Un atu al Capcanelor istoriei… e dat de contextualizarea adeziunilor totalitare pe
fundalul fluid al geopoliticii și al relațiilor internaționale. Din păcate,
istoricul nu se dovedește întotdeauna consecvent cu refuzul asumat de a judeca
trecutul după canonul prezentului. Nu-i de mirare că, într-un comentariu din Suplimentul de cultură, C. Rogozanu a acuzat drept conformistă atitudinea sa,
ce încearcă să racordeze political correctness la perspectiva „est-etică“,
pentru care comunismul (privit în bloc) și nazismul sînt echivalente, iar unele
dictaturi de dreapta apar, prin comparație, ca versiuni tolerabile de corporatism
național. Faptul că „presa din Sărindar“ veștejea Frontul Național în timpul
Războiului Civil din Spania, dar îi menaja pe comuniști nu poate fi pus,
totuși, pe același plan cu atitudinea cotidianelor prolegionare Universul și Curentul, cîtă vreme pericolul imediat nu era (încă) cel bolșevic, ci o extremă
dreaptă antisemită care nu era scoasă, precum PCR, în afara legii, ci făcea
agenda națională. Putem vorbi de „blîndețea“ dictaturilor catolice ale lui
Salazar și Franco prin comparație cu atrocitatea stalinismului, dar nu putem
taxa, fie și „minimal“, niște oameni de stînga moderați pentru că resimțeau mai
acut pericolul fascist decît pe cel (improbabil la acel moment) al comunizării.
Pentru că, atunci, ar trebui să comparăm și caracterul soft al stîngii
occidentale comunizante cu comunismul sovietic, oricît ar fi fost ea în orbita
celui din urmă. Și putem taxa în același fel o bună parte a Rezistenței
franceze... E drept, cînd nu simplifică eticist, și de regulă se abține s-o
facă, nuanțările introduse de Lucian Boia sînt bine-venite.
Elitele
intelectuale și
autoritarismul
Capcanele
istoriei… constituie și o tentativă ambițioasă de a reexamina istoria socială
și instituțională a elitelor românești interbelice, inclusiv prin apelul la
biografiile „actorilor“ implicați (cu privire la mediul academic, sînt citate
studiile unor Lucian Nastasă sau Maria Someșan, dar multe informații de arhivă
sînt oferite în premieră). Vigilența spiritului critic e mereu prezentă,
inclusiv diariștii fiind consultați cu precauție: jurnalul lui Ioan Hudiță e
suspect de rescriere interesată, iar Petru Comarnescu ajunge să (se) mintă
chiar în jurnalul intim. Multe suspiciuni sînt verificate prin apelul la
rapoartele diplomatice sau la cele ale Siguranței, fără ca delatorii să fie
supracreditați: faptele sînt lăsate să confirme sau să nu. Analizele aplicate
presei, Universității, Academiei, Societății Scriitorilor, instituțiilor
diplomatice, asociațiilor „de prietenie“ cu diferite mari puteri, teatrelor,
editurilor, direcțiilor de propagandă interne și externe, organismelor
guvernamentale, lagărelor de concentrare (Tîrgu-Jiu, Miercurea Ciuc),
conglomeratelor transideologice (FRN ș.a.) sînt plăcut narativizate, pigmentate
anecdotic și doldora de observații structurale revelatoare, unele pitorești sau
grotești. La fel, analiza poziționării intelectualilor români („a treia cale“
între progermani și prosovietici fiind reprezentată de anglo-americanofili).
Previzibile sau nu, evoluțiile sînt urmărite pe mai multe paliere, ca în niște
partide simultane de șah. E trist să observi cît de mulți intelectuali
moderați, de la Rebreanu și C. Rădulescu-Motru la Petru Comarnescu și Gala
Galaction, fără a mai vorbi de „strategul“ Camil Petrescu (ce afirmă, exaltat,
în RFR, că Hitler i-ar putea da lecții lui Napoleon I în Rusia), ajung să
crediteze, oportunist, militarismul antonescian. Unii, ca Onisifor Ghibu, ajung
să exalte „imperialismul românesc“ și să construiască alibiuri pentru avansarea
armatei române dincolo de Bug. Noua germanofilie își are însă surprizele ei.
Dacă Arghezi o combate riscant, de data asta, ultimul E. Lovinescu îi devine
aproape favorabil, de teama sovieticilor.
Un
adevărat „thriller
academic“
Există și
aspecte statistic relevante. În universități, evoluția componenței etnice dă
măsura procesului interbelic de românizare a cadrelor, iar componența de gen
spune mult (femei-universitar sînt cîteva, mai ales la Conservator și Arte –
Alice Voinescu, Cecilia Cuțescu-Stork…; prima universitară e o matematiciană de
origine rusă, acceptată prin dispensă regală în 1918, în condițiile excluderii
de la vot a femeilor). E adevărat, nici în restul Europei situația nu e cu mult
diferită. În Academie nu există nici o femeie și nici un evreu; avem, în
schimb, cel mai ridicat procentaj de membri ai partidelor radical-naționaliste,
chiar dacă se păstrează un echilibru între radicali și moderați. Oricum,
prezența liderului antisemit A.C. Cuza, altminteri neglijabil intelectual ca
epigramist humorist și teoretician al „poprației“, rămîne simptomatică, la fel
ca și a lui I.Al. Brătescu-Voinești. Simptomatic e și procentajul de afilieri
partinice guvernamentale ale cadrelor universitare (peste 60% în provinciile
nou-alipite, unde numirile politice de la Centru constituie regula), iar
epurările succesive ale universitarilor indezirabili (din 1938 pînă în 1948,
prin comisii speciale) scot la iveală o șerpărie de intrigi, delațiuni și
vendete, într-un proces de canibalizare politică reciprocă. Comentîndu-le,
istoricul se transformă, mai mult ca oriunde, în moralist, iar umorul său
conținut capătă, nu o dată, accente sarcastice (ca atunci cînd se oprește
asupra „principalului delator al Universității ieșene“, filologul Giorgi
Pascu). Un adevărat thriller academic! Citim, printre rînduri, inclusiv aluzii
polemice la adresa unor situații actuale, atunci cînd e denunțată pensionarea
universitarilor la 65 de ani, sub regimul legionar, ca formă „legală“ de
eliminare a indezirabilor „incomozi și cu influență printre studenți“ (p. 170).
Însuși Lucian Boia a fost pensionat în virtutea unei prevederi similare din
noua lege a educației…
Patru
regimuri dictatoriale în zece ani reprezintă un record al istoriei ce arată
efemeritatea proiectelor totalitare la această periferie a Europei, în vremuri
de instabilitate, și explică, în parte, derivele unor intelectuali sub vremi.
Indiferența față de abolirea parlamentarismului – perceput drept falimentar –
se asociază cu adeziunea masivă la proiecte de autoritarism „voievodal“ (în
numele ordinii și al eficienței patriotice, ca soluție provizorie sau sub
pretextul unor pericole mai mari, ca bolșevismul sau fanatismul legionar). Dar
și cu viraje ideologice de 180 de grade, cu fabricarea de identități politice
multiple (v. cazul ziaristului George Ivașcu, extremist de dreapta, sub
pseudonimul Paul Ștefan, dar comunist în subsidiar, sau al istoricului P.P.
Panaitescu, marxizant în știință, dar legionar ca angajament public) sau cu
tăceri prudente ale inaderenților aflați „în așteptarea unor vremuri mai bune“.
Refugiul în privat și „rezistența prin cultură“ sînt însoțite de proliferarea
aranjamentelor informale cu membri ai structurilor de stat întru crearea de
supape și nișe, virtuale alibiuri pentru eventuale răsturnări de situație.
Atitudini publice consecvente în apărarea democrației liberale sînt puține: la
Gr.T. Popa, Petre Andrei, B. Brănișteanu... În sfera literară, ireproșabil e un
Pompiliu Constantinescu, care ține imperturbabil busola autonomistă a cronicii
literare la Vremea, dincolo de virajele extremiste ale publicației.
Lucian Boia
are inteligența de a cîntări „avantajele“ și „dezavantajele“ fiecărui regim,
precum și interesele categoriilor de beneficiari. În cazul recuperărilor
comuniste de după 1945, sînt vizați – pe lîngă ilegaliști – intelectuali
procarliști (ca antilegionari favorabili regimurilor de mînă forte), apolitici
dumiriți și, firește, victimele prigoanei antisemite. Suprareprezentarea
militanților de origine evreiască din prima fază a comunizării, mai ales în
secțiile de agitație, propagandă, știință și cultură, e explicată prin faptul
că „nu se căutau evrei cu orice preț, ci persoane corespunzătoare unei anumite
tipologii (intelectuali devotați partidului și detașați de cultura românească
tradițională)“ (p. 326), dar integrați, spre deosebire de etnicii maghiari sau
germani; dovadă reprimarea evreilor sioniști, dovadă carierele similare ale
activiștilor neevrei, fără a vorbi de românizarea desăvîrșită în ceaușism prin
anexarea „umanistă“ a autohtonismului. Confruntat cu o intelectualitate labilă
pe care nu prea putea conta, partidul avea nevoie de un nucleu de aderenți
motivați în jurul cărora să construiască o bază de mase. Deziluziile vor urma
inevitabil, dar prea tîrziu. După încheierea represiunii dure, ca și după
expatrierea multor indezirabili, atît intelectualii de stînga, cît și cei de
dreapta devin ușor de controlat.