OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Referitor la datele oferite de Lucian Boia: interesant de observat e comportamentul elitelor autohtone pe fondul sacrificării „din raţiuni înalte“ a instituţiilor democraţiei pluraliste, evident „compromise“. Statistic, principalele tendinţe identificabile sînt date de 1) adeziunile masive, de tip colaboraţionist, la proiectele totalitare, inclusiv prin viraje ideologice de 180 de grade; 2) acţiunile extremiste antisistem, vizînd poziţii de tip 1) în noua ordine; 3) refugierea prudentă în cultură a inaderenţilor, pentru a nu risca represiuni din partea celor care deţin toate pîrghiile puterii; 4) expatrierile; 5) acţiuni opoziţioniste izolate, adeseori sinucigaşe. De fiecare dată, învingătorul e tentat să ia tot şi să-şi reprime adversarii, în virtutea unei logici pragmatice de tip cîştig-pierdere-pagube colaterale, ce transcende orice fantasme, convingeri şi sensibilităţi.

 

Titlu expresiv, bine găsit, „capcanele istoriei“ implică o interpretare a ansamblului. De o parte – Istoria politică „mare“ ca trapper, cu utopiile ei totalitare pe post de capcane. De cealaltă – un „vînat“ intelectual naiv şi lacom. Scris cu nerv, captivant, volumul conţine el însuşi unele capcane, pentru cititori şi comentatori deopotrivă. Merită să ne oprim asupra cîtorva.

 

O observaţie recurentă e cea potrivit căreia dictaturile şi-au făcut un titlu de glorie – spre deosebire de guvernele moderate – din anexarea cît mai multor membri de prestigiu ai elitelor intelectuale. A fost cazul guvernului antisemit Octavian Goga-A.C. Cuza, „intelectual“ prin excelenţă. Apoi, din 1938, al guvernării lui Carol al II-lea (iniţiatorul cultului personalităţii, cu Arghezi ca poet de curte). Au făcut-o în felul lor legionarii, în scurta lor şedere la putere. A făcut-o regimul militarist al lui Ion Antonescu. O vor face comuniştii în perioada instaurării şi consolidării. Chiar dacă intelectuali respectabili, precum pro-carlistul Gusti, se vor legăna în iluziile transformării societăţii după propriile teorii, chiar dacă iluzia folosirii politicienilor „rudimentari“ de către sfetnicii „cultivaţi“ rămîne rezistentă, reprezentanţii intelighenţiei sînt folosiţi sistematic drept vitrină şi panaş, ca funcţionari de stat sau agenţi de propagandă. Prezenţa la vîrf în statul comunist a unor mandarini „orientaţi“ ca M. Sadoveanu, M. Ralea sau C.I. Parhon nu poate să ne înşele: nu erau în definitiv decît nişte trofee de lux. În materie de „angajări“ vinovate, Boia distinge totuşi avenit între prudenţa lui Eliade şi radicalismul lui Noica, între „decenţa“ lui Tudor Vianu sau chiar Tudor Arghezi şi stridenţa lui G. Călinescu. Nu cred însă că influenţa lui M. Polihroniade întru convertirea legionară a multor tineri din anii ’30 a fost superioară celei a lui Nae Ionescu, ci doar de alt tip.

 

Nuanţările sînt oricînd bine-venite. Lucian Boia are dreptate să sublinieze, de pildă, maleabilitatea lui Mihai (Ică) Antonescu, care a încercat – timid – după Stalingrad să asigure o interfaţă cu aliaţii şi partidele istorice. Iar cînd comentează succesul „sectei milenariste“ care a fost Mişcarea Legionară, e îndreptăţit să analizeze frustrările tinerilor aderenţi intelectuali, slab integraţi socio-profesional. În fine, observaţiile referitoare la standardul stîngii democratice pe care l-ar fi putut reprezenta, după 1944, o publicaţie deschisă ca Democraţia – unde întîlnim, alături de interviurile lui Ion Biberi despre „lumea de mîine“, floarea intelectualităţii moderate – sînt de bun-simţ, iar autenticitatea speranţelor acestora n-ar trebui pusă sub semnul întrebării. Nu rezolvăm nimic dacă înlocuim triumfalismul falsificator al istoriografiei comuniste despre actul de la 23 August 1944 cu o optică de sens contrar, ce vede în el un act de naştere al ocupaţiei sovietice. Din nefericire, istoricul nu spune mare lucru despre cei 66 de semnatari ai Memoriului universitarilor din primăvara lui 1944 (prin care se cerea ieşirea României din război) şi despre adeziunile numeroase la ARLUS ale unor intelectuali de diverse orientări. Pentru conformitate, trimit la două utile texte reconstitutive ale lui Solomon Marcus: Halucinantul an 1944 şi Gheorghe Vrînceanu despre Memoriul universitarilor din 1944, publicate în România literară din noiembrie-decembrie 2004 şi reluate în volumul Răni deschise, Editura Spandugino, Bucureşti, 2011. Nu e vorba, în cazul lui Boia, de o omisiune voită, ci de o lacună. Pluriperspectivismul şi contextualizarea sînt oricînd de preferat reconstruirii trecutului din perspectiva agendei oficiale a prezentului. S-o spunem deschis: pentru victimele regimurilor de extremă dreapta şi pentru reprezentanţii partidelor istorice, lovitura de stat regală a reprezentat cu adevărat o eliberare ce a prefigurat victoria Aliaţilor, nu doar a URSS. Doar legionarii şi susţinătorii Germaniei ştiau precis, de la început, ce va urma; ceilalţi încă îşi făceau iluzii. Atît cîştigurile teritoriale de după înfrîngerea Axei (recuperarea Ardealului de Nord), cît şi pierderile (Basarabia, nordul Bucovinei) pot fi evaluate, inclusiv prin prisma studiilor lui Lucian Boia, în raport cu „mizele“ din timpul Primului Război Mondial, cînd germanofilii vizau prioritar recuperarea Basarabiei, iar antantofilii – unirea cu provinciile de peste munţi. Faptul că după 1945 lucrurile au luat o turnură contrară se explică prin modificarea sferelor de influenţă şi a intereselor în zonă ale marilor puteri. Ne putem întreba,sine ira et studio, cum ar fi fost trataţi în Franţa imediat postbelică „intelectuali angajaţi“ de tipul lui Nichifor Crainic (pentru a nu mai vorbi de antisemiţi minori ca Nicolae Roşu) sau oameni de presă precum instigatorul Ilie Rădulescu de la Porunca vremii.

 

Judecăţile din seria „cine a avut/nu a avut dreptate“ sau „cine a fost bun/rău“ sînt de privit cu precauţie, deşi mobilizează şi fac rating. Doar neaveniţii sau căuzaşii folosesc barda etică acolo unde e nevoie de bisturiu. Pot să-i dau dreptate lui Cristian Ghinea cînd afirmă, într-un comentariu recent despre cartea lui Boia (Nişte intelectuali, în Dilema veche nr. 409, 2011), că huliţii, venalii politicieni ai partidelor istorice s-au dovedit mai rezonabili decît intelectualii „idealişti“ şi mesianici – nişte calamităţi ideologice care predică puritatea principială, dar se comportă detestabil; mă despart însă de el cînd, în numele inseparabilităţii omului public de operă (?), îl execută pe un Ion Barbu/Dan Barbilian – „carierist călcător pe cadavre“. Da, din varii motive, a fost şi aşa – dar oare doar atît? De la radicalismul judecăţilor la reducţionism şi confuzia de planuri e doar un pas… Valoarea operei nu scuză păcatele omului, dar nici acestea nu invalidează valoarea operei. Iar în comunism, mulţi dintre intelectualii acuzaţi astăzi în fel şi chip, pe drept sau pe nedrept, au salvat – cu un preţ care merită discutat – nişte standarde profesionale datorită cărora alţii, mai „puri“, au putut respira.