OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rodica MADOSA:
Buna seara, stimati ascultatori, la o noua editie a emisiunii Intelectualii si politica, editie pe care-o consacram celui de-„al treilea discurs“, termen familiar poate unora dintre dumneavoastra, necunoscut, probabil, celor mai multi. Rezumind si simplificind la maximum, ar fi vorba despre un discurs intermediar intre pozitii diferite, uneori extreme, puse sa comunice, chemate la conciliere si negociere de idei. Despre nuante, semnificatii, consecinte si oportunitatea demersului vom discuta chiar cu autorul acestui concept, profesorul Sorin Abtohi, de la Universitatea Central-Europeana de la Budapesta, si cu Ion Bogdan Lefter, directorul uneia dintre cele mai vii si incitante reviste romanesti de cultura si ideologie, Observator cultural.

Ion Bogdan LEFTER:
...si profesor la Universitatea din Bucuresti, ca sa ne promovam si universitatile locale!

Rodica MADOSA:
Va multumesc foarte mult. Buna seara, domnilor.

Sorin ANTOHI:
Buna seara.

Ion Bogdan LEFTER:
Buna seara.

Rodica MADOSA:
Va multumesc inca o data ca ati acceptat invitatia noastra.

Ion Bogdan LEFTER:
Cu multa placere.

Rodica MADOSA:
Mai intii, v-as ruga, domnule profesor, de ce „al treilea discurs“, de ce acum, pentru ca-l si datati 2002 si-l prezentati ca pe-o urgenta a momentului?

Sorin ANTOHI:
E o idee care plutea in aer, plutea de multa vreme in aer. Sint practicanti ai acestui discurs care au o foarte veche istorie intelectuala si, de fapt, radacinile acestei viziuni sint foarte indepartate, in secolul XIX romanesc, in jurul generatiei de la 1848. E o urgenta fiindca, dupa jumatate de secol de extremism, Romania trebuie sa reinvete aceasta cultura a dialogului care este bazata pe interesul pentru ideile celuilalt, chiar si atunci cind te desparti de fapt de ele chiar in momentul dialogului. E o cultura care a dat semne de oboseala deja in anii ’30 in Romania si care, in orice caz, s-a incheiat o data cu instalarea regimurilor totalitare, de dreapta mai intii si-apoi de stinga. In tranzitia postcomunista interminabila si vaga, catre o tinta pe care nimeni n-o intelege si nimeni n-o poate anticipa, avem nevoie mai mult ca niciodata sa cintarim cu oarecare spirit critic lucrurile pe care le auzim, credem, visam, intelegem. Tot ceea ce am facut in acea carte de convorbiri cu Adrian Marino a fost sa punem pe tapet ceva care era in orice caz in spiritul timpului, care plutea in aer, ceva de natura „pneumatica“, asa cum spun filozofii cu cunostinte de greaca, fiindca n-am facut altceva decit sa punem un fel de spot reflector pe o nevoie interna dramatica a culturii noastre, construita in virsta ei moderna pe aceasta polarizare adesea excesiva, de multe ori deliranta, intre o extrema a autohtonismului si o alta extrema a occidentalismului, ambele ideologii fiind forme foarte superficiale, desi uneori par profunde, de aderenta absoluta la un set de idei si valori.
Rodica MADOSA: Si nu atit de antinomice, de vreme ce spuneti ca va recunoasteti totusi precursorii.

Sorin ANTOHI:
Ele ramin antinomice, aceasta pendulare intre Occident si Orient, intre extreme de tot felul. Este o experienta constitutiva a sferei intelectuale din Romania, nici nu putea fi altfel, pentru ca intelectualii romani au fost dintotdeauna dublu socializati, pe de o parte in experienta istorica, experienta existentiala a „bastinii“, a lumii romanesti, pe de alta parte in sfera ideilor, mai putin in sfera experientei existentiale directe, a Occidentului. Deci exista o sfisiere, o sfisiere intemeietoare, ca sa spun asa, a culturii noastre moderne. Romanii sint asemenea oameni impartiti intre extremele pe care le-am amintit. E normal sa fie asa, problema e sa-ncercam sa definim un teritoriu de mediere, unde, lucid, cu spirit critic, sa incercam sa ne dezvoltam, pe de o parte, o identitate colectiva si individuala, pe de alta parte, o atitudine fata de lucrurile pe care le gindim, visam si asa mai departe.

Rodica MADOSA:
Cum gasiti, dle Lefter, acest teren de mediere astazi? Cit interes, ce apetenta credeti ca exista in mediile intelectuale romanesti pentru acest „al treilea discurs“?

Ion Bogdan LEFTER:
Eu nefiind autorul si sustinatorul unui asemenea concept, ma intilnesc in unele privinte cu Sorin Antohi, nu ma-nteleg in alte privinte cu el – si o sa incerc sa explic cit pot de rapid de ce si in ce fel. Necesitatea de a reconstrui, de a dezvolta o cultura critica in Romania este evidenta. Poate ca aici ar fi deja un prim punct de despartire: dupa ce am fost de acord ca e nevoie de asa ceva, eu cred ca, in Romania postcomunista, dar si in timpul regimului comunist, o cultura critica destul de bogata s-a constituit in spatiul dintre extreme, pe care Sorin Antohi l-a delimitat mai intii. De aici incolo, cred ca e din ce in ce mai greu sa folosim in discutie un concept care, cel putin in felul in care este formulat, ar indica o omogenitate, un anume „al treilea discurs“: cred ca de-aici incolo nu se poate vorbi decit despre o pluralitate de discursuri, despre ideologii diverse, eventual apropiate, alteori concurente, care ocupa spatiul dintre extreme.
Mai sint citeva puncte in care as marca putintel altfel terenul discutiei noastre de acum. In primul rind, am o viziune mai putin sumbra asupra Romaniei momentului. Conceptul de tranzitie, pe care, de asemenea, Sorin, l-ai folosit, cred ca e, sigur, util, l-am folosit si eu adeseori, dar, pe de alta parte, am incercat sa evit excesele in materie. In analiza mea, istoria postcomunista a Romaniei nu se mai afla acum in aceeasi etapa ca in urma cu 10 ani, 12 sau chiar 6, sau chiar 5, sau chiar 4...

Sorin ANTOHI:
...A, fara-ndoiala!

Ion Bogdan LEFTER:
...Prin urmare, e de asemenea riscant sa vorbim despre o „tranzitie“, si anume „nebuloasa“, si anume care duce nu stim unde. Cred ca stim destul de bine unde, in ce directie merge Romania astazi: merge catre un model de democratie europeana, din ce in ce mai vizibil, din ce in ce mai functional si la noi, catre integrarea in Uniunea Europeana, in structurile comunitare occidentale, acolo unde in mod firesc ii este locul. In orice caz, nu cred ca se poate vorbi in acest moment despre o singura „tranzitie“. Ne aflam, probabil, intr-o – as spune – a treia etapa postcomunista: a fost mai intii o etapa turbulenta, de inceput, apoi am avut o prima rotatie la guvernare, lucrurile au inceput sa se-aseze, pentru ca dupa alegerile din anul 2000 sa fi iesit, cred, din polaritatea care a structurat cimpul public romanesc in anii ’90, si anume aceea dintre „neocomunisti“ si „anticomunisti“. E o idee pe care am mai dezvoltat-o cu un alt prilej.

Sorin ANTOHI:
Sigur, sigur, bine, dar acesta e nivelul superficial al institutiilor statului si nici macar nu este o analiza institutionala, pentru ca, de fapt, dincolo de cursul institutiilor de stat, asa cum este prezentat in declaratiile oficiale si conferintele de presa, imediat ce ajungi la nivelul celalalt, real, in care institutiile functioneaza, distanta fata de 1990 mi se pare mult mai mica. O vad enorma intr-o tara cum ar fi Ungaria, o vad modesta intr-o tara cum ar fi Romania.

Ion Bogdan LEFTER:
E deja o chestiune de evaluare. Unele evaluari sint mai severe, altele pot fi ceva mai moderate, daca nu de-a dreptul optimiste…
Daca-mi dai voie, daca-mi dati voie, doamna Madosa, as mai adauga, tot la capitolul preliminariilor, inca o chestiune pe care as vrea s-o formulez cit se poate de exact, ca precizare de termeni. In ce a spus Sorin Antohi la inceput, el a situat cimpul – sa-i spunem – al acestui „al treilea discurs“, deci ideea unei culturi critice, daca e sa folosim o alta denominatie, intre doua perechi de termeni, nu intr-una singura. Mai intii, Sorin, ai spus ca in traditia romaneasca s-a pendulat intre extreme, apoi in locul extremelor au aparut termenii de „autohtonism“ si „occidentalism“. Nu stiu daca ma „despart“ aici de tine, dar simt nevoia sa-mi precizez pozitia: cred ca extremismele – extremismele secolului XX, pentru ca despre ele vorbim, extrema stinga comunista, extrema dreapta, nationalismele, nazismele, fascismele, legionarismul la noi si asa mai departe – au bordat in secolul XX (in prima sa jumatate, de fapt, pentru ca sub comunisti nu s-a prea putut intimpla mare lucru) o cultura critica. Sa nu uitam ceea ce uitam adeseori sau ignoram sau lasam de-o parte in discutie: ca Romania de dupa 1900 sau chiar Romania de dupa 1848 a fost o Romanie eminamente sau preponderent liberala. Rotatiile la guvernare dintre liberali si conservatori din perioada domniei Regelui Carol I au fost rotatii la guvernare firesti intre doua alternative, ambele liberale in esenta, una mai intens liberala, alta mai prudent liberala, cea a conservatorilor, iar cultura romana din prima jumatate a secolului XX a fost dominata de liberalism, de gindirea si sistemele de idei construite de Lovinescu si de altii, fata de care extremismele, in epoca mai intense cele de dreapta, au fost marginale. Conjuncturile politice complicate de la sfirsitul anilor ’20, apoi de la sfirsitul anilor ’30, pot fi discutate, dar, in nici un caz, nici un fel de documentatie nu poate sustine ca ar fi existat o predominanta a culturii extremiste in Romania in perioadele respective. 27% ca rezultat electoral obtinut de legionari nu poate justifica o asemenea imagine.

Sorin ANTOHI:
Dar eu am vorbit despre cu totul altceva, adica daca am putea... Discutia mea priveste mai mult o istorie sociala si o istorie intelectuala a Romaniei, decit o istorie politica...

Ion Bogdan LEFTER:
Da, vin si la asta, pentru ca, apoi, vorbind despre „autohtonism“ si despre „occidentalism“ ca fiind ele extremele, mi se pare ca riscam sa delimitam gresit acest cimp, al celui de-„al treilea discurs“. Daca „al treilea discurs“ este cultura critica, daca, deci, „al treilea discurs“ sau acest cimp al culturii critice elimina extremismele, atunci extremismele sint ideologiile si filozofiile politice de extrema stinga si de extrema dreapta. „Occidentalismul“, formele de „autohtonism“ moderat, care nu au alunecat la extrema nationalista, fac parte din cultura critica, ele nu pot fi lasate la o parte ca fiind niste „extreme“ intre care sa cautam vreo forma de mediere. De altfel, revin la ce-am spus la inceput, si anume ca nu cred ca se poate imagina o mediere in sensul de medie intre „occidentalism“ si „autohtonism“, in sensul unei omogenitati care ar cuprinde cite ceva de colo si cite ceva de dincolo. Problema majora a intelectualitatii romane de azi, a culturii romanesti, a gindirii romanesti de azi este tocmai aceea de a se reconstrui ca sistem nu in omogenitate, ci in diversitate, de a-si reconstrui ideologii, filozofii sociale, filozofii politice de stinga, de dreapta si asa mai departe.

Rodica MADOSA:
Domnul Antohi, de altfel, regreta ca, de pilda, dupa 1989 nu a putut aparea o autentica cultura de stinga, printr-o lectura critica a marxismului.

Sorin ANTOHI:
Sigur, sigur. Evident, aceste trei categorii nu trebuie reificate: nu e vorba de trei blocuri discursive omogene care s-ar gasi doua in confruntare, iar unul s-ar propune ca mediere. „Al treilea discurs“ este o eticheta generica pentru o multiplicitate de discursuri plurale, care negociaza intre ele, care, pe de alta parte, se uita la extremele in care exercitii asemanatoare sau anterioare de gindire critica au esuat. In momentul in care vorbesc de „occidentalism“, ma refer efectiv la marginea extrema a admiratiei endemice romanesti, cel putin cind e vorba de elitele romanesti, de mare parte a lor, acelea care aveau si o oarecare experienta existentiala a vietii aristocratice si burgheze. Acesti oameni impartaseau un set de valori comune cu Occidentul, intre ei existau insa si unii care, in loc sa-nvete de la Occident, il imitau. Acolo, in extrema aceasta care este pur mimetica, mecanica si care sfirseste intr-o prostratie admirativa sau intr-un activism vehement pentru valori care in Occident, la rindul lor, sint contextualizate si negociate local, acolo se gaseste „occidentalismul“.

Ion Bogdan LEFTER:
Ai si exemple, ca sa ne fie mai limpede, din cultura romaneasca interbelica, de pilda? Pentru ca eu pe Lovinescu nu-l vad in termenii polemici in care ai descris „occidentalismul cel rau“, si cine a fost mai „mimetic“ decit Lovinescu, care a cerut „sincronizarea“ cu Occidentul? Nu vad in aceiasi termeni nici avangardele romanesti, in general culturile de stinga radicala, care au adus o contributie majora si la cultura romana si, in anumite privinte, au contribuit si la cultura occidentala.

Sorin ANTOHI:
Eu vad in occidentalism pe unii dintre creatorii de forme fara fond, care traiau in secolul XIX o anumita experienta nu lipsita de un anumit tragism, bineinteles, pentru ca nu era altceva de facut, nu existau alte solutii, care porneau de la o imitare absoluta a formelor occidentale, fara sa le verifice intotdeauna functionarea. Este una din criticile care s-au facut in momentul cind am avut o gindire sociala cu adevarat articulata, de exemplu generatia lui Zeletin si Zeletin insusi, cei care vedeau mai bine societatea, care analizau societatea si nu se opreau la o estetica metafizica a faptului social. Ei au reprosat aceasta adoptiune rapida si ridicola, perceputa ca ridicola de oamenii din regiunea noastra in epoca respectiva si care ajunsese sa blocheze o istorie, o dinamica mai organica, mai apropiata de realitatile romanesti, in momentul in care aceasta dinamica a inceput. Forme mai evidente de occidentalism avem tocmai in momentul in care complexul de izolare se adinceste, cind sintem izolati. E vorba de occidentalismul elitelor noastre culturale din perioada comunista si postcomunista, care au idealizat si au incercat sa imite, cit au putut, forme culturale, idei, ideologii pe care intotdeauna le-au inteles in dimensiunea lor politica. Acolo gasesc eu aceasta lume a occidentalismului.

Rodica MADOSA:
Daca citim atent cartea de dialoguri ale dvs. cu profesorul Adrian Marino, savantul de la Cluj da o indreptatire formelor fara fond si crede ca ele pot fi salvate, pentru ca, o data importate, ele isi creeaza in timp fondul.

Sorin ANTOHI:
Asta e vechea noastra problema: daca intr-adevar fondul vine vreodata. Si eu cred ca aceasta faza de imitatie este utila, este chiar necesara si inevitabila. Problema e sa nu ramii fixat in aceasta imitatie si sa intelegi ca in tara de origine aceste forme si idei au si ele o dinamica si acolo sint rezultatul unei experiente istorice care apoi este reflectata, teoretizata.

Rodica MADOSA:
Si tot aici, dvs. deplingeati lipsa unor oameni cu care sa puneti in practica acest „al treilea discurs“, pe care foarte flatant dl Marino il echivaleaza cu o adevarata declaratie de independenta culturala, constatind ca, de fapt, traiectoria studentilor pe care-i cunoasteti foarte bine, nu numai de la Unversitatea Central-Europeana, dar si din universitatile occidentale, este una deloc incurajanta, pentru ca ei se adapteaza automat unor canoane occidentale despre canonul national care nu sint convergente, adaptate unei realitati.

Sorin ANTOHI:
E o intreaga multitudine de cariere si de itinerarii diverse. Eu depling insa, pe baza observatiei pe care o fac, pe baza observarii si contactelor cu multi dintre acesti tineri, ca, din pacate, cunoasterea lor modesta a canonului local romanesc, a traditiilor romanesti, a lucrurilor care merg de la istorie la istoria sociala, istoria intelectuala ii fac mai dispusi, sub presiunea unor termene ale propriei lor cariere, sa imbratiseze viziuni foarte rapide, foarte vertiginoase si superficiale asupra propriei lor tari. Si asta e ceva care totusi pe mine ma ingrijoreaza, observ asta cel putin in mediul tinerilor care se specializeaza in stiintele sociale si umane.

Ion Bogdan LEFTER:
Aici as adauga eu un alt versant, un alt punct de vedere. Sigur ca superficialitate exista dintotdeauna, exista si la alte virste, cu atit mai mult la tineretile cele studioase. As pune, insa, in valoare partea eminamente pozitiva a acestui fenomen. Aici e un punct in care ma „despart“ iarasi de tine, Sorin, desi intr-o buna masura observatiile noastre coincid. Interpretarile s-ar putea sa difere mai mult. Impresia mea e ca abia in ultimii ani (poate chiar si critica pe care o formulezi sa fie simptomatica, intr-un fel, ca reactie la acest fenomen care abia in ultimii ani se constituie) incepem sa vedem o intelectualitate romaneasca noua, formata dupa comunism, din studenti care au intrat in universitati eventual putintel inainte de 1989, dar mai ales dupa. Abia in 1990 s-au refacut in Romania facultati de stiinte sociale serioase, s-a reintrodus sociologia in circuit, au aparut facultati de stiinte politice. O vreme, ele au tatonat, si-au constituit corpul profesoral, incet-incet, si dupa mijlocul anilor ’90 au inceput sa furnizeze serii de absolventi. Inca un an-doi pentru masterate, inca trei-patru ani pentru doctorate si incepem sa vedem acum, deja, un numar destul de semnificativ si mereu in crestere de tineri intelectuali care avanseaza catre virsta de 30 de ani si care sint formati – lucru care mi se pare extraordinar – dupa standarde carora le-am putea spune „occidentale“ sau le putem spune normale. Sint oameni care nu mai sint tarati de moduri de gindire si de mentalitati reziduale din regimul trecut, oameni care si-au facut studiile in stiinte umane, in genere in sfera umanista, a reflectiei intelectuale si critice, cu bibliografii la zi, nu in izolarea bibliografica in care traiam pina in 1989, care circula, care-si fac adeseori masteratele si doctoratele in strainatate si care, intr-adevar, asimileaza criteriile democratiilor occidentale.

Rodica MADOSA:
Ce putem spera ca eficienta sociala imediata din activitatea acestor tineri, o data absolventi de facultati bune in tara sau in strainatate si pusi sa lucreze?

Sorin ANTOHI:
Bogdan stie mai bine, pentru ca el construieste o echipa acolo, in jurul revistei Observator cultural, in care avem in general exemple remarcabile de tineri autori care sint foarte articulati, si nu numai pentru virsta lor, in general, scriu foarte bine, gindesc... E un exemplu fericit, dar foarte, foarte punctual, proportional cu numarul de absolventi. Stiu cit de greu este, avem o supraproductie, deja, de specialisti in foarte multe domenii, cum ar fi chiar stiintele politice sau sociologia. Pentru ca, dupa ce ai depasit orizontul institutelor de sondaje, dupa ce nu mai esti angajat la o companie multinationala sau un ONG unde sa faci analiza fortei de munca sau „vinatoare de capete“ sau orice altceva, dintr-o data te gasesti confruntat cu realitatea ca salariul tau este in jur de 100 de dolari, la preturile pe care le stim in Romania. Deci, aici este o problema care ma ingrijoreaza foarte mult, de asta cred ca mai mult ca niciodata necesitatea medierii este absoluta. Lovinescu, profesorul de liceu Lovinescu, avea o viata extraordinar de inlesnita in comparatie cu profesorul de liceu Georgescu din anul 2002, de la Bucuresti. Asta nu poate sa ramina fara consecinte intr-un termen lung, bineinteles, pentru ca imbunatatirea nivelului de trai ramine inca un deziderat in Romania. Leg miscarea ideilor de experienta sociala, ma uit la idei si printr-o istorie sociala, si atunci vad lucruri care nu intotdeauna imi dau sperante, cel putin pentru viitorul apropiat.

Ion Bogdan LEFTER:
Da, aici trebuie sa ne unim vocile si sa vorbim despre precaritatea, adeseori, a vietii intelectualilor romani de azi. Fiecare dintre noi, in feluri diferite sau impreuna, am exercitat de-a lungul ultimului deceniu, adeseori, o critica destul de severa, in special la adresa guvernantilor, fata de comportamentul lor administrativ si financiar fata de elite, fata de intelectuali, fata de sistemul de invatamint, de pilda. Pe acest fundal, care sigur ca este – daca nu chiar dramatic, ca sa nu dramatizam noi insine – in orice caz acut, se pot inmulti si exemplele bune, se poate descrie un cimp mai larg de miscare pentru noua noastra intelectualitate, prin institute de cercetare, organizatii non-guvernamentale de diverse tipuri si asa mai departe: exista din ce in ce mai multe forme de practicare a meseriilor intelectuale, chiar in forme destul de elevate. As semnala, in aceasta ordine de idei, multiplicarea, uneori exagerata, in ultimii doi-trei ani, a asa-numitelor „centre de excelenta“ de pe linga universitati: ele functioneaza pe linga departamentele din universitati, dar au autonomie si pot fi finantate ca niste structuri independente.

Rodica MADOSA:
Imi face mare placere sa va aud vorbind despre experienta dvs. pedagogica, dar vreau sa revenim la ipostazele dvs. de oameni ai ideilor. Daca-l ascultam pe dl Lefter, sa intelegem ca urgenta celui de-„al treilea discurs“ ar trebui un pic atenuata? Credeti ca terenul romanesc nu este atit de neprimitor, credeti ca demersul dvs. este mai putin acut, credeti ca acesti tineri deprind inclusiv capacitatea de a dialoga, pot ei contribui, cu alte cuvinte, la limpezirea acestei incrincenate dezbateri? Si poate un foarte bun exemplu de cit de necesar e un „al treilea discurs“, un discurs mediant si de apropiere a unor pozitii contrare, este modul in care a fost primit Omul recent.

Ion Bogdan LEFTER:
Din punctul meu de vedere, in termenii discutiei noastre de pina acum, daca ati deschis acest subiect, grupajul de analize aplicat acestei carti in revista pe care o conduc este un exemplu de cultura critica. Exprimarea unor rezerve, analiza critica aplicata unei carti scrise de un intelectual cu suprafata de vizibilitate foarte mare a fost perceputa ca un soc de o buna parte a intelectualitatii romanesti, care a reactionat intr-o maniera care mi se pare de o intoleranta flagranta. Sa vezi un grup intreg de publicatii asociindu-se pentru a injuria o alta publicatie care a analizat critic o carte mi se pare un exemplu destul de grav de mentalitate remanenta. Mai mult decit atit, unii dintre autorii care au reactionat au folosit calificative – in ce ne priveste – de genul „comunisti“, „stalinisti“ si asa mai departe! E genul de reactie intoleranta care porneste de la o structura culturala cu idoli, o structura de cimp cultural unde exista citiva guru care emit ideile autoritare – ca sa nu le spun autoritariste – si, daca se exprima fata de ei rezerve, atunci trebuie sa urmeze penalizarea. Mi se pare, cu toate cele pe care le-am spus si mai inainte, ca ne aflam intr-un moment in care avem si multe motive de optimism, pentru ca se constituie totusi o cultura critica in Romania de astazi, vin generatii noi de oameni care se formeaza cu orizonturi largi, cu un firesc al gindirii democratice, al gindirii libere, incit cred ca, in acest context, toata zarva care s-a pornit in jurul analizelor noastre critice face bine.

Sorin ANTOHI:
Bun, au fost reactii... Dar, retrospectiv, cind anunti pe coperta, pe prima pagina, „o carte cu probleme“, crezi ca era forma – ca sa zic asa – elevata in care discutia se putea porni? Pentru ca ce e remarcabil? Discutia ati pornit-o voi, si in asta Observatorul cultural, ca in multe alte teme, a avut intiietate. Maniera respectiva, campania respectiva, crezi, Bogdan, ca a fost cea mai potrivita formula, chiar publicistica, ca sa nu mai vorbim de cea etica si intelectuala, de a aborda subiectul?

Ion Bogdan LEFTER:
Nu vreau sa proclam nimic ca fiind „cel mai potrivit“, ar insemna sa ma contrazic cu mine insumi si sa devin absolutist in loc sa fiu moderat-relativist; dar nu am nimic sa-mi reprosez, absolut deloc. Contraargumentele, acuzele care ni s-au adus, pornind chiar de la ce spui, de la titlul grupajului si asa mai departe, au fost dupa parerea mea niste...

Sorin ANTOHI:
Dar chiar titlul are un precedent, nu?: titlul exista intr-un anumit context discursiv...

Ion Bogdan LEFTER:
Nu, nu, aici sint foarte ferm impotriva a ce spui! E unul dintre lucrurile care ni s-au contrapus, a aparut un autor care a sustinut – si a fost preluat apoi – ca acesta ar fi fost o formula consacrata sub comunism, ceea ce este o aberatie: e o expresie de limbaj curent, pentru mine nu are nici un fel de reziduu ideologic sau de alt fel.

Sorin ANTOHI:
Pentru foarte multi dintre ceilalti are!

Ion Bogdan LEFTER:
Da, dar problema e cu acesti „ceilalti“, cu reziduurile din mintile acestor „ceilalti“!

Rodica MADOSA:
Acesti ceilalti, in mintile unor Andrei Plesu sau Nicolae Manolescu, credeti ca se pot gasi...

Ion Bogdan LEFTER:
Nu vreau sa fac polemici personale, sa spuna Sorin Antohi daca e posibil ca cei pe care-i numiti sau altii sa fie imagini ale puritatii, nu stiu. In orice caz, e posibil ca ei sa aiba fata de aceasta expresie, „o carte cu probleme“, o problema. Insa lucrurile trebuie privite in plan practic, concret: o publicatie care s-ar putea sa fie cum tocmai ai descris-o, Sorin, primeste un set de oferte de colaborare, legate de o anumita carte.

Sorin ANTOHI:
Ele au venit spontan si simultan!

Ion Bogdan LEFTER:
Ele au venit...

Rodica MADOSA:
Si aici a fost o mare mefienta: o dezbatere pornita de la sine!

Ion Bogdan LEFTER:
Stimata doamna, eu nu pot, daca cineva are dubii fara sa le poata sustine in nici un fel cu probe, sa conving persoana respectiva. Exista, intr-adevar, nu stiu la cit de multi, dar la o serie de intelectuali, colegi ai nostri, in anumite zone de elita intelectuala, o mefienta structurala si o incapacitate de a lua ceea ce spui drept ceea ce spui.

Sorin ANTOHI:
Eu am o problema cu natura lucrurilor care s-au scris despre cartea dlui Patapievici. Nu e usor sa scrii, ca despre orice volum de versuri sau la un mic volum de cronici literare, o recenzie, nu? O citesti, trebuie s-o asimilezi, s-o raportezi la o masiva doza de referinte culturale, putin familiare in sistemul de referinte romanesti. Aceasta chestiune ar rezolva problema momentului in care s-au aglutinat aceste articole care au aparut, cu asta n-am absolut nici o problema. Recunosc si admit faptul ca intr-adevar reviste in care te-ai fi asteptat ca reactii sau cronici ale cartii dlui Patapievici sa apara mai intii au avut nevoie de un timp si mai lung pentru a se exprima si, in momentul in care au inceput sa se exprime, au facut-o doar ca sa contracareze, s-au concentrat mai mult pe receptia cartii lui Patapievici din Observatorul cultural.

Ion Bogdan LEFTER:
De data asta, stii si tu, banuiesc, foarte bine, lucrul asta s-a produs chiar la comenzi ale redactiilor!

Sorin ANTOHI:
E normal sa faci comanda unor articole atunci cind vrei sa le publici. Era normal daca o faceai tu, daca n-ai facut-o, e la fel de normal, e normal s-o faca si altii, nu-i asta o problema. Dupa aceea, discutia a ramas, a patinat, intr-un fel, sau s-a gripat, s-a fixat pe receptia cartii in Observatorul cultural si a atacat destul de putin substanta atit a cartii, cit si a reactiilor din revista condusa de Ion Bogdan Lefter. Pentru mine, chestiunea cea mai interesanta a fost urmatoarea: cartea lui H.-R. Patapievici a devenit un fel de tinta captiva pentru o serie de atacuri, adesea virulente, care nu au angajat intotdeauna substanta intelectuala a cartii, au mers pina la a presupune sau a imputa, pe baza unor informatii, veleitati politice ale autorului si, in urma acestor imputatii, au construit un fel de critica a eventualei directive politice conservatoare, sa spunem, in Romania. Structural, nu pot sa subscriu la foarte multe, am fost insa mai putin bucuros sa vad ca de multe ori critica devenea atac. Deci, e bine, e extraordinar sa putem crea in Romania o cultura critica. N-o poate forma o singura revista, sint mai multe care lucreaza, in Bucuresti si in provincie, sint autori, in Bucuresti si in provincie, unii expatriati. E un proiect comun.

Ion Bogdan LEFTER:
E un proiect comun care, daca-mi dati voie sa adaug ceva in acest punct… Imi cer scuze daca printre ascultatorii nostri sint si cititori ai nostri (sper ca sint!), poate repet lucruri pe care le-am scris in revista. Cred ca lucrul foarte important care trebuie spus in legatura cu constructia unei culturi critice in Romania priveste o anumita componenta majora, pe care simt nevoia s-o evoc in acest moment. E vorba, asadar, despre constituirea unui cimp de dezbatere – ar trebui sa spunem „al treilea… discursuri“, daca s-ar putea construi cumva gramatical asa ceva...

Sorin ANTOHI:
Da, da, sigur!

Ion Bogdan LEFTER:
Construirea, constituirea sau popularea sau articularea mai ampla si mai bogata a unei diversitati de discursuri intelectuale in acest spatiu al culturii critice ridica, printre altele, aceasta problema majora, si anume aceea a asumarii orientarii individuale si de grup in cimpul ideologic romanesc, la nivelul intelectualitatii, al elitelor (pentru ca despre asta am vorbit tot timpul), cu difuziune in straturi, in zone mai restrinse sau mai largi ale populatiei propriu-zise, ceea ce se masoara electoral, intre altele. De-a lungul anilor ’90, dupa opinia mea, in analiza mea, s-a prelungit excesiv functionarea unui model de gindire, de atitudine, de mentalitate maniheist, pe care l-am mostenit din comunism: acea opozitie a „anticomunismului“ de asta data asumat si exprimat public, ca forma de critica fata de diverse structuri de guvernare percepute ca „neocomuniste“. Aceasta atitudine a prelungit o omogenitate care era eminamente morala, nu ideologica, a elitelor intelectuale, care au condamnat orice fel de tendinta, reala sau presupusa, de intirziere a iesirii din comunism, a indepartarii de comunism, orice incercare de apropiere de Est, de Moscova, si nu de Vest, de Occident si asa mai departe.

O serie intreaga de simbolistici geo-politice si culturale au intrat in jocul polemicilor din acea perioada. Or, impresia mea este ca, lasind la o parte antecedentele de la mijlocul anilor ’90 (nu mai intru acum in detalii), acum, dupa inca o rotatie la guvernare, dupa ce, finalmente, votul populatiei n-a mai exprimat o optiune intre un politician asumat pro-occidental si un politician macar suspectat, daca nu asumat, ca fiind orientat spre Rasarit, ci o optiune intre democratie si nationalismul extremist, acel tip de omogenitate a intelectualitatii, a elitelor, nu mai poate functiona. Si atunci vedem petrecindu-se urmatorul fenomen (cazul pe care l-am discutat e numai un exemplu): lideri de opinie, vedete intelectuale, adeseori personalitati de calibru, oameni stimabili, pe unii ii apreciez foarte mult, care si-au stiut alaturi, de-a lungul anilor ’90, daca nu si-nainte, o aproape unanimitate de sustinere colegiala, profesionala, din partea intregului cimp intelectual sau aproape a intregii elite culturale romanesti, se vad acum sustinuti doar de o parte si criticati de altii pentru ca incep sa fie mai importante identitatile intelectuale, culturale, ideologice ale fiecaruia, ale fiecarei zone, ale fiecarui grup de elita si nu atitudinea de delimitare fata de un pericol comun. Cu alte cuvinte, mi se pare ca ne aflam intr-un moment in care, cu dificultate, gruparile intelectuale de orientare, sa spunem, conservatoare ar trebui sa-si asume aceasta identitate, care este reala, iar gruparile intelectuale, personalitatile si asa mai departe care au o gindire de stinga trebuie sa si-o asume ca atare. In ce ma priveste, mi-am asumat in scris, si personal, si pentru revista pe care-o conduc, o identitate liberala, de centru-dreapta.

Sorin ANTOHI:
Cum definesti acest centru-dreapta in cazul revistei? Care-ar fi elementele de centru-dreapta, pentru ca nu-mi este foarte usor sa le detectez in ceea ce publicati voi acolo? Cum spui „centru-dreapta“? De ce e centru-dreapta si nu centru-stinga, ceea ce mi s-ar fi parut la fel de onorabil, dar mai exact?

Ion Bogdan LEFTER:
In primul rind ca eu nu vad, spre deosebire de tine sau de altii, nimic de stinga in tipul de discurs intelectual pe care-l practicam.

Sorin ANTOHI:
Gabriel Andreescu, cind scrie intr-o formula riguros politically correct, intr-o forma care are toate marcile stingii americane „corecte politic“… totusi, el nu participa la acelasi univers de discurs cu voi, inteleg!…

Ion Bogdan LEFTER:
Exista si o dreapta „corecta politic“.

Rodica MADOSA:
Unul din reprosurile care s-au adus articolelor publicate in Observator cultural a fost ca revista dvs. isi aroga cu de la sine putere un fel de centru exclusiv al gindirii democratice. Campania de „linsaj intelectual“, s-a zis de-a dreptul, la care ati supus cartea dlui Patapievici provine din indrazneala lui de-a nu se inchina la religia „corectitudinii politice“.
ii politice“.

Ion Bogdan LEFTER:
Sint niste valori de civilizatie, valori care astazi inseamna respectul diversitatii, respectul specificitatii etnice si de alt fel, respectul identitatii si asa mai departe. Ele sint departe de a fi asimilate la noi. Occidentul, la rindul sau, este departe de a repudia ideea de a te comporta corect. A te comporta corect nu inseamna neaparat a te comporta conform cu un cod opresiv…

Sorin ANTOHI:
Dar nu cred ca despre asta era vorba.

Ion Bogdan LEFTER:
…inseamna a te comporta in conformitate cu un cod pe care-l impartasesti.

Sorin ANTOHI:
Nu cred ca asta este acceptiunea in care lumea se refera la „corectitudine politica“ si cred ca e, intr-un fel, nedrept fata de ansamblul acestui discurs si acestei ideologii, pentru ca, intr-adevar, exista un simbure de bun-simt, care intr-o tara cum sint Statele Unite, aflata in adinca, adinca, absolut profunda criza in anii ’60, din toate punctele de vedere (pe care nu le mai rezumam aici), a inceput sa genereze o strategie minimala de supravietuire, pe baza codificarii sau recodificarii unor elemente cardinale, bazale, ale interactiunii sociale intr-o societate deschisa. Din anumite puncte de vedere, Romania este intr-o situatie mai buna decit America in profunda criza a anilor ’60: la noi nu sint asasinate politice, negrii nu trebuie sa bea din pahare separate sau sa mearga cu autobuze separate.

Ion Bogdan LEFTER:
Da, dragul meu Sorin, dar nu stiu daca ai sesizat un exemplu pe care l-am dat recent, foarte recent: la noi continua sa apara, pe pagina intii a ziarelor considerate cele mai populare, formulari de genul – pentru investitorii indieni care au cumparat Sidex-ul –...

Sorin ANTOHI:
…„tiganii indieni“!

Ion Bogdan LEFTER:
…„anglo-tigani“, in loc de „anglo-indieni“! Imi pare foarte rau, dar asta e un simptom grav.

Sorin ANTOHI:
Asupra acestui punct e suficient sa ai spirit critic, pentru asta nu e nevoie sa imbratisezi tot restul. In Germania, spre exemplu, nu trebuie sa imbratisezi tot pachetul. Am trecut prin experiente care m-au uluit, in fond, in Statele Unite, experiente pe care de obicei le asociezi cu tari din lumea a treia, forme anumite de saracie – le-am vazut, nu le-am trait –, de segregare, care continua.

Ion Bogdan LEFTER:
Le-am vazut si eu si noi toti, dar le-am vazut in proportiile corecte, care s-ar putea sa nu transpara din simpla lor mentionare.

Sorin ANTOHI:
Ele transpar in conditiile in care ideologia „corecta politic“ mai curind le-a mascat intr-un discurs decit le-a rezolvat. Eu sint pentru tratarea problemelor cind apar, nu pentru mascare, nu pentru coafarea lor cu un discurs.

Ion Bogdan LEFTER:
In orice caz, nu trebuie la rindul sau reificat conceptul de „corectitudine politica“.

Sorin ANTOHI:
Nu, nu!

Ion Bogdan LEFTER:
El nu este o tabla de legi, nu este redactat de la A la Z, nu este o „Constitutie“. Este, la rindul lui, un cimp de valori si de reactii, animat de atitudinea critica pe care tu singur o sustii.

Sorin ANTOHI:
Numai ca atitudinea critica intre timp s-a pierdut in toata aceasta chestiune si ceea ce este mai vizibil in actiune este codul relativ exclusivist care nu cred ca-si mai atinge obiectivele initiale. Stiu foarte bine ca exista un grup de oameni in Romanii care fac o pledoarie neincetata pentru adoptarea in spatiul romanesc a „corectitudinii politice“. Se asociaza unei intelegeri, cred eu, slabe a raporturilor dintre discursul „politic corect“ din Statele Unite si realitatea din Statele Unite. Daca e vorba de intentiile initiale ale incercarii de a-l proteja pe individ in interactiunea sociala cotidiana de asperitatile si poate chiar de riscurile discursive ale purtarii unui anumit stigmat etnic si asa mai departe, sint lucruri care s-au incercat acolo, in Statele Unite, si au esuat. Aceasta chestiune a fost legata de un context foarte special. Acelasi lucru nu exista in Germania, nu? Acelasi lucru nu exista in Franta. De ce am subscrie atit de absolut, atit de riguros, la un cod discursiv, care – inca o data spun – are modeste raporturi cu realitatea americana, deja, ca sa nu mai vorbim de realitatea romaneasca, si de ce sa nu incercam sa construim, in interiorul cimpului nostru cultural, ideologic, politic, o atitudine care intr-adevar sa sprijine spiritul critic, care intr-adevar sa incerce sa faca ceea ce este foarte necesar, sa scoata din centrul romanesc, cultural si ideologic, formele exclusiviste, formele xenofobe de gindire? Cred ca ar fi mai eficient daca am incerca sa redefinim in loc sa importam.

Ion Bogdan LEFTER:
Da, dar acum n-ai facut tu insuti decit sa redefinesti, sa modelezi conceptul de „corectitudine politica“, ideea de „corectitudine politica“ drept o forma de radicalism.

Rodica MADOSA:
Devenita o forma de radicalism, dupa ce la inceput era si corecta politic?

Ion Bogdan LEFTER:
Nu: si la inceput, si la mijloc, si la sfirsit exista si moderatie si excese. Problema discursurilor intelectuale este ca, de obicei intr-o forma mai agresiva, mult mai agresiva decit ce-ai spus tu mai devreme, Sorin, ofera in contrapartida pentru ideea de „corectitudine politica“ constructia unui oponent prin reducerea la absurd sau la extrem. Adica se defineste „corectitudinea politica“ drept ceva care a ajuns la un exces rizibil, de tip eventual totalitar, sau macar ridicol.

Sorin ANTOHI:
Dar acele excese exista!

Ion Bogdan LEFTER:
Acele excese exista si sint supuse unei critici acerbe chiar in interiorul sistemului.

Sorin ANTOHI:
Bogdan, institutiile americane nu se construiesc in momentul de fata si nu functioneaza pe baza „corectitudinii politice“.

Ion Bogdan LEFTER:
Institutiile politice, in ce sens?

Sorin ANTOHI:
Institutiile academice si asa mai departe. Exista un discurs care le acopera...

Ion Bogdan LEFTER:
Fireste, dar despre ce constructii de institutii ar fi vorba in Romania?! Nu inteleg unde bati!

Sorin ANTOHI:
Nu, problema e in momentul in care adopti programatic o asemenea linie: care este programul, ce anume urmaresti? Trebuie sa luam act de toate contextele politico-ideologice, de emergenta, de acolo de unde ne vin toate aceste idei, trebuie sa dialogam cu ele. Exista anumite note, care pe mine ma deconcerteaza, care, daca sint de acord ca au si ele drept de cetate, ca orice forma de discurs, cred ca nu ajuta la constituirea spiritului critic, o intreprindere in care eu te simt pe tine, te stiu pe tine dintotdeauna asa si va simt pe voi la revista Observator cultural, angajati. Ce vad eu aici? Vad nevoia ca in revista Observator cultural si, daca se va putea, in alte reviste, discutia sa continue si sa incerce sa depaseasca tinta aceasta captiva, Patapievici, pentru a trece la lucrurile care sint alaturi de contextul in care Patapievici a aparut ca intelectual, in care el este receptat si asa mai departe. Cred ca, bun, a fost un moment de involburare, este natural, sint lucruri provocatoare care sint spuse in cartea aceea, sint multe motive sa te desparti de foarte multe din argumentele acelei carti, dar sper in momentul in care discutia se mai asaza putin, pentru ca prima salva care s-a tras din directia cealalta nu m-a convins. Nu au fost in general la obiect, s-au referit la montajul vostru fara sa discute intotdeauna continutul si asa mai departe. Eu ramin, din punctul acesta de vedere, increzator ca, dupa ce acest soc va fi trecut, o discutie se va tese si ca in jurul acestei discutii… aici e potentialul ei extraordinar! Sa speram ca vom fi la inaltimea lui, si unii, si altii, si unii care scriu colo, si unii care scriu dincolo, ca vom fi la inaltimea acestui extraordinar potential. Pentru asta cred ca lui H.-R. Patapievici ar trebui sa-i multumim intr-un fel, fiindca a prilejuit o despartire de valuri. Ar fi extraordinar daca aceasta despartire ar fi urmata de o tesere a pozitiilor critice exprimate mai calm, despre tot ceea ce ne preocupa, fiindca sint convins ca, dincolo de lucrurile acestea, trebuie sa ne concentram putin, in aceasta perioada de polarizare, si pe lucrurile care ne apropie. O excesiva focalizare pe lucrurile care ne distanteaza si chiar ne opun...

Ion Bogdan LEFTER:
...care ne disting!

Sorin ANTOHI:
Ne disting, exact!

Ion Bogdan LEFTER:
Ele nu trebuie eliminate.

Sorin ANTOHI:
Dar nici nu trebuie transformate tot timpul in opozitii „mortale“.

Ion Bogdan LEFTER:
Sigur, si doar daca le vedem drept opozitii radicale ne punem problema gasirii unei baze comune. Ea nu e necesara in sensul regasirii unei omogenitati pierdute, ci a gasirii dialogului intre diversitati.

Sorin ANTOHI:
Da, Bogdan, trebuie sa accepti faptul ca, in momentul in care un nou univers discursiv se naste, cum se poate, nu intotdeauna fara crizele sale de crestere, nu poate fi alt efect decit primul efect de distantare, de stupoare in fata unei atitudini de contestare. Astea sint lucruri naturale, ele dau dinamica unei culturi. Problema este sa nu ne oprim la asta, sa nu raminem in prostratie in fata unui moment de ruptura si sa incercam sa folosim acele lucruri care ne unesc. Parerea mea e ca ele sint mai numeroase si in numele lor sa incercam sa negociem fara sa evitam sa ne opunem, bineinteles, atunci cind apar intre noi lucruri divergente.

Rodica MADOSA:
Aceasta fiind si esenta celui de-„al treilea discurs“, daca inteleg bine. Va multumesc foarte mult.