Autor: 
Categoria: 
Într-un
articol cu titlu glumeț, publicat acum cîteva săptămîni în Dilema veche
(„Intelectualii spun lucruri trăznite“), Andrei Pleșu reușea performanța
diplomatică de a selecta din noua carte a lui Lucian Boia despre elita
intelectuală românească între 1930 și 1950 exclusiv „orbirile“ de stînga,
slalomînd elegant printre… celelalte, pesemne mult mai puțin grave. Mai radical,
militant și deloc ludic, într-un articol din România literară Sorin Lavric
saluta în același Boia un – în sfîrșit! – „istoric reacționar“ credibil, care
va virusa, din interior, dogmele corectitudinii politice de stînga.
Adevărul e
că volumul în speță – ca și istoria însăși – poate fi instrumentat în fel și
chip, în funcție de agenda ideologică a comentatorilor. Trist e faptul că Sorin
Lavric practică exact tipurile de manipulări discursive (i.e. selecții
orientate, decontextualizări, privilegieri ale aspectelor convenabile și
bagatelizări sau ocultări ale celor neconvenabile) pe care le acuză, în
respectivul articol, la alții. Dar întrucît fum fără foc nu iese, ar fi mai
înțelept să ne întrebăm care sînt eventualele argumente ce explică selectarea
ca „reacționar“ a profesorului Boia. Ele sînt, în opinia mea, două: unul are
caracter „minimalist“ și poate fi identificat la nivel de detalii în textul
cărții – spre exemplu, puncțiile morale aplicate anumitor intelectuali cu
angajamente conjucturale la extrema dreaptă ori stîngă (de la Eliade și Nae
Ionescu la Sadoveanu și Ralea) sau recursul incidental la stereotipuri
conservatoare gen „complexul originii umile“ (care ar fi precipitat adeziunea
comunistă postbelică a lui G. Călinescu). Celălalt „argument“ e mai important,
dar înșelător, și ține de metoda sau, mai bine zis, de viziunea istoricului: relativismul liberal, implicînd, între altele, perspective și contextualizări
multiple, alături de refuzul de a interpreta trecutul exclusiv după canoanele
prezentului. Dacă asta înseamnă a fi „reacționar“, atunci Sorin Lavric are
dreptate.
Obiectivitate critică, rațională și pluralistă
De altfel,
în virtutea aceluiași relativism salubru, ce-și propune deconstruirea unor
reprezentări istoriografice discutabile, dar acreditate canonic ca discurs al
„învingătorilor“, a fost scrisă atît cartea lui Lucian Boia despre
„germanofilii“ noștri din timpul Primului Război Mondial, cît și cea ulterioară
despre „tragedia Germaniei“ interbelice. În Tragedia Germaniei, același Sorin
Lavric a văzut însă (previzibil…) un demers „în contra curentului“ dominant în
istoriografia occidentală postbelică – desigur, „stîngistă“… – amorsat de un
istoric „liber“, ce întoarce metoda deconstrucției împotriva „gardienilor
globali“ ai „corectitudinii politice“ și interpretează, oarecum în maniera
„revizionistă“ a unui Ernst Nolte, derapajul nazist din anii ’30. Iar atunci
cînd simte că intră pe teren minat, riscînd să se „expună“, lansează aluzii
subversive și acționează subliminal, demontînd prudent și minimalist, pe
dedesubt, tezele „internaționaliste“... De această dată, citind cartea despre
elita intelectuală autohtonă între anii ’30-’50, cei aflați pe poziții de tipul
celei exprimate de Sorin Lavric trebuie să fi jubilat interior văzînd cum crimele
comise de legionari sînt considerate – prin pondere și efecte – inferioare
celor comise împotriva legionarilor de către statul lui Carol al II-lea, cum
regimul Antonescu e privit, nuanțat, ca unul „legalist“ și, prin comparație cu
altele, permisiv (e drept, cu excepția masacrării nejustificate a majorității
evreilor de peste Prut și a pogromului de la Iași). Sau cum e afirmată net, cu
statistici, ponderea majoră a etnicilor evrei în aparatul ideologic și de
propagandă din perioada instaurării stalinismului. În virtutea acestor evaluări
anexioniste, „conservatorii“ ar ieși, pentru ei, mai bine decît „progresiștii“,
iar totalitarismele de dreapta – mai bine decît comunismul sovietizant. Ba
puteau ieși mult mai bine dacă n-ar fi avut și o componentă „revoluționară“ de
stînga (v. fascismul italian, național-socialismul, la noi – un Emil Cioran
care, nu întîmplător, va „trăda“ mai tîrziu Legiunea…). Amuzant e faptul că
același Lucian Boia fusese privit, cînd deconstruia mitologia naționalistă a
istoriografiei autohtone, ca un „dubios“ relativist antinațional. Să se fi
„reacționarizat“ între timp istoricul, în sensul dorit de cei care lasă a
înțelege, admirativ, că Boia ar fi un avocat „subliminal“ și „sub acoperire“ al
apărării dreptei radicale în contra bolșevismului „satanic“? Să fi devenit
liberalul și „francofilul“ Boia un ultraconservator „germanofil“?
Nu cred.
Cred, în schimb, că Lucian Boia e, și în această carte – mă grăbesc să adaug:
excepțională! – în situația profesionistului care, din dorința de a spune tot
adevărul, riscă să-i indispună pe cei ce ar dori ca istoria să fie ajustată,
tezist, într-un sens sau altul, potrivit unei agende „reacționare“ sau
„progresiste“. Relativismul său liberal, centrist reprezintă o formă de
obiectivitate critică, rațională și pluralistă. E regretabil, dar profund
simptomatic faptul că anumiți comentatori, de tipul lui Sorin Lavric, nu-l
elogiază pentru dorința sa de a tinde spre idealul echilibrului profesional, ci
pentru că le-ar putea confirma agenda militantă ascunsă. Fără îndoială, unele
aspecte puteau fi aprofundate, altele pot fi încă discutate, dar construcția de
ansamblu e convingător susținută documentar și plauzibilă interpretativ.
Profesorul Boia rămîne, în fond, cel pe care-l știam: sintetic și, totodată, atent
la detalii subtilisime, apt să narativizeze clar și captivant trasee biografice
sinuoase, urmărind cu atenție distributivă mai multe fire și planuri, expresiv
și ironic la nevoie, netendențios în judecățile macro, dar fără a evita o
necesară „minima moralia“ cînd se apleacă asupra derapajelor „omenești“ ale
protagoniștilor.
Cîteva evaluări discutabile
E adevărat
că, fie din dorința de a echilibra balanțe dezechilibrate, fie din reflexe
retropost, Lucian Boia comite uneori și evaluări discutabile. Are dreptate să
aprecieze că Eliade, ca simpatizant legionar, a fost excesiv stigmatizat drept
antisemit radical, în raport cu manifestările sale publice „moderate“. N-are
însă dreptate cînd afirmă – menajîndu-l compensator – că ar fi stupid să-l
bănuim, măcar, de radicalism antisemit mascat prin apropierea de evrei (p. 91).
Dacă tot citează abundent din jurnalul lui Sebastian pentru a ilustra
antisemitismul unora și al altora, corect era ca istoricul să citeze din
același jurnal și mostre la fel de elocvente în acest sens despre Eliade;
surpriză, Lucian Boia evită sursa biografică respectivă doar în acest caz. Se
grăbește să-l taxeze însă drept „laș“, în linia doamnei Lavastine, pe
înspăimîntatul Eugen Ionescu (p. 93). În paranteză fie spus, autorul lui Nu nu
s-a abținut de la a scrie în presa antifascistă a vremii; potrivit unor
descoperiri ale lui Marin Diaconu, a făcut-o, dar… sub pseudonim. Regretabil,
desigur (amănunt amuzant: pentru Andrei Pleșu tocmai „stîngismul“ din anii ’30
al lui Eugen Ionescu reprezintă, în articolul citat, o formă de cecitate…).
De
cealaltă parte, mi se pare nedreaptă zeflemisirea inapetenței pentru idei a
interbelicului Sadoveanu, redus la calitatea de prozator naturist despre
vînători și pescari; chiar dacă publicistica sa de la Adevărul e plată,
prozatorul e totuși departe de a fi un aintelectual, cum crede Lucian Boia, iar
reprobabilele angajamente procomuniste de după 1944 nu justifică persiflarea
poziției „împăciuitoriste“ din anii ’30, în care scriitorul încerca un agreement
între atașamentul față de tradiția ortodoxă, opțiunea francmasonică și o
autentică sensibilitate de stînga, ce va duce la campanii furibunde din partea
extremei drepte (consemnate prob de Lucian Boia). Iar în ce-l privește pe
Ralea, propus spre destituire de comisia pentru epurări universitare în
perioada lui Ion Antonescu; verdictul de „valoare nulă“ aplicat activității
sale științifice e „nuanțat“ în chip regretabil de comentariul istoricului: „am
zice, sub nivelul ratificat totuși de posteritate“. Fie că ne place sau nu
activitatea procarlistă sau procomunistă a lui Ralea, activitatea sa
științifică nu merită asemenea insinuări depreciative. Obiecțiile posibile sînt
însă minore în economia ansamblului și – mai important – ele nu fac sistem.
Lucian Boia vădește, pe lîngă scrupul obiectiv, un spirit critic
multidirecționat, acuratețe evaluativă, acribie nuanțată în analiza
traiectoriilor biografice, politice și instituționale ale intelectualilor
epocii (gazetari, universitari ș.a.), dublată de o competență reală în materie
de literatură și viață literară. Traseele profesionale și ideologice ale
literaților, filozofilor, istoricilor sînt urmărite în toate detaliile lor
adesea derutante, inclusiv pe calea documentelor biografice (memorii, jurnale,
corespondență, rapoarte ale diferitelor instituții). „Dosarul“ receptării Istoriei… lui G. Călinescu e doar un exemplu.
Stînga romånească interbelică era departe de a fi firavă
Printre cele
mai interesante reevaluări, se numără cea a domniei lui Carol al II-lea, încoronat,
neoficial, cu titlul de „rege al culturii“ (cf. F. Aderca). Meritul lui Lucian
Boia este cel de a sublinia calitatea sa de principal sprijinitor al
literaturii române moderne, inclusiv la Academie, prin confruntări la scenă
deschisă cu fanatici tradiționaliști ca N. Iorga. Un fel de supracritic
literar, Carol al II-lea, în plină campanie a naționaliștilor împotriva
„pornografiei“ din artă! Un alt merit major al controversatului rege e acela de
a fi sprijinit, cu un autentic simț al valorii, acțiunea culturală a cîtorva
personalități constructive și ecumenice, fără de care cultura română
interbelică e dificil de imaginat: Alexandru Rosetti (editorul nr. 1 al
epocii), apoi generalul și aghiotantul regal N. Condiescu, („binefăcător“ al
scriitorilor de toate orientările, devenit o vreme președinte al
Radiodifuziunii) și „sociologul militant“ Dimitrie Gusti. Pe de altă parte,
domnia sa conține toate elementele dictaturilor viitoare, pînă la cea a lui
Ceaușescu inclusiv, iar comportamentul intelectualilor noștri în timpul
dictaturii regale face obiectul unor radiografii elocvente pe toate palierele.
Cu fler detectivistic, Lucian Boia urmărește inclusiv metamorfozele
„biografice“ ale unor publicații culturale reprezentative (Vremea fiind
considerat unul dintre cele mai fine „barometre“).
Dacă e
nedrept și tendențios să ne fixăm atenția doar asupra „orbirilor“ de stînga sau
de dreapta ale unor „oameni sub vremi“ (cu toate excesele de zel aferente), nu
e nici tendențios, nici deplasat să-i dăm dreptate lui Lucian Boia cînd atrage
atenția că stînga românească interbelică – y compris cea intelectuală – era
departe de a fi una firavă, cum se afirmă adesea după 1989. Atîta doar că, din
diverse motive, cum ar fi debilitatea Partidului Social Democrat în anii ’30 și
scoaterea în afara legii a comuniștilor, ea trebuie căutată mai curînd „la
centru“, uneori sub diverse „acoperiri“ gen ARLUS (iar aici sursa cea mai
credibilă o reprezintă – a cîta oară? – Arhivele Siguranței Statului). Adică în
așa-numita „presă din Sărindar“ (trustul Adevărul-Dimineața), în paginile unor
reviste conexe ca Lumea românească, Azi, Cuvîntul liber și, evident, la
prestigioasa revistă ieșeană Viața românească. Nu mai vorbesc de colaboratorii
migranți, de grosul avangardiștilor sau de cei care – pe fondul aceleiași
atitudini antisistem – se convertesc de la radicalismul de stînga la cel de
dreapta (Petre Țuțea, Haig Acterian ș.a.) și viceversa (P. Pandrea), de
comunizanții deveniți ulterior liberali (Ghiță Ionescu), de ortodoxiști de
stînga precum Sandu Tudor ș.a.m.d.
Rolul, ponderea și motivațiile
angajamentelor stîngiste a numeroși etnici evrei sînt, de asemenea, analizate
obiectiv și echilibrat de Lucian Boia, iar tratarea lor oarecum separată are,
în context, explicații prea evidente ca să mai insist. În plan
politico-partinic, intelectualii de stînga – mai ales universitarii și oamenii
cu influență – trebuie căutați mai ales în PNȚ (partid eclectic, cu o amplă
gamă stîngistă în Vechiul Regat, pe linia vechiului partid al lui Stere și
Mihalache sau pe linia disidenței lui N. Lupu). După 1938, mulți aveau să se
integreze în componenta muncitorească a Frontului Renașterii Naționale (Ralea
ș.a.). Numai ghinionul strategic – inaugurat prin pactul de nonagresiune cu
legionarii din 1937 – îi va transforma pe țărăniști, după Război, în victimă
privilegiată a comuniștilor; culmea ironiei: Dreptatea – în frunte cu viitorul
deținut politic N. Carandino – întrece chiar presa comunistă în vigilența
vînătorii de colaboraționiști profasciști, după 1944. Inutil…
Lucian BOIA
Capcanele
istoriei. Elita intelectuală românească
între 1930 și 1950
„Seriile de
autor”, Editura
Humanitas, București,
2011, 360 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters