OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă e să-l credem pe Pascal, istoria lumii ar fi fost cu totul alta dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai mic. La fel de bine s-ar putea afirma că, fără implicarea în politică a intelectualilor – a celor care folosesc cuvîntul pentru a propune propria lor interpretare a lumii, ca să-l citez (aproximativ) pe Leszek Kolakowski –, lumea însăşi ar fi arătat altfel, nu neapărat mai bine sau mai rău, ci altfel. E un fel de a spune că, fără implicarea intelectualilor – filozofi, teoreticieni, scriitori, lideri de opinie (nu însă şi oameni de ştiinţă) – în modelarea percepţiilor şi convingerilor noastre despre realitatea înconjurătoare, modul în care percepem şi ne raportăm la lumea în care trăim ar fi sensibil diferit. Cu atît mai mare este responsabilitatea intelectualilor, cu cît implicarea lor în politică produce, adeseori, efecte pe care nici nu le-au prevăzut, nici nu le-au dorit. Acelaşi filozof polonez, într-o carte ce datează din 1990 (apărută în 2007 la Editura Curtea Veche), provocatoare prin originalitate – Modernitatea sub un neobosit colimator –, vorbea chiar despre „istoria cumplitelor erori pe care le-au comis atîţia intelectuali ai secolului XX atunci cînd s-au identificat zgomotos cu cele mai crude tiranii“.

 

Nu e nevoie să privim prea departe de ograda proprie, e suficient să recitim istoria perioadei interbelice, atît de marcată de derapajele ideologice şi de orbirile fatale ale unora dintre cei mai cunoscuţi intelectuali autohtoni, deveniţi ideologi ai legionarismului sau ai comunismului, pentru a înţelege punctul de vedere enunţat de Kolakowski. În pofida inteligenţei, a ştiinţei de carte şi a talentului lor – calităţi incontestabile în cele mai multe dintre cazuri –, oameni ale căror opere constituie valori culturale autentice s-au înşelat amarnic în plan politic şi/sau moral. Cîtă vreme opţiunile lor au fost strict individuale, astfel de erori au rămas fără consecinţe în plan social – dar cît de numeroase sînt aceste cazuri? Însă atunci cînd implicarea directă de partea unui partid sau a unor personaje politice dubioase a fost publică şi fără rest, consecinţele nefaste nu au întîrziat să apară.

 

Ar trebui să le cerem intelectualilor să se întoarcă în turnul lor de fildeş, să fie apolitici şi rupţi de realitatea de zi cu zi, să lase politica pe seama politicienilor, cum li s-a tot recomandat, de altfel, în ultimii optsprezece ani? Departe de mine un asemenea gînd. Într-o lume asaltată de nonvalori, de imposturi politice şi culturale, abandonul sferei publice de către intelectuali ar fi cel puţin la fel de vinovat ca fanatismul ideologic şi orbirea voluntară. Nimeni nu este infailibil în judecăţile sale politice, indiferent de gradul de cultură sau de inteligenţă. Riscul de a greşi în opţiunile sale şi-l asumă oricine intră în spaţiul public, intelectualul y compris. Se întîmplă însă adeseori ca intelectualul public, din dorinţa de a se afla în preajma puterii, să renunţe de bunăvoie la atu-ul său esenţial – gîndirea critică –, cu iluzia că el însuşi devine astfel, prin contaminare, un factor de putere.

 

Să fie „orbirea isterică în faţa realităţii“ cauza sau efectul identificării necondiţionate cu o ideologie, cu o doctrină sau, încă mult mai grav şi mai periculos, cu „idealurile“ unui personaj politic controversat? Cîtă vreme intelectualul îşi păstrează libertatea de gîndire şi capacitatea de a sancţiona derapajele personajelor sau ale partidelor politice pe care le susţine, implicarea sa în politică e salutară. Cînd intră însă în logica fanatismelor pe care le condamnă (strict declarativ), răul pe care îl face este mult mai profund – şi, din nou, e suficient să cunoaştem istoria pentru a înţelege despre ce fel de rău e vorba.

 

 

De recitit

Poate că unii dintre aceşti intelectuali ar fi dispuşi – dar asta nu e decît o bănuială – să se lase angajaţi pe post de filozofi de curte privilegiaţi ai unor despoţi luminaţi. Şi totuşi, curios lucru, în secolul nostru nu există nici despoţi luminaţi, nici conducători absoluţi, aşa cum existau în secolele XVI-XVII, care să-i întreţină pe intelectuali contra cîte unei dedicaţii flatante sau cîte unui panegiric ocazional, îngăduindu-le, în rest, libertatea creaţiei. Despoţii de azi au nevoie de intelectuali cu condiţia ca aceştia să nu mai fie intelectuali – altfel spus, cu condiţia să poată fi cumpăraţi ca sclavi şi să-şi dedice toată activitatea stăpînilor care i-au cumpărat. În secolul totalitarismului, vremea autocraţilor luminaţi a trecut. (Leszek Kolakowski, Modernitatea sub un neobosit colimator, traducere de Mihnea Gafiţa, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 64)