OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihail SEBASTIAN
Jurnal 1935-1944
Ivan R. Dee, Chicago, 2000. Traducere din romana in engleza de Patrick Camiller. Cu o introducere si note de Radu Ioanid. Editie realizata in colaborare cu Muzeul Holocaustului din S.U.A., 2000.


Aparitia Jurnalului lui Mihail Sebastian in America este un eveniment editorial care merita o atentie deosebita, cu atit mai mult cu cit o buna parte din ideile continute in acesta trimit la relatia directa dintre cultura politica si regimurile totalitar-fasciste din Europa Centrala si de Est. Publicului cultivat american, aceluia de limba engleza in general, ii este relativ putin cunoscuta cultura romana. Asa se explica si multimea semnelor de intrebare pe care si le pune in legatura cu viata sociala, economica si mai ales cu aceea politica atunci cind vine vorba de Romania. Cit priveste cititorul de limba romana, probabil ca el este surprins sa constate ca in Statele Unite se acorda prioritate traducerii unui Jurnal in raport cu alte creatii pe care a invatat sa le aprecieze ca fiind esentiale in formarea reperelor sale culturale fundamentale. Ordinea preferintelor spune ceva.

Intii de toate, Jurnalul lui Sebastian este mai mult decit rememorarea propriei biografii a scriitorului. El descrie mediile sociale si politice ale Romaniei anilor ‘30, disputele doctrinare din cercurile universitar-academice si artistice, tragediile razboiului, insecuritatea tuturor si cu precadere a evreilor discriminati prin legile rasiale. Sebastian se apleaca in special asupra starii fluctuante a gindirii si atitudinii unei importante parti a intelectualitatii romane in perioada premergatoare marii conflagratii si in timpul acesteia. Prezenta scriitorului in cele mai diverse medii culturale, burgheze si politice, prieteniile sale, dialogul cu multi dintre congeneri, indiferent de apartenenta sau simpatia politica, l-au transformat intr-unul dintre cei mai lucizi martori si comentatori ai societatii romanesti a anilor 1935-1944. Vorbind mai ales despre elita, Sebastian contribuie – asa cum putini au facut-o inainte ori dupa el – la cunoasterea reperelor ei politice. De aici si descoperirea unor ipostaze dintre cele mai neasteptate: relatii oculte si incerte intre lideri; permisivitatea fata de un set de valori incompatibil cu societatea civic-democrata; profesarea ideilor intemeiate pe primatul diferentialismelor sociale, materiale, etno-lingvistice, rasiale si religioase si in dauna oricarei opinii imbratisate de o minoritate.

Cum se explica acest mod exclusivist de manifestare al unui important segment al intelectualitatii romane interbelice? Ar trebui observat ca disidenta fata de opinia majoritatii era intotdeauna taxata ca fiind nepatriotica, nesolidara cu „destinul neamului“, inacceptabila pentru ca avea ca sursa de inspiratie izvoare straine de traditiile autohtone. Nationalismul radical nu s-a nascut doar ca urmare a complicitatii politicienilor liberali. Problema nu se rezuma la complicitatea burgheziei liberale cu nationalismul extremist, asa cum incerca istoriografia comunista sa prezinte lucrurile. Ea este una de fond, derivind din cultura profesata in Vechiul Regat al Romaniei si in statul-natiune recunoscut prin Tratatul de la Versailles.

Multe din crizele politice ale anilor 1866-1938 au ca punct de plecare si ca finalitate chestiunea identitatii etno-culturale pe de-o parte, aceea statal-nationala, pe de alta. In aceste conditii, examinarea operelor si publicisticii carturarilor si incercarea de cunoastere a reactiilor lor spontane cu ocazia evenimentelor politice ale perioadei interbelice devin o tema de mare interes. Disputa de idei dintre Mircea Eliade si Mihail Sebastian este sugestiva pentru una dintre problemele puse in discutie de Jurnal. Confruntarea articolelor scrise in presa anilor ’30 de Eliade cu descrierile lui Sebastian nu indica nici o contradictie. Ea arata, in schimb, traiectoria aspiratiilor politice ale viitorului istoric al religiilor. Iata unul dintre dialogurile memorabile cuprinse in Jurnalul lui Sebastian vorbind despre continutul de idei al amintitei dispute: „Aseara Mircea a izbucnit deodata, in mijlocul unei conversatii destul de potolite despre politica externa si despre Titulescu, ridicind deodata glasul, cu acea teribila violenta cu care ma surprinde uneori: – Titulescu? Ar trebui executat. Pus in fata unui pluton de mitraliere. Ciuruit de gloante. Spinzurat de limba. – De ce, Mircea? il intreb surprins. – Pentru ca a tradat. Inalta tradare. A incheiat cu rusii un tratat secret, pentru ca in caz de razboi sa ocupe Bucovina si Maramuresul. – De unde stii? – Mi-a spus generalul Condiescu. – Si e de-ajuns? Sursa nu ti se pare patimase? Informatia nu ti se pare fantezista? M-a privit lung, cu stupoare, incapabil sa priceapa ca cineva se mai poate indoi de un asemenea «adevar». Pe urma l-am auzit spunindu-i Ninei, in soapta: – Imi pare rau ca i-am spus… Tot incidentul m-a deprimat. Scriindu-l, observ ca nu regasesc incordarea enervata de aseara, sentimentul de disensiune iremediabila pe care l-am incercat“.

Principiile pe care se intemeiaza reactiile celor doi intelectuali in fata acelorasi probleme sint diametral opuse. In vreme ce Mihail Sebastian isi pastrase cumpatul, preferind analiza vietii publice romanesti in temeiul unui spirit critic, Mircea Eliade se lasase coplesit de vestile popularizate de ziare amatoare de scandal ori de zvonurile care circulau in cafenele si pe strazi. In vreme ce autorul Jurnalului avea intotdeauna curiozitatea de a se documenta, congenerul sau nu arata o preocupare pentru aflarea informatiei corecte, cu atit mai putin pentru compararea stirilor sau discutarea lor intr-un mod obiectiv. Daca Eliade nu ar fi scris el insusi o suma de articole cu un continut politic, am putea sa ne indoim de relatarile lui Sebastian. Viitorul istoric al religiilor exercitase o influenta considerabila in mediile culturale, fiind admirat de un public numeros. Pledoaria sa pentru „revolutia legionara“ si sustinerea dictaturii drept unica sansa de recuperare a demnitatii nationale romanesti reprezentasera crezul sau.

Asemenea abordari nu se limiteaza la o ratacire pe parcursul anului 1937, cind Eliade publicase pe teme legionare. Ea a fost precedata de o tendinta spre radicalism vizibila in publicistica sa multi ani mai devreme (vezi Victor Neumann, Cultura si societate in Romania interbelica. N. Iorga si Mircea Eliade sau vechea si noua generatie, in 22, nr. 31, 1993, p. 15 si nr. 32, p.13; pentru detalii si pentru bibliografie vezi volumul nostru Istoria evreilor din Romania. Studii documentare si teoretice, Editura Amarcord, Timisoara, 1996). Cit priveste cooperarea cu regimurile legionar-fasciste ale lui Ion Antonescu si Horia Sima (fusese reprezentant al diplomatiei romane la Lisabona si Londra in timpul acestora) si preocuparea pentru fascism, acestea indica un atasament al scriitorului pentru modelul de viata totalitar. Nu fusese o intimplare faptul ca Sebastian notase pe marginea simpatiilor politice ale congenerului sau: „In Abisinia, a fost cu Italia. In Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu“. O orientare spre extrema dreapta este vizibila la generatia care credea despre sine ca este menita sa schimbe totul din temelii in ceea ce priveste aspiratiile nationale. In realitate, nu facuse altceva decit sa reia intr-o forma mult mai radicala doctrinele romantice nascute in Germania secolului al XIX-lea.

In publicistica lui Eliade din anii ’30 regasim un mod superficial de a reflecta politicul. Naivitatea aprecierilor – cum o numeste Sebastian, oarecum scuzindu-si prietenul pentru iesirile necontrolate – arata ca in mediile academice romanesti exista o preocupare foarte limitata pentru filozofia politicii, pentru stiinta dreptului si pentru teoria istoriei, ca intelectualitatea nu acordase atentia necesara construirii sistemului institutional modern, necunoscind ori dispretuind principiile de baza ale functionarii acestuia. Ce mai constatam in cazul Eliade? In acceptiunea lui, reusitele politice se datorau miturilor: fascismul era indatorat apologiei barbatiei si a latinitatii sustinute de Papini, iar hitlerismul, mitului barbarului arian propagat de Nietzsche, Gobineau, Chamberlain, Rosemberg (Mircea Eliade, Cum incep revolutiile, in Profetism romanesc. Romania in eternitate, Editura Roza vinturilor, Bucuresti, 1990, pp. 69-72).

Tentatia de a prelua modele si de a prelucra politicul si socialul conform propriilor fantasme este vizibila in iesirile publice ale celui mai popular dintre tinerii scriitori romani ai anilor interbelici. In pofida neglijentelor lecturi in domeniul filozofiei politice, el emisese sentinte. Adesea orientarea in politica fusese un aspect ce il interesa pe fondul nemultumirilor acumulate de societate, dar si de propria persoana. Radicalitatea discursului sau din anii ’30 reflecta atit acreditarea ideii de continuitate intre lumea ancestrala si aceea contemporana, cit si optiunea pentru severitate, disciplina, virtuti, revolutie. Violenta limbajului va conduce spre condamnarea democratiei, spre acceptarea si sustinerea ideii de dictatura. Aceste tendinte rezulta foarte clar din articolul Pilotii orbi (Vremea, 1937, an X, nr. 505 din 19 septembrie) si din interviul intitulat De ce cred in miscarea legionara (Buna Vestire, 1937, an. I, nr. 244 din 17 decembrie)*.

Primul care observa foarte exact aceasta stare de spirit in cazul lui Eliade este Mihail Sebastian. Si tot el este intre aceia care – in pofida acceptarii dialogului cu multi exponenti ai ideologiilor extreme – profeseaza un punct de vedere diferit. Prezenta lui Sebastian in cercurile cultural-politice ale Romaniei anilor 1935-1944 deschide seria unor intrebari: cum se explica faptul ca un om cultivat, adept al ideilor politice modern-rationale, a fost atras de mediile intelectuale in care se profesa o orientare radicala? Ce anume confera credibilitate marturiilor cuprinse in Jurnal? Putea fi Nae Ionescu (profesor de filozofie la Universitatea din Bucuresti si ideologul formatiunii politice fasciste Garda de Fier) mentor al lui Sebastian sau doar unul dintre acei ideologi care il provocasera la o reflectie asupra propriei conditii social-intelectuale? Ce era atit de fascinant la Nae Ionescu pentru ca autorul Jurnalului sa-l cultive si sa-l admire de indata ce optase pentru un alt fel de a gindi omul si politica? De ce un scriitor evreo-roman ca Mihail Sebastian a avut un statut social aparte in ambele comunitati?

Fiecare intrebare presupune un adevarat studiu de istorie a culturii si a mentalitatilor, in urma caruia sint sigur ca am diagnostica mai putin umoral si cu mult mai acceptabil carentele modernizarii societatii romanesti. Ma gindesc si la faptul ca o perspectiva comparativa la scara zonala poate conferi o intelegere relaxata a fenomenului (poate deprovincializa dezbaterea), iar cunoasterea comunitatilor minoritare conationale – cazul aceleia evreiesti cu deosebire, care tinsese prin multi dintre intelectualii sai sa se asimileze – ar fi in masura sa ofere si alte unghiuri de analiza si interpretare a gindirii si politicii identitare. Deocamdata, ceea ce ma intereseaza in prezentul comentariu este problema pe care o ridica Sebastian in raport cu ceea ce se intimplase la nivelul intelectualitatii romane din care facea parte. Prin prieteniile ori companiile avute, Sebastian intelege foarte bine lumea in care se misca si o descrie fara patima. Reflectia asupra politicului indica o cunoastere foarte buna a istoriei moderne. De aici rezulta credibilitatea postuma a Jurnalului. Echilibrul sugerat de gindirea lui Sebastian deranjase intr-o societate aflata in cautarea propriului set de valori. Cultivind idei si principii caracteristice lumii feudale in paralel cu acelea ale lumii moderne, intelectualii Romaniei anilor ‘30-’40 creasera o reala criza in ordinea aspiratiilor si a prioritatilor nationale. Profunda confuzie intre etnie si natiune este doar unul dintre aspectele care indica periculoasa pozitionare a segmentului social care servea drept model pentru politicieni.

Biografia intelectuala a generatiei interbelice rezuma „vicisitudinile unui parcurs critic fata de modernitate“, parcurs pe care il regasim in diferite texte ale literatilor, jurnalistilor, istoricilor, filozofilor. Implicind personalitatile vietii culturale, redind cu atentie si in mod credibil semnele de intrebare, comentariile, monologurile ori replicile citorva dintre cele mai audiate voci romanesti ale timpului sau, Sebastian descrie mediul caruia el insusi ii apartinea si de la care se astepta la o pozitie responsabila in raport cu orice fel de excese ideologice. Scriitorul arata cum in absenta acesteia, nu doar orientarile mistice si gindirea irationala au fost favorizate, dar mai cu seama instaurarea regimurilor dictatoriale.

Dezbaterea intelectuala romaneasca de astazi ar avea de cistigat pe masura ce va accepta gravitatea implicarii viitorului istoric al religiilor (ca si a altor intelectuali de prestigiu ai timpului) in miscarea fascista. In acest caz, nu este vorba de o „viziune politista“ sau un de „justitiarism sumar“, ci de despartirea de un fel de a gindi in care oamenii cultivati au exagerat, au gresit sau pur si simplu au falsificat (constient sau nu) realitatile social-politice in favoarea propriei lor fantezii. Cita vreme insa raportarea la asa-zisul model cultural si la democratia Romaniei interbelice pare pentru multi un reper fundamental, este de dorit sa vedem ce s-a intimplat cu adevarat atunci si care au fost consecintele in durata scurta sau mai lunga a istoriei. Cit timp o parte importanta a intelectualitatii nu a avut rolul de reper moral al natiunii in faza modernizarii, iar acum confunda dreapta extrema cu stinga extrema, se cuvine sa incercam sa analizam istoria culturala romaneasca si dintr-o alta perspectiva. De indata ce adesea locul examinarii critice a miturilor etniciste este luat de recuperarea imaginii eroice a dictatorului Antonescu ori de preocuparea pentru asumarea discursului legionar (exemplul Partidului Romania Mare nu este singular in acest sens, dar s-a dovedit a fi atractiv pentru un public ale carui repere in materie de ideologii totalitare sint ca si inexistente) se intelege ca este cazul sa promovam alte concepte care sa ghideze interpretarea trecutului. Cu atit mai mult cu cit este vorba de un trecut care are legaturi cu prezentul.

De ce este cazul Eliade unul asupra caruia se opreste Sebastian? De ce atita atentie acordata lui si nu altor congeneri? Mai intii, sa retinem ca in paginile Jurnalului, Eliade are parte de o atentie deosebita datorita relatiilor sale de prietenie cu Sebastian. In studiul introductiv la editia americana, Radu Ioanid atrage atentia asupra rolului pe care intelectuali din familia lui Mircea Eliade, Emil Cioran si Constantin Noica l-au avut in incurajarea si in profesarea ideilor extremiste. El arata – o data in plus – in ce a constat adoptarea pozitiilor rasista, xenofoba si antisemita de amintitii intelectuali si cum anume se explica rapidul parcurs de la ideologie la crima. Facind trimitere ori citind fragmente din textele lor, Ioanid pune la rindul sau in discutie o chestiune-cheie a culturii interbelice romanesti: prezenta intelectualului in avangarda miscarii totalitare.

Din exemplele alese si din comentariile editorului se intelege foarte bine cum anume a fost abandonat orice spirit critic in anii ascensiunii fascismului. Sa retinem insa si faptul ca Sebastian cunoscuse partile bune si slabiciunile societatii romanesti, motiv pentru care i s-a putut asimila cu usurinta. Ca intelectual roman, Sebastian cucerise publicul atit prin piesele de teatru scrise si jucate pe scenele bucurestene ale timpului, cit si prin romanele si publicistica sa. El avusese inspiratia de a scrie un Jurnal unic in felul sau, un text-marturie al unei epoci in care descoperim fapte putin sau deloc cunoscute, informatii privind socialul si politicul pe care istoriografia va fi datoare sa le recupereze cu mijloace specifice. Jurnalul sugereaza luciditatea unui scriitor intr-un moment in care discursul politic devenise radical, ajungind pina la a propaga ideologia mortii. Problemele invocate, ca si argumentele existente in sprijinul lor vin sa arate de ce lectura Jurnalului lui Sebastian presupune re-gindirea culturii moderne a Romaniei, discutarea raportului cu alte culturi si analiza asa-numitei chestiuni evreiesti si a antisemitismului din care au derivat o suma de neajunsuri in procesul de modernizare nationala.

Tiparit intia oara in limba romana in anul 1996 gratie stradaniilor conjugate ale lui Leon Volovici, Gabrielei Omat si Editurii Humanitas, Jurnalul provocase o surpriza in mediile intelectuale din Romania. El nu a generat si necesara dezbatere de idei care presupune explicarea fenomenelor totalitare, decodarea limbajelor si a orientarilor cultural-politice, semnificatia ideii de natiune („clara in aparenta, dar care poate deveni periculoasa prin gresita intelegere“, cf. Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une Nation?, Paris, 1882). Controversa stirnita in mediile culturale romanesti dupa aparitia Jurnalului la Bucuresti – fapt prezentat in studiul introductiv al lui Radu Ioanid –, a fost retinuta de comentatorii volumului sau de receptorii ale caror repere privind cultura romana sint sumare. Ceea ce s-a mai observat a fost luciditatea lui Sebastian, talentul de mare scriitor, vocea sa literara „profund inteligenta“, in „mijlocul unei puteri politice corupte si criminale“ (Alice Kaplan, The New York Times Book Review, 5 noiembrie, 2000, p.12).

Traducerea impecabila semnata de Patrick Camiller, redind farmecul si nuantele scrierii romanesti, a facut posibila o receptare excelenta in diverse publicatii. La fel, notele de subsol ale lui Radu Ioanid, insotind textul si explicind identitatea personajelor cartii, au atras interesul pentru istoria culturala romaneasca. Aparuta la Ivan R. Dee din Chicago cu sprijinul Muzeului Holocaustului din Washington, D.C., cartea a beneficiat de o popularizare enorma, cu deosebire in marile orase americane. Este drept ca lectura Jurnalului deschide – intre altele – o foarte importanta pagina in re-gindirea problemei evreiesti si a antisemitismului in cultura romana. Cred insa ca Jurnalul invita – in corelatie directa cu istoria amintitului grup minoritar al Romaniei interbelice numarind 800.000 de locuitori – la o alta analiza a faptelor si ideilor care au facut posibila dictatura fascista. Este vorba de una menita sa elibereze discursul intelectual si politic de constringerile ideologice totalitare, indiferent de natura lor.

Washington, D.C., 28 decembrie 2000
___________

* Cea mai mare parte a articolelor de orientare fascist-legionara semnate de nume sonore ale culturii romane – intre altii de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Dan Botta, Ernest Bernea, P.P. Panaitescu – a fost reeditata nu mult dupa 1990 in volumul intitulat Ideea care ucide, editie Radu Florian, Constantin Petculescu, Alexandru Florian, Editura Noua Alternativa, Institutul de Teorie Sociala al Academiei Romane, Bucuresti, 1994. Articolele in discutie au fost analizate cu acel prilej, dar si mai tirziu, in multe studii si carti de istorie si sociologie a istoriei, unele citind fragmente revelatoare.