata dupa identificarea din buletin). Si totul sfarseste in galceava si barfa ieftina: “lasa ca stiu Eu ca Tu esti al Aluia…. Voi, cu grupul vostru… frustratilor… vreti sa ne luati locul Noua… invidiosilor, ignarilor… Tu ai habar cate carti am scris eu? Dar daca ti-as spune cat am citit…”, niste trolleri ieftini care cred intotdeauna ca au ultimul cuvant de spus apeland la cele mai uzate tertipuri (in speranta ca prostii nu observa, cu toate ca “prostii” nici nu-i baga in seama). In Romania, intelectualii sunt ghetoizati si zavera se joaca in jurul scenarilor paranoico-conspirationiste. “Te-am vazut eu pe strada cu El… Ce aveti voi de impartit? Aha, aha, aha, va luati apararea unii la altii…”. Cam astea sunt franturile de discurs care scrijelesc subconstientul unui observator din afara: parca ar avea in fata o harmalaie de ticalosi care isi cauta cu disperare sefii de clan, imediat remontandu-se in tarana. Mama, mama, ce mai praf si pulbere e-n cultura asta! O fi discursul pretios, dar as zice ca vad o disputa la OTV cultural. Pacat ca nu faceti rating. Oare din pricina inadecvarii intre atitudinea de mahala si discursul pedant?
Si apoi miza cartii declanseaza mecanisme intelectuale stranii: oare nu cumva ne-am modernizat si ne modernizam “European” in afara Europei? Oare acesti self-made colonizers, intotdeauna veniti cu diplome de la Paris, Viena, Leningrad etc. nu sunt singura fereastra prin care privim in Europa? Oare nu cumva singura versiune a modernitatii e cea pe care ne-o ofereau elitele noastre (culturale)? Oare nu prin Heliade Radulescu, Hasdeu, Iorga, Eliade si Cioran avem impresia ca am adus totusi Europa in Romania (reciproca nu poate pacali pe nimeni)? Da, cred ca pe aceasta temelie subreda se inalta cultul intelectual al Idolilor: pentru marele public ei nu sunt eseisti, lingvisti, deschizatori de drumuri si altele (tot timpul putand fi raportati individual la tizii lor de peste hotare), ci savanti, genii, astrii care au modernizat Romania. Ei nu sunt niciodata specialisti, ci intra sub specia amorfa a “literatilor”. Nu putin sunt cei din publicul actual al Idolilor locali, acel public restrans, care au impresia ca suntem europeni prin aceste personalitati sau prin cei scoliti in Occident (miticul Occident al miticilor de tot soiul). Da, are o diploma de la LSE, doua masterate la CEU, gata, e priceput, un om destept domne, o valoare, ar trebui sa ne folosim de mintile noastre sclipitoare pentru a ne dezvolta. Direct cu el/ea in administratie. De 150 de ani acordam creditul Centrului departat Idolilor nostrii locali. Cu ce folos insa? Ne modernizam institutional, cum bine ziceti, sau ne falim individual (uite ce trabuc fumez, uite ce marca londoneza au hainele mele, uite unde mi-am luat doctoratul, uite ce masina conduc, uite in ce statiune de pe Coasta de Azur ma duc in vilegiatura, uite ce fratuzisme si englezisme cu staif am pe buze, uite ce poze mi-am facut in Lisboa)? Eu cred ca defilam mentalitar cu second-hand Europeans, romani branduiti de Europa imaginatiei noastre (marele brand la care ravnim, dovada ca nu suntem inca acolo): elitele noastre scolite si plimbate prin centre culturale curat europene, de parca oamenii astia intors din tari mai rasarite nu se pot plafona, nu pot fi corupti, nu se lasa ametiti de aburii puterii sau ai prestigiului pe care publicul restrans il revarsa sub forma de mir pe fruntile lor netezite. Si, uite asa, din cult al oamenilor (sclipitori, mon cher, eruditi, de bon ton, adevarati fachiri ai informatiilor de dictionar enciclopedic) nastem dezastre institutionale si, pe toate liniile, subdezvoltare. De ce? Fiindca romanul intors din Occident nu trebui sa mai construiasca nimic: a faptuit stagiul sau in Vest totul. Gata, hai sa revarsam miere si lapte in ograda sa! Mai vrem altceva? Nu-i inadeajuns cu cat ne-a daruit Providenta? Nu ar trebui sa ii fim recunoscatori lui Dumnezeu ca mergem in doua picioare si, culmea, chiar in Prevata?
Cred ca proba finala a suficientei si inutilitatii intelectualului roman rasat este proasta comunicare cu Romania: fiecare intelectual public (care trece si de “savant” in bostanul de pe umerii romanului urbanizat) crede, ca domnul Liiceanu, in mai multe “Romanii”: mica Romania a grupului de elita si a publicului sau de cateva mii de cititori, si Romania cealalta, cea mare, a “prostimii”, a “manelistilor”, a “gloatei” stupide, egalitarista, educata precar, subnutrita si stand parca la panda (ca bandele lui Petliura din Garda alba). Problema este ca in ultimii ani cele cateva mii de cititori din alte perioade incep sa se rasfire: si cand te trezesti ca esti citit si comentat doar de colegii de breasla, cine e de vina? Mie, caruia nu ii pasa decat de prietenii de meserie si de cultura cu bani putini de la stat (Doamne ajuta ca avem si resursele alea), sau “barbarii” care se inmultesc, afectandu-mi si publicul? Cultura de masa imi decimeaza cititorii romani. Dar in afara am cititori? E, da-i incolo pe aceia. Si acolo sunt “oameni recenti”. Si intr-o zi ma voi trezi intr-o romanie mare cat casa in care stau, iar la usa, cu furcile si topoarele proletare, va fi Romania majoritara, cea “stercorala”, cea care arata ca un excrement. Cam asa imi da senzatia mie, unul dintre fostii membrii ai publicului omagiator, ca gandesc, in pofida lor, cei mai valorosi intelectuali romani. Detasati de Romania ca un organ smuls din corp, intelectualii au pretentia ca trupul sa fie sanatos. Fara ei, nu putem, cu ei, degeaba.
Iar publicul care ii admira, atat cat mai este, nu i-a citit niciodata din campul unei specializari: fie ca scriu eseuri, apoftegme de drum lung, tratate filosofice, jurnale, fie ca vulgarizeaza stiintele exacte pentru un public amorezat pe veci de “cultura generala”, noi, publicul, ii judecam in functie de emotia estetica pe care ne-o produc, de parca ar fi piese de literatura. Ei ne ofera nechezol literar din Heidegger, Popper, Kuhn, Braudel si Curtius.
aceeasi vaicarealaals - Vineri, 16 Iulie 2010, 16:44
si DVS, concret, CE faceti - in afara de (deja-traditionala) vaicareala?! ok, am inteles, faceti parte din grupul-in-crestere al dezamagitilor, sedusilor &abandonatilor care nu mai gusta 'literaritatea' eseurilor &tinjesc dupa 'literalitatea' actiunii (pozitie intotdeauna marcata de o emotionalitate inadecvata justei priviri). dar cum? inceput de unde? si ce fel de 'actiune'? si: kiar credeti k bagatul nasului in studii de stricta specialitate, cu cit mai inguste/de nisha cu-atit mai bine (pt studii), ar putea convinge/'seduce' un public care nu mai are habar nici macar de cultura generala? credeti k daca intelectualii 'alternativi' se vor specializa in filozofie analitica (sa zicem) vor avea mai mult 'succes' la mase? k acestea vor spune: 'uau, e toba de rorty, m-a convins!'??
ps la lisboa e kiar frumos, sa stiti ;) iar pozele nu sint facute in scop 'autopromotional', ci simply for sharing
alex leo serban vs. andrei terianm anton - Vineri, 16 Iulie 2010, 17:08
Mie mi se pare ca pozitia dlui Alex Leo Serban este mai clar exprimata in polemica domniei sale cu dl Andrei Terian pe marginea cartii lui Alexandru Budac, Byron in retea (acum cateva saptamani pe blogul revistei "Cultura"). Acolo discutia e mai aplicata: critica literara romaneasca fata cu evolutia studiilor literare. Chiar daca este constient ca ar putea sa-si piarda din specificitate, Literaturwissenschaftul din ultimii 30-40 de ani are curajul sa se alieze cu stiintele cognitive, considerate "agresive" chiar in anii 90. Nu cred ca un cercetator literar serios de astazi ar putea sa tremure in fata filozofiei, de pilda. Dimpotriva, conversatia cu stiintele cognitive (mai ales, dupa podoaba - pentru stiinta literara - a lui Hofstadter) intareste constiinta de sine a unui Literaturwissenschaftler(in).
Departe de a-l socoti fricos sau ignorant pe Andrei Terian (mai degraba nu am nici o parere sau, mai bine zis, toate la timpul lor), in cronica (recenzia?) la cartea lui Budac identifica in personajul literar Stefan Gheorghidiu un filozof din interbelic (in realitatea istorica cine ar fi Leverkuehnul roman? nicidecum nu gasesc un prototip; ca sa pun problema asa cum a pus-o Terian trebuie sa am o cultura filozofica, o persoana reala, hai sa spun, credibila, si nu un filfizon cu studii de filozofie), cu "ajutorul" caruia "reduce cartea lui Budac la o 'esenta' care nu e a ei" (ALS).
Nu as vrea sa lungesc vorba aici. Cine este interesat, poate sa acceseze materialul din "Cultura" (blog) (29 ianuarie 2010). L-as ruga, in primul rand, pe dl Paul Cernat sa faca acest lucru, pentru ca, din punctul meu de vedere, greseala de interpretare a pozitiei dlui Serban ii apartine.
o mica precizareAsst. Prof. István Aranyosi - Vineri, 16 Iulie 2010, 18:11
Eu cred ca Alex Leo Serban are ceva cu mine. Cred ca e invidios pentru ca am publicat extrem de multe articole in reviste de specialitate prestigioase, pentru ca am avut nenumarate burse si pentru ca voi accepta un job de elita in curand. Asta e! o merita, pentru ca sustine ca arat precum un chelner din Simleul Silvaniei. Pe mine, insa, nu ma deranjeaza. Atat am avut de spus.
Asst. Prof. István Aranyosi Department of Philosophy Bilkent University http://www.phil.bilkent.edu.tr/aranyosi.htm
OfftopicEmil Tudoran - Vineri, 16 Iulie 2010, 18:40
Mi se pare simpatic als. Aduce cu o jucarie cu cheita. De dragul dansului as incerca sa ma pliez pe tipul de, sa-i zicem polemica pe care o incurajeaza in mediul virtual si care ii procura fara indoiala oaresce placeri (disimulate sau nu). O polemica cu als este un ritual erotic, indiferent de sexul preopinentului. als fie "popped up" si il gasim deja instalat la locul faptei, fie poate fi momit pe un drum pavat cu dulciuri spre bucataria cotoroantei unde odata ajuns incepe sa bataie nevrotic picioarele si sa toarne galoane de dulceata in galosii locatarilor, mereu infatigabil. Asta este numai o aparenta. als de fapt te invita la un joc niciodata desuet in randul fetilelor de pension (cate or mai fi ramas), practicat in actuala sa formula ca un reziduu hegelian (Aufhebung, moment suprimat al unei varste infantile dar prezent subreptice in portretul lui als la 51 de ani ca viteaz internaut). als se travesteste initial intr-un agent al ordinii &echilibrului; se infiinteaza pentru a corecta un dez-echilibru. Nu are insa vocatie mesianica; toate posturile dansului parcurg traiectoria unui bumerang, intorcandu-se fara exceptie la persoana sa. Disursul lui als este in mod permanent un discurs despre sine. In fizica particulelor elementare als este un gluon. Mai mult, prezenta dansului produce modificari ale geometriei obisnuite. Daca pornesti de la un subiect oarecare si intamplator als este prin preajma vei constata ca dezbatarea nu numai ca nu va stagna, nici nu se va mai intoarce vreodata de unde a pornit ci, posibil via Godard, Lacan, Wittgenstein etc. va ateriza direct in plexul solar al fiintei lui als.
Ritualul erotic despre care am amintit mai sus consta intr-o mistagogie la finalul careia te trezesti vorbind cu als despre als. Acesta este si scopul urmarit. Un als fractalic si abstract. Spuneam ca este simpatic deoarece als, departe de a se retrage intr-un etern solilocviu, are harul de a focaliza interlocutorii in centrul unui dialog intim despre el insusi - aceasta pare singura cale convenabila de regenerare/conservare a dansului, formolul sau spiritual.
As putea deci sa ma prefac ca ma asez la masa de joc si sa rasucesc cateva puncte de vedere in aer pentru ca la final sa vorbesc despre als cu als. Voi evita totusi acest parcurs conventional, senzual e adevarat dar unfashionable si voi trece direct la o intrebare personala. In ce masura este compatibila verva internautica a lui als cu hedonismul minimalist? Te-ai astepta ca hedonistul minimalist-din-Lisabona sa aiba la indemana atractii infinit mai delicioase decat forumul usor prafuit al observatorului cultural.
forma sau manifestare?Ilinca - Vineri, 16 Iulie 2010, 18:56
@als
Ceea ce ati afirmat exact despre interdisciplinaritare vs enciclopedism a fost fraza urmatoare.
"cred k interdisciplinaritatea e (tot) o forma de enciclopedism."
Ceea ce spuneti azi este relativ diferit:
"interdisciplinaritatea SE MANIFESTA k un fel de/o forma de enciclopedism ".
Totusi, a se manifesta ca ceva si a fi o forma de ceva sunt doua lucruri diferite. Si mie mi se spune ca ma manifest ca o tornada cateodata, dar asta nu inseamna sa sunt o forma de tornada. :)
Prima exprimare ma duce cu gandul la o simpla comparatie, a doua ma face sa ma gandesc la o identificare. Cel putin eu asta inteleg!
Pe de alta parte, aveti dreptate: sansele ca un super-specialist sa cucereasca publicul larg mai usor decat un enciclopedist sunt foarte mici. Ceea ce trebuie insa este o recunoastere a primilor si o afirmare a rolului acestora. Sunt totusi situatii ( si nu putine) cand parerea unui specialist este preferabila unor generalitati banale insirate cu ifose intelectuale. Cum spuneam, cred ca este loc pentru toata lumea cu conditia ca fiecare sa-si vada locul respectiv si importanta lui. Si sa faca un efort pentru un dialog constructiv si nu o bataie cu pietre. Altfel se poate discuta aici si ailleurs la nesfarsit despre Wittgenstein, Hofstadter si realizarile lor, amintim si alte celebritati, ne intrebam de ce unii pot si altii nu, ce-i mai important, sa lucrezi individual sau in echipa si tot asa........
Comentariul dlui MihalascuMona Momescu - Vineri, 16 Iulie 2010, 19:17
Excelent, dupa parerea mea, alaturi de analizele aplicate si critice asupra volumului, poate singurul comentariu care aduce in atentie mizele proiectului \"Idolii forului\", acelea de \"toleranta\", \"pluralitate de pareri\", \"comentariu argumentat\"
Propuneri modeste: eliminarea literei k / idolii = eidolaagonistul - Vineri, 16 Iulie 2010, 19:49
Dl-ui. als ii propun, pe langa dusuri reci si lecturi riguroase, un tratament care la prima vedere poate parea un pic drastic. Nu e chiar asa hiperbolic ca in evanghelii (taie mana, scoate ochiul) -- in schimb sfatul meu trebuie aplicat strict literal. Nu poate face mult rau, ca orice doctorie cu sanse de legalizare. Insa tratamentul trebuie aplicat urgent.
Recomandarea mea este sa ia un cutitas, o surubelnita ceva si sa scoata tasta "k" apoi sa o arunce foarte departe. Daca o poate face dintr-un tren subteran in mers, cu atat mai bine.
In limba romana nu exista asa multe cuvinte cu litera k, majoritatea lor fiind neologisme (karate, kitsch rock, folk, parking, samd.) Multe dintre acestea par destul de specializate, si vor fi rar intalnite. Iar dl. als nu este un fanatic al specializarii.
Inlocuirea literei k cu c sau ch, dupa cum e cazul (folc, parching), va cere de fapt mult mai putin efort din partea d-lui als, in contul numarului redus de substituiri.
Atunci, ceilalti cititori se vor bucura acest spatiu va redeveni forumul Observatorului (acum este mai degraba IM-ul lui als, ceea ce este o idiotenie, tot in sens clasic -- asa cum idol vine de la iluzie, idiotenie vine de la obiceiurile private, individuale, asociale). Daca als vrea sa comunice cu publicul, ar trebui in primul rand sa se supuna conventiilor publice. Altfel, e un fel de onanie, fie ca o face fata de amici, fie ca o face fata de inamici, nu ne intereseaza. E dezgustator (cu aluzie la legatura precedenta @ m anton).
Pe ceilalti forumisti ii rog sa incerce macar sa obtina apoi sa citeasca cartea sau materialul despre care e vorba in articole. Sau macar articolul respectiv. Ori sa faca un efort de a intelege macar titlul cartii / articolului.. Hint: Idolii forului e o referinta la Francis Bacon. Imi pare rau daca nu este discutat in Wikipedia.ro. Cautati in schimb The Idols of the Market Place. Macar titlul e bine ales, iar dezbaterea e binevenita -- in rest mai vedem.
PrecizariSAM - Vineri, 16 Iulie 2010, 21:03
Ar fi fost important si util daca Paul Cernat ar fi contextualizat discutia despre "blestem" care nu apare in carte ci numai doar pe situri, si daca ar fi citat din schimbul de replici care l-am avut pe idolii.com. Mai ales ca cititorii ce au citit articolele pe hartie nu aveau acces la ele.
Pentru detalii vezi http://idolii.com/2010/07/partea-a-doua-a-recenziei-lui-paul-cernat-din-obsevator-cultural/ si http://idolii.com/2010/07/paul-cernat-accentueaza-in-observator-cultural-miza-ideilor-idolilor-forului/ ca si http://idolii.com/2010/07/inceputurile-enciclopedismului-amator-la-gurile-dunarii/
Ca sa citez din interventii,
În fine, enciclopedismul este problematic pentru că, așa cum spuneam în capitolul meu, acesta servește de refugiu intelectual în fața complexității lumii monderne. Ne spune că totul poate fi înțeles, că există soluții la orice, că există unii inși (neapărat de geniu), care ne pot arăta calea cea dreaptă, etc, când de fapt știm atât de bine că lumea în care trăim este prin definiție contradictorie, că libertatea modernă implică relativizarea idealurilor și scopurilor acțunii umane, și că mai ales cunoașterea noastră poate fi, cel mult, ambivalentă. Ideile, desigur, nu îmi aparține, le-am găsit la vecinul nostru polonez, mutat în Anglia, Zygmut Bauman, în a sa Modernitate și Ambivalență. Giddens are și el idei interesante despre această probmatică, mai ales în Modernity and Self-identity.
---
sunt de acord cu ideea că, desigur, enciclopedismul amator este un model cultural al intelectualității românești care i-a influențat diferit, în context diferite, și cu efecte diferite, pe cei doi. Dar nu acesta e lucrul cu adevărat important, ci faptul că el avem de-a face cu un etos recurent, care a modelat și modelează comportamentele și practicile intelectuale a multor autori români, cu implicații în educație, în cercetare și în aprecierea actului cultural în genere. Desigur, acest model nu este singurul în cultura română, alături de el fiind și cel al specialistului (Ioan Bogdan, Xenopol, HH Stahl, , ca și al intelectualului ”politic” (Titu Maiorescu, Iorga, Gh Bratianu), cel al ”revoluționarului” (Dobrogeanu-Gherea, Bălcescu, Bogza, Pătrășcanu, CA Rosetti, dar si Eliade, Cioran sau Noica in etapa lor legionară), cel al ”declasatului” (Mateiu Caragiale, Bacovia, Luca Pițu, etc), etc. El este, însă, cel dominant și poate cel mai vechi.
Deci, punerea dlui Puric în proximitatea lui Heliade Rădulescu nu avea menirea de a-i echivala pe cei doi. Ce încercam să fac este să atrag atenția asupra unui serii istorice (în termenii lui Xenopol). Ea ne arată că cultura română a avut un set de răspunsuri oarecum constante la provocările istoriei, în acestea fiind inclus și enciclopedismul amator. Mai concret, eu cred că istoria culturală românească din ultimule 2 secole a fost dominat de încercarea de a filtra modernizarea și provocările ei de către personalități puternice, enciclopedice, atotștiutoare care au căutat să își asigure conaționalii că ”lucrurile sunt sub control”. Puric este numai un simptom al acestui tip de răspuns, mult mai palid, de fapt, comparat cu Heliade sau congenerul său Patapievici.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters