Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2011   |   Decembrie   |   Numarul 605   |   Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor (II)

Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor (II)

Lucian BOIA – Capcanele istoriei

Autor: Paul CERNAT | Categoria: | 1 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor (II)

Un atu al Capcanelor istoriei… e dat de contextualizarea adeziunilor totalitare pe fundalul fluid al geopoliticii și al relațiilor internaționale. Din păcate, istoricul nu se dovedește întotdeauna consecvent cu refuzul asumat de a judeca trecutul după canonul prezentului. Nu-i de mirare că, într-un comentariu din Suplimentul de cultură, C. Rogozanu a acuzat drept conformistă atitudinea sa, ce încearcă să racordeze political correctness la perspectiva „est-etică“, pentru care comunismul (privit în bloc) și nazismul sînt echivalente, iar unele dictaturi de dreapta apar, prin comparație, ca versiuni tolerabile de corporatism național. Faptul că „presa din Sărindar“ veștejea Frontul Național în timpul Războiului Civil din Spania, dar îi menaja pe comuniști nu poate fi pus, totuși, pe același plan cu atitudinea cotidianelor prolegionare Universul și Curentul, cîtă vreme pericolul imediat nu era (încă) cel bolșevic, ci o extremă dreaptă antisemită care nu era scoasă, precum PCR, în afara legii, ci făcea agenda națională. Putem vorbi de „blîndețea“ dictaturilor catolice ale lui Salazar și Franco prin comparație cu atrocitatea stalinismului, dar nu putem taxa, fie și „minimal“, niște oameni de stînga moderați pentru că resimțeau mai acut pericolul fascist decît pe cel (improbabil la acel moment) al comunizării. Pentru că, atunci, ar trebui să comparăm și caracterul soft al stîngii occidentale comunizante cu comunismul sovietic, oricît ar fi fost ea în orbita celui din urmă. Și putem taxa în același fel o bună parte a Rezistenței franceze... E drept, cînd nu simplifică eticist, și de regulă se abține s-o facă, nuanțările introduse de Lucian Boia sînt bine-venite.

Elitele intelectuale și autoritarismul

Capcanele istoriei… constituie și o tentativă ambițioasă de a reexamina istoria socială și instituțională a elitelor românești interbelice, inclusiv prin apelul la biografiile „actorilor“ implicați (cu privire la mediul academic, sînt citate studiile unor Lucian Nastasă sau Maria Someșan, dar multe informații de arhivă sînt oferite în premieră). Vigilența spiritului critic e mereu prezentă, inclusiv diariștii fiind consultați cu precauție: jurnalul lui Ioan Hudiță e suspect de rescriere interesată, iar Petru Comarnescu ajunge să (se) mintă chiar în jurnalul intim. Multe suspiciuni sînt verificate prin apelul la rapoartele diplomatice sau la cele ale Siguranței, fără ca delatorii să fie supracreditați: faptele sînt lăsate să confirme sau să nu. Analizele aplicate presei, Universității, Academiei, Societății Scriitorilor, instituțiilor diplomatice, asociațiilor „de prietenie“ cu diferite mari puteri, teatrelor, editurilor, direcțiilor de propagandă interne și externe, organismelor guvernamentale, lagărelor de concentrare (Tîrgu-Jiu, Miercurea Ciuc), conglomeratelor transideologice (FRN ș.a.) sînt plăcut narativizate, pigmentate anecdotic și doldora de observații structurale revelatoare, unele pitorești sau grotești. La fel, analiza poziționării intelectualilor români („a treia cale“ între progermani și prosovietici fiind reprezentată de anglo-americanofili). Previzibile sau nu, evoluțiile sînt urmărite pe mai multe paliere, ca în niște partide simultane de șah. E trist să observi cît de mulți intelectuali moderați, de la Rebreanu și C. Rădulescu-Motru la Petru Comarnescu și Gala Galaction, fără a mai vorbi de „strategul“ Camil Petrescu (ce afirmă, exaltat, în RFR, că Hitler i-ar putea da lecții lui Napoleon I în Rusia), ajung să crediteze, oportunist, militarismul antonescian. Unii, ca Onisifor Ghibu, ajung să exalte „imperialismul românesc“ și să construiască alibiuri pentru avansarea armatei române dincolo de Bug. Noua germanofilie își are însă surprizele ei. Dacă Arghezi o combate riscant, de data asta, ultimul E. Lovinescu îi devine aproape favorabil, de teama sovieticilor.

Un adevărat „thriller academic“

Există și aspecte statistic relevante. În universități, evoluția componenței etnice dă măsura procesului interbelic de românizare a cadrelor, iar componența de gen spune mult (femei-universitar sînt cîteva, mai ales la Conservator și Arte – Alice Voinescu, Cecilia Cuțescu-Stork…; prima universitară e o matematiciană de origine rusă, acceptată prin dispensă regală în 1918, în condițiile excluderii de la vot a femeilor). E adevărat, nici în restul Europei situația nu e cu mult diferită. În Academie nu există nici o femeie și nici un evreu; avem, în schimb, cel mai ridicat procentaj de membri ai partidelor radical-naționaliste, chiar dacă se păstrează un echilibru între radicali și moderați. Oricum, prezența liderului antisemit A.C. Cuza, altminteri neglijabil intelectual ca epigramist humorist și teoretician al „poprației“, rămîne simptomatică, la fel ca și a lui I.Al. Brătescu-Voinești. Simptomatic e și procentajul de afilieri partinice guvernamentale ale cadrelor universitare (peste 60% în provinciile nou-alipite, unde numirile politice de la Centru constituie regula), iar epurările succesive ale universitarilor indezirabili (din 1938 pînă în 1948, prin comisii speciale) scot la iveală o șerpărie de intrigi, delațiuni și vendete, într-un proces de canibalizare politică reciprocă. Comentîndu-le, istoricul se transformă, mai mult ca oriunde, în moralist, iar umorul său conținut capătă, nu o dată, accente sarcastice (ca atunci cînd se oprește asupra „principalului delator al Universității ieșene“, filologul Giorgi Pascu). Un adevărat thriller academic! Citim, printre rînduri, inclusiv aluzii polemice la adresa unor situații actuale, atunci cînd e denunțată pensionarea universitarilor la 65 de ani, sub regimul legionar, ca formă „legală“ de eliminare a indezirabilor „incomozi și cu influență printre studenți“ (p. 170). Însuși Lucian Boia a fost pensionat în virtutea unei prevederi similare din noua lege a educației…
 
Patru regimuri dictatoriale în zece ani reprezintă un record al istoriei ce arată efemeritatea proiectelor totalitare la această periferie a Europei, în vremuri de instabilitate, și explică, în parte, derivele unor intelectuali sub vremi. Indiferența față de abolirea parlamentarismului – perceput drept falimentar – se asociază cu adeziunea masivă la proiecte de autoritarism „voievodal“ (în numele ordinii și al eficienței patriotice, ca soluție provizorie sau sub pretextul unor pericole mai mari, ca bolșevismul sau fanatismul legionar). Dar și cu viraje ideologice de 180 de grade, cu fabricarea de identități politice multiple (v. cazul ziaristului George Ivașcu, extremist de dreapta, sub pseudonimul Paul Ștefan, dar comunist în subsidiar, sau al istoricului P.P. Panaitescu, marxizant în știință, dar legionar ca angajament public) sau cu tăceri prudente ale inaderenților aflați „în așteptarea unor vremuri mai bune“. Refugiul în privat și „rezistența prin cultură“ sînt însoțite de proliferarea aranjamentelor informale cu membri ai structurilor de stat întru crearea de supape și nișe, virtuale alibiuri pentru eventuale răsturnări de situație. Atitudini publice consecvente în apărarea democrației liberale sînt puține: la Gr.T. Popa, Petre Andrei, B. Brănișteanu... În sfera literară, ireproșabil e un Pompiliu Constantinescu, care ține imperturbabil busola autonomistă a cronicii literare la Vremea, dincolo de virajele extremiste ale publicației.
 
Lucian Boia are inteligența de a cîntări „avantajele“ și „dezavantajele“ fiecărui regim, precum și interesele categoriilor de beneficiari. În cazul recuperărilor comuniste de după 1945, sînt vizați – pe lîngă ilegaliști – intelectuali procarliști (ca antilegionari favorabili regimurilor de mînă forte), apolitici dumiriți și, firește, victimele prigoanei antisemite. Suprareprezentarea militanților de origine evreiască din prima fază a comunizării, mai ales în secțiile de agitație, propagandă, știință și cultură, e explicată prin faptul că „nu se căutau evrei cu orice preț, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectuali devotați partidului și detașați de cultura românească tradițională)“ (p. 326), dar integrați, spre deosebire de etnicii maghiari sau germani; dovadă reprimarea evreilor sioniști, dovadă carierele similare ale activiștilor neevrei, fără a vorbi de românizarea desăvîrșită în ceaușism prin anexarea „umanistă“ a autohtonismului. Confruntat cu o intelectualitate labilă pe care nu prea putea conta, partidul avea nevoie de un nucleu de aderenți motivați în jurul cărora să construiască o bază de mase. Deziluziile vor urma inevitabil, dar prea tîrziu. După încheierea represiunii dure, ca și după expatrierea multor indezirabili, atît intelectualii de stînga, cît și cei de dreapta devin ușor de controlat.


Articole in legatura
Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor (I)
Intelectualii români în cumpăna totalitarismelor (III)

Comentarii utilizatori

CAPCANELE PROPRIEI NOASTRE MINŢIpierre - Sambata, 17 Decembrie 2011, 16:25

Oare ( mai) avem puterea sǎ deschidem, noi înşine singuri, bine ochii ?

Frenezia, entuziasmul şi admiraţia cvasiunanimǎ cu care se scrie despre aceastǎ carte pare uimitoare, surprinde şi invitǎ la cumpǎtare-intelectualǎ,la o acerbǎ şi vie inteligent-vigilenţǎ.
Unde şi care sînt capcanele ei, ale cǎrţii, ale ideilor, ale contextelor cele care o fac sǎ devinǎ un ‘’best-sellers’’ elitist-intelectualist-de massǎ ???
Perioada aleasǎ ’30-’50, este o perioadǎ vehement tulbure din istoria României, deja foarte supusǎ vremurilor şi diverselor hoarde nǎvǎlitoare în care trǎdǎrile, compromisurile “obscene”, tîrguielile la gura cortului au fost marfǎ curentǎ în peregrinǎrile evenimentelor de pe meleagurile autohtone, cele trei, fiecare cu specificul, semnifictaţiile şi ponderea lui în înţelegerea unui neam numit “românesc” adunat laolaltǎ, de abia vreo 200 de ani.
200 de ani în Istorie e o zgaibǎ în panoplia “bolilor (intelectuale)” civilizaţiilor omeneşti.
Asta o ştie toatǎ lumea, chiar şi-un copil, chiar şi-un istoric.
Multǎ lume mai ştie cǎ “intelectualul”, ca specimen gînditor de neocolit, cu rol important în
cîrmuirea “opiniei publice”, în dirijarea şi formularea ideilor motorii ale “culturii de massǎ”, este o specie apǎrutǎ “recent”, iar în România foarte recent, absurd de recent, dar aşa a fost sǎ fie, noi ne-ntrebǎm în continuare, retoric, în ce mǎsurǎ intelectualul nostru este un intelectual Liber, un om cugetǎtor de la sine, distanţat de ieftine interese mercantile, un iubitor de adevǎr şi veşnic situîndu-se în opoziţia puterii instauratǎ a tot dregǎtoare, oricare ar fi ea.
De altfel şi asta se ştie, Intelectualul, n-a fost decît un fanfaron deştept, instruit, cultivat, inteligent, care s-a jucat cu valorile şi istoria societǎţilor omeneşti în funcţie de interese
prea complicate pentru plebea unei naţii, gesticulînd şi vorbind mult fǎcînd “afirmaţii” zgomotoase întotdeauna de la înǎlţimea unei tribune, punîndu-se veşnic în valoare pe sine şi împǎrţind mulţimii, mai curînd, “atracţii de bîlci”, idei false, iulzii, şi alte “frumoase şi atractive trufandale filozoficale” decît soluţii concrete, adevǎruri, înţelepciune.
Despre “intelectual” şi rolul “intelectualilor” sau scris deja grǎmezi de cǎrţi, la noi abia se strecoarǎ curajos unii care încearcǎ subtil a evita, a o deturna chiar, capcana atroce a comunismului distrugǎtor şi mutilator-deformator de absolut totul, de la suflet la trup, de la minte la familie, de la folclor şi tradiţii la banalul zilnic atît de siluit în timp, astǎzi, urmare fireascǎ, îmbîcsit pervers şi de neimaginat, pînǎ-n mǎduvǎ.
Azi în 2011 descoperim “puberi” capcanele istoriei şi le scoatem la “vînzare” ca pe nişte trofee ale minţii golitǎ de 45 de ani de istorie, de firesc, de-adevǎr. Sîntem surprinşi, uimiţi, vrem, vrem sǎ ştim cît mai mult fǎrǎ sǎ ne dǎm seama cǎ nu sîntem în stare sǎ percepem încǎ semnificţiile, capcanele, nuanţele, sensul celor cîteva adevǎruri simultane hǎlǎduind o fiinţǎ handicapatǎ, hai sǎ nu fiu rǎu, fifty-fifty, 50-50, 50%, dar mite sǎ le şi înţelegem.
Iar cînd aflǎm “adevǎrurile” o luǎm la fugǎ, bǎgǎm speriaţi capul în nisip, facem gǎlǎgiei, diversiune, publicitate, comentǎm, ştim. Sîntem pǎtimaşi, rǎmînem ceea ce nu ştim cǎ sîntem, rǎmînem “noi înşine”, o “enigmǎ”. PROPRIA NOASTRǍ CAPCANǍ.
Lumea dǎ nǎvalǎ, este curioasǎ, cumpǎrǎ, are pǎreri, înjurǎ, dǎ verdicte, se face vîlvǎ.
Se ia o bucǎţicǎ din “istoria” noastrǎ frǎmîntatǎ, anii 30-50, una pe muchie de cuţit, între gloanţe şi crime, în cumpǎnǎ, în balans între tulbure şi abis, şi se scot la ivealǎ advǎrurile, bîrfele, metehnele, “virtuţile” vieţii intelectualilor români, cu ajutorul istoricilor, în aplauzele furtunoase ale prodibendadei elitei intelectualitǎţii de azi, imediat dupǎ, abia la 22 de ani.
Cît de puberǎ pare libertatatea aceasta, care nu-i de fapt decît perioada noastrǎ de grea convalescenţǎ în care abia încercǎm sǎ ne deprindem cu “alfabetul, cu rare excepţii bîlbîindu-ne încǎ mai mult decît lamentabil.
Oare cei care au citit, citesc şi vor citi ştiu cu adevǎrat ceea ce a însemnat istoric vorbind acest segment evolutiv,1930-1950, ales de aşezat sub microscop, aceastǎ “unghiuţǎ” de 20 de (b)ani în evoluţia istoricǎ a României ??? cǎci fǎrǎ de astfel de repere, analiza e fadǎ, distorsionatǎ, şi riscǎ o alunecare în facilul mitocǎniei noastre de mahala, în bîrfǎ de cafenea şi dezbateri sterile în cercurile filozofice-literare interesante autentic autohtone, autofag mîndrǎ de sine.
Aceasta-ar putea fi, oricum are iz de, unsǎ şi vîndutǎ cu mult zgomot de surle şi trîmbiţe : CAPACANA INTELECTUALILOR.
HAŢ ! Poftǎ Bunǎ ! Sǎ ne fie de bine ! Mereu aceeaşi poveste, “Ghiveciul” drept hranǎ, Amalgamul, o lecţie. Calupul de magiun din bǎcǎnia Istoriei.

 
 
 
 
Cele mai citite articole
Speranța lucidă a Bucureștilor
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Educaţia – o piatră de încercare
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Cele mai comentate articole
Speranța lucidă a Bucureștilor
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Educaţia – o piatră de încercare
Endemicul plagiat în şcoala românească
Cele mai recente comentarii
gabriela.gheorg@gmail.com
o referință la lucrările dlui Solomon Marcus
ma bag &io ca musca pan' lapte...
ref nedumerirea dlui Foarta
nea marin
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire