OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cea mai nouă apariţie notabilă pe această linie, Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici (coordonatori: Sorin Adam Matei şi Mona Momescu) reia, de pe alte coordonate, cîteva demersuri anterioare, din Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor de acelaşi Sorin Adam Matei (2004), Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România de Ciprian Şiulea (2003) sau Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989 de Adrian Gavrilescu (2006). Li s-ar putea adăuga Intelectualii în cîmpul puterii… de Mihai Dinu Gheorghiu (2007) sau Anatomia răului politic (2005) de Adrian-Paul Iliescu. Nu uit „precursoratul“ lui Adrian Marino, ideocriticul revenit postum în prim-plan prin impunătoarea şi incomoda sa autobiografie.

 

Strategic vorbind, avem de-a face cu un demers colectiv ce mizează pe afinităţi, nu pe o coerenţă programatică de atitudine. Un demers deconstructiv necesar şi stimulativ. Coordonatorii au mizat pe o „diversitate a vocilor“ mergînd pînă la eterogenitate, ceea ce e şi bine (prin imaginea de pluralism, independenţă critică şi neînregimentare făţişă), e şi rău (prin senzaţia de inegalitate şi dispersie ineficientă). Unele texte sînt eseuri sau microstudii cu aspect tehnicist, altele au un caracter mai publicistic; unele au un duct polemic virulent, altele sînt evaluări mai senine. Le lipsesc, oricum, „seducţia seniorială“ şi „elitismul popular“ al adversarilor. Ideologic, unii coautori par mai apropiaţi de liberalism, alţii – de stînga culturală, ceea ce pare să confirme ipoteza unei analogii cu conflictele politice din România actuală: PNL şi PSD vs PDL. Cel mai adesea implicit, cîteodată şi explicit (v. textele lui Michael Shafir, Daniel Barbu, Gabriel Andreescu ş.a.), poziţiile majorităţii autorilor traduc un clivaj politico-intelectual: „intelectualii anti-Băsescu“ vs. „intelectualii lui Băsescu“ sau (pe linia lui Daniel Barbu) „parlamentarişti/fidelii democraţiei reprezentative vs prezidenţialişti/ favorabili democraţiei directe“. Totuşi, ele nu au niciodată un caracter partinic şi, mai ales, nu sînt personalizate în favoarea unui lider, cum se întîmplă în cazul „elitei“ deconstruite, a cărei angajare proprezidenţială traduce fascinaţia pentru modelul liderului autoritar, justiţiar, mesianic şi vizionar-charismatic. Opoziţia invocată separă, mai curînd, „intelectualii critici faţă de orice Putere“ de „intelectualii Puterii“, care-şi maximizează autoritatea publică prin vecinătatea sau simbioza cu aceasta, deşi vorbesc din afara ei. Amănunt relevant: coordonatorii Idolilor forului aparţin „clasei de mijloc“ a universitarilor din generaţia medie, şi amîndoi predau în Statele Unite ale Americii. Spun „relevant“ pentru că, de la o vreme, legitimările intelectuale vin îndeosebi de peste Ocean – de la noul Centru al lumii globalizate – fie că vorbim despre multiculturalism şi corectitudine politică sau despre anticomunismul neoconservator (Vladimir Tismăneanu).

 

Există totuşi un liant de compoziţie al acestui volum în care fiecare text component e însoţit de o adresă de Internet pentru dezbateri: toţi participanţii ţin să definească noţiunea de intelectual public în fel şi chip înainte de a o aplica asupra modelelor româneşti active. Titlul, preluat din The New Organon al lui Francis Bacon, este bine găsit şi de impact (Nota Bene, el nu trimite la persoane, ci la mentalităţile publice, mai exact: la ideile şi imaginile – eidola – despre „înţelepţii cetăţii“ şi despre rolul lor în societate). Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre subtitlu. E greu să înţelegi de ce coordonatorii se plasează într-o poziţie de inferioritate „mediană“, cînd ei fac parte dintr-o elită alternativă. Sigur, e vorba aici de opoziţia între două ethos-uri distincte: unul „burghez“, critic, laic, egalitar şi meritocratic, altul „aristocratic“, ierarhic, apologetic, absolutist şi organicist, prin urmare „paramodern“ potrivit formulei – fericite! – a lui Sorin Adam Matei. Putem invoca, în acest sens, şi opoziţia „tehnocraţi“ vs. „ideocraţi“, avînd în vedere faptul că adepţii primei categorii pledează pentru valorile individualiste ale „clasei de mijloc“, iar adepţii celeilalte se revendică de la un ethos „aristocratic“, excepţionalist şi generalist, de pe poziţii de înţelepţi, moralişti sau creatori, şi par ataşaţi unui model de tip feudal, iniţiatic şi corporatist. Dar de ce ar fi unii „preferabili“ celorlalţi? Voi reveni asupra acestui aspect esenţial.

 

Principala vulnerabilitate priveşte însă chiar una dintre tezele cărţii. Fără a respinge enciclopedismul şi genialitatea, Sorin Adam Matei opune prea reducţionist categoria intelectualului „generalist, enciclopedic amator, genial, moralizator şi didactic“, cu atitudini „paternaliste“ şi intolerant la critică, unui model reprezentat de „o clasă de mijloc a spiritului formată din specialişti realişti, modeşti, constructivi, pluralişti şi deschişi ideii de egalitate a şanselor pentru toţi actorii sociali“. Punînd cap la cap cele 15 contribuţii la temă (inclusiv prefaţa lui Michael Shafir), deducem că în prima categorie intră o parte a „intelectualilor lui Băsescu“ – aripa Humanitas sau ICR îndeosebi – şi mai ales trio-ul Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Sau, şi mai general, cei inspiraţi de modelul interbelic Nae Ionescu-Eliade-Cioran-Noica. Gabriel Andreescu extinde fenomenul la o întreagă categorie a „radicalilor de dreapta“ (fără a menţiona că, între timp, a apărut un conflict între neoconservatorii păltinişeni şi tradiţionaliştii de tip Mircea Platon-O. Hurduzeu-C. Bădiliţă), iar Lucian Nastasă Kovacs, într-un text mai puţin orientat ideologic, face un examen al imposturii intelectuale şi academice în care include – pe drept sau pe nedrept – şi nume din afara categoriei sus-amintite, precum Stelian Tănase, Lavinia Betea, Carmen Andras, Stejărel Olaru, în paralel cu figuri antebelice precum Ioan Ursu sau Dimitrie Petrino, căzute între timp în uitare. Însă exerciţiul delegitimator nu convinge întotdeauna. Nu e relevant faptul că aceşti intelectuali publici nu vorbesc din interiorul unei specializări stricte, omologate internaţional la nivel academic prin publicaţii ISI. Moraliştii spaţiului public se pronunţă prin excelenţă asupra unor chestiuni generale din afara propriei „specializări de bază“, iar invocarea „politicii abstracte şi literare“ (după formula consacrată de Tocqueville în Vechiul Regim şi Revoluţia) e mai curînd un contraargument.

 

Din interiorul cărei specializări vorbeşte un scriitor, care e şi intelectual public, de la Zola pînă la Herta Müller? Faptul că Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu nu îndeplinesc criteriile academice internaţionale în materie de filozofie (cum arată pedant, cu cifre şi cu mijloacele logicii formale, I. Aranyosi) vizează o carenţă de inserţie academică externă, fără a face din ei nişte impostori în ale filozofiei. Şi de ce ar fi mai autorizat I. Aranyosi, scholar meritoriu, dar care nu are încă un volum publicat, decît Liiceanu? Există legitimări interne, la nivelul profesioniştilor din ţară, şi legitimări externe, care mărturisesc mai degrabă despre o regretabilă lipsă de inserţie internaţională a culturii române. Iată de ce o eventuală întrebare despre cine e mai „valoros“, G. Călinescu sau Adrian Marino, ar fi greşit pusă. Dar, din perspectiva criteriilor lui Sorin Adam Matei, nu rezistă nici o parte din coautorii acestui volum. Cine oare a omologat excelenţa de sociolog a lui Adrian Gavrilescu? Este publicistul Marius Ghilezan un „specialist“ cu autoritate? Pe de altă parte, un politolog precum profesorul Daniel Barbu (absolvent de Istoria Artei) este şi un intelectual mediatic, în vreme ce filozoful şi academicianul Mircea Flonta nu e şi ceea ce se cheamă un „intelectual public“, cum nu sînt nici sociologul Bruno Ştefan sau istoricii Lucian Nastasă Kovacs şi Stelu Şerban. Ajungem astfel, inevitabil, la chestiunea notorietăţii politico-mediatice, unde s-ar cuveni invocat modelul sociologic al lui Fr. Bourricaud şi R. Boudon, cu cele trei niveluri ale succesului pe piaţa intelectuală: 1) cel obţinut între egali, în interiorul breslei/comunităţii de specialişti; 2) cel obţinut din valoarea ideologică pe care opera/prestaţia respectivilor o primeşte din partea mediului politic, a altor intelectuali şi a organizaţiilor publice influente; 3) succesul la publicul neavizat. Prefer să trec peste imputările standard ale celor vizaţi de Sorin Adam Matei& Co, potrivit cărora „denigratorii“ sînt invariabil frustraţi, resentimentari, invidioşi, schimonosiţi de ură şi incapabili de admiraţie. Un asemenea discurs, formulat recent şi de un intelectual distins ca Andrei Cornea, într-un comentariu din Revista 22, nu face decît să blocheze discuţia la nivelul afectelor şi al „opţiunilor prime“.

 

De departe, cel mai interesant pentru cazul de faţă mi se pare punctul 2). Prin intermediul lui, poate fi abordată şi chestiunea abolirii judecăţii critice a unor intelectuali publici în faţa Puterii pe care o cauţionează, şi „suspendarea“ calităţii de intelectual public (cf. M. Shafir) în favoarea celei de „funcţionar public“ (cazurile, incriminate de acelaşi M. Shafir, ale unor conducători ai ICR precum H.-R. Patapievici şi Mircea Mihăieş etc.). O altă chestiune importantă, abordată bagatelizant şi polemic de Gabriel Andreescu sub eticheta de junk-conservatorism (preluată de la Liviu Andreescu), este cea a ideologiei conservatoare elaborate de „intelectualii Puterii“ şi adepţii acestora. Chestiunea merită luată foarte în serios, cu atît mai mult cu cît, după căderea comunismului, a existat o nevoie intensă de reprezentare politică pentru un ethos conservator spectral şi difuz, rămas fără vehicul partinic din 1925 încoace, dar activ în mediile intelighenţiei umaniste. Nu fără motiv, nostalgicii idealizanţi ai dreptei interbelice (formaţi la şcoala „rezistenţei prin cultură“) şi discipolii lor au căutat un asemenea vehicul politic mai întîi în CDR, PNŢ-CD şi PAC, pentru a-l găsi, aparent, în PD, după reorientarea celui din urmă de la social-democraţie la popularism şi anticomunism, ca urmare a integrării în UE şi a absorbirii disidenţei liberale din PLD. Între timp, sub presiunea valorilor euroatlantice, nostalgia dreptei interbelice a fost „corectată politic“ nu doar în jos, pe scara istoriei (prin emularea pragmatismului junimist), ci şi în sus (prin sincronizarea cu neoconservatorismul american şi popularismul european). Un diagnostic sagace, sugerat şi de Stelu Şerban, apare formulat în excelentul eseu al Monei Momescu: „trauma unei disidenţe neconsumate îi face pe intelectualii publici să se manifeste radical la eventualele critici şi să se considere stigmatizaţi cînd le este analizată complezenţa faţă de putere. Tot această traumă îi face să conteste nediferenţiat comunismul şi să propună, argumentînd, modele anterioare acestuia“. Într-adevăr, conştiinţa autarhică de „aleşi“, dublată de teama de stigmat, îi face să se manifeste atît în poziţia de „victime exemplare“, cît şi în cea de „eroi culturali exemplari“, cu un spirit de corp format în lungi ritualuri iniţiatice de apărare împotriva „barbarilor“ şi a „plebei“. Complexul neimplicării civice din perioada ceauşistă, al compromisurilor necesare adaptării şi al refugiului în cultura înaltă nu se manifestă însă doar printr-o fugă înapoi, în modele istorice autohtone cît mai îndepărtate de comunism şi chiar de orice formă de stînga (atitudine sancţionată elegant în eseul profesorului Vasile Morar), nu doar prin revificarea discursului antiliberal antebelic al antipoliticianismului şi anticorupţiei, ci şi prin exploatarea ofensivă a unor mituri fondatoare ale postcomunismului românesc: Revoluţia din Decembrie ’89 şi Piaţa Universităţii, cu tot cu inamicii instrumentaţi de echipa lui Ion Iliescu: teroriştii şi minerii.