OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

JULIEN BENDA
Tradarea carturarilor
Traducere de Gabriela Cretia
Editura Humanitas, Bucuresti,
2008, 212 p.

Lucrarea lui Julien Benda este una a paradoxurior, dar si a aparentelor. Cu o teza simpla si o linie argumentativa cit se poate de clara, Tradarea carturarilor este totusi o carte care te forteaza pe tine, cititorul, sa gindesti. Si nu in sensul in care orice act artistic sau stiintific te obliga sa o faci, ci in acea maniera in care esti pus in postura de a alege. Desigur, este probabil un pic exagerat spus, iar pentru cel care nu a parcurs textul o asemenea idee poate suna usor pretextuala. insa atunci cind in dezbatere este destinul intelectualilor moderni, constati ca, desi Benda are dreptate, argumentativ vorbind, sa „atace“ implicarea acestora in problemele „lumesti“, tu, cititorul, nu poti ramine neutru.

Ajungi astfel involuntar sa conferi tezei sale valoare de adevar, concomitent plasindu-te insa exact de partea celor pe care Benda ii critica. Asadar, carturarul francez are, aparent, dreptate, insa, fundamental, perspectivele variaza de la individ la individ. Falsitatea – daca ea exista intr-adevar – nu vine insa din erorile de punere in discutie a problemei care il framinta, ci din felul destul de crud in care isi trateaza cititorii, aruncindu-i in mijlocul paradoxului de a-i da teoretic dreptate, dar practic de a-si nega propria alegere.

Sintetic, desi Tradarea carturarilor este o lucrare de o eruditie inestimabila, care la momentul aparitiei a avut acea forta polemica de a diviza societatea franceza si nu numai, ea are marele defect de a se plasa in contra naturii umane. Aceasta deoarece pledeaza rational pentru o obiectivitate implacabila, careia din pacate indivizii luati in particular, si omenirea per ansamblu, nu ii pot face fata.
Lucrarea lui Benda este insa si o opera a contextelor sociale si politice. Publicata pentru prima data in anul 1927 si reeditata in 1946, cu o noua prefata a autorului de mai mult de cincizeci de pagini, Tradarea carturarilor se inscrie in lunga serie a luarilor de pozitie dintre cele doua Razboaie Mondiale. Desi poate in multe momente Benda nu o scrie direct, problemele fundamentale ale secolului, comunismul si mai mult decit comunismul, national-socialismul, sint cele doua capete ale axei care ii structureaza acestuia rationamentele.

dreyfusards vs anti-dreyfusards
inainte de punerea in cauza a celor doua tumori ale secolului, mai putem vorbi in acest context si de existenta unui eveniment major, care influenteaza in mod cert perspectiva lui Benda, atit din considerente poate mai degraba de natura etica, dar si din considerente cit se poate de practice; caci, de la acest moment incoace, atit de pretuitul cuvint „intelectual“ si-a gasit sensul si resorturile, dar, iata, si criticile. Este vorba despre ceea ce a ramas cunoscut in istorie sub numele de Afacerea Dreyfus, afacere care, dincolo de speculatii, erori judiciare si acuzatii de tradare, a prilejuit si nasterea unor noi adjective ce vor capata cel putin faima personala a capitanului Alfred Dreyfuss insusi: notiunile de dreyfusards si anti-dreyfusards.

Ocolind detaliile factuale, ceea ce este relevant in discutia de fata este faptul ca, in contextul scindarii spatiului social, politic si cultural, intre acuzatorii si aparatorii lui Dreyfuss, intre dreyfusards si anti-dreyfusards, ceea ce au cu totii in comun este implicarea directa, personala in drama capitanului armatei franceze, implicare ce va transforma drama individuala intr-o reala dezbatere publica.
Se spune ca acest cuvint, „intelectual“, poate fi originat in scrisoarea deschisa a lui Émile Zola, J’accuse!, adresata presedintelui Félix Faure, la data de 13 ianuarie 1898, gest ce a adus scandalul in atentia publicului larg, „obligind“ concomitent si involuntar la luari de pozitie. Este cu adevarat greu sa tragi linii in timp si sa fixezi termene, insa chiar si asa, fie ca incidentul a fost cu adevarat unul rational sau, dimpotriva, mai degraba contextual si legat de haosul istoriei, nou-nascutul intelectual, fara nici un fel de conotatie peiorativa sau aplaudativa, va avea de acum incolo o sumedenie de pretexte pentru a se implica public in istorie: Marele Razboi, Revolutia bolsevica, ascensiunea la putere a lui Hitler, regimul de la Vichy, tendintele antisemite care se vor face din ce in ce mai simtite, Holocaustul si, mai apoi, Razboiul Rece. Acum, de pe pozitii postevenimentiale, ne putem intreba, poate mai obiectiv decit a facut-o Benda, ce s-ar fi ales intr-adevar de omenire daca toti acesti carturari, care, implicindu-se public in evenimente, au devenit „intelectuali“, ar fi ales sa taca.

Acesta este, de altfel, si punctul tare al criticii din Tradarea Carturarilor: trei atitudini fac ca aceia care sint numiti carturari moderni sa isi tradeze functia: exaltarea statului totalitar in numele ordinii si a valorilor strict practice, exaltarea familiei, acel organism global care neaga dintr-o anumita perspectiva individualitatile, si simpatia pentru corporatism. Greseala, scrie Benda, este ca tot mai multi oameni prefera „furia dinamismului“, furie care conduce la „acea teza incredibila, conform careia nu exista gindire valabila, in afara aceleia care exprima schimbarea“.
Tradarea carturarilor pe care o denunta Benda este indreptata catre cei ce aleg sa se manifeste intelectual in numele unei asa-zise finalitati practice, gasindu-se astfel in opozitie directa cu felul clerical de a fi, de a gindi si de a actiona. Critica le este adresata acelora care, in numele pasiunilor politice, al entuziasmului, curajului si iubirii omenesti, tradeaza irevocabil justitia, Adevarul si dreptatea.

Aceste circumstante fac ca epoca inceputului de secol XX sa capete aerul unei „virste a politicului“, dominata de acele pasiuni care, gratie substantei lor, produc momentele in care oamenii ajung sa se plaseze impotriva altor oameni; pasiunile de clasa, de rasa si pasiunile nationale genereaza, in opinia lui Benda, o dusmanie colectiva, in care vina este insa individuala. Asadar, aceste trei entuziasme stau la baza atitudinilor enumerate anterior, entuziasme dintre care sentimentul national este poate cel mai susceptibil de a fi facut ca razboaiele sa fie acum mai probabile ca oricind. Este intr-adevar greu sa disociezi orgoliile de rasa si de clasa de cele nationale fara a o face arbitrar, insa cert este ca toate au la baza doua vointe fundamentale care au in final aceleasi consecinte: vointa unui grup de oameni de a stapini binele temporal – teritorii, putere politica, bunuri materiale –, impreuna cu avantajele pe care le comporta si vointa oamenilor de a se simti particulari si distincti. Asadar, totul se reduce la doua vointe prin care un anumit individ cauta sa isi satisfaca un interes, iar altul cauta sa isi satisfaca un orgoliu.
Rezumind, „virsta politicului“ despre care scrie Benda este dominata de acele pasiuni de rasa, de clasa si nationale care au la baza vointa de a intra in posesia bunastarii si vointa indivizilor de a se simti distincti, toate in numele satisfacerii unui interes si a unui orgoliu. Teza este insa mult mai simpla, reducindu-se la critica dorintei fruste de a schimba lumea. impotriva acestei idei se pozitioneaza net Benda, cu atit mai mult cu cit cei mai implicati in aceasta „misiune“ sint vechii carturari, noii intelectuali. Participind la disputele lumesti si, mai mult, dorindu-si sa schimbe lumea, carturarul isi tradeaza menirea si angajamentul fata de valorilor suverane, ale libertatii, justitiei si Adevarului.

Nu elitele fac politica
Totusi, nu trebuie sa se inteleaga ca Benda este mai degraba un cleric al secolului XX, care acuza in numele virtutilor bisericesti. Din contra, asa cum remarca André Wolf, laureat al premiului Nobel pentru medicina, in prefata editiei franceze a Tradarii carturarilor, „secolul acesta nu ii iubeste pe indivizii contemplativi; el respecta eminamente actiunea. Care poate fi in acest context pozitia carturarului? Benda nu uita de aceasta problema: «carturarul trebuie sa isi dovedeasca adeziunea pentru idealul de stinga, pentru metafizica de stinga, nu insa in mod special pentru politica de stinga. Functia intelectualului in materie de politica este aceea de a evoca respectul pentru justitie si adevar»“.
Benda nu isi lasa neterminat argumentul. insa chiar si asa, polemica sa cu lumea intelectuala are o limita, nu filozofica, nu morala, nici politica, ci cu certitudine sociologica. Caci, criticind ceea ce el numeste implicarea in politica si dorintele practice, neaga practic teoria potrivit careia elitele fac istoria. Adevarat, el este in acelasi timp departe de a privilegia perspectiva marxista, a maselor „conducatoare“, insa, negind-o vizibil doar pe prima, ii confera un plus celei de-a doua.

Aceasta din urma este insa o perspectiva personala asumata. Ea nu vine nici din dorinta de a nega, nici din aceea de a aplauda tezele carturarului francez, ci din incercarea de a vizualiza cum ar fi fost istoria daca intelectualii ar fi ales sa taca. Este cert faptul ca Benda disociaza intre ceea ce el numeste dedicatia pentru lumea artistica si intelectuala, respectiv dedicatia pentru lumea morala si politica. insa favorizind o critica colectiva la adresa implicarii generale a primilor in cea de-a doua lume, inseamna ca, la limita, sa intervii in libertatea cuiva de a (se) decide. Si pina una alta, Benda a fost el insusi un carturar suficient de implicat in evenimentele ce i-au fost contemporane. Tradarea carturarilor ramine o opera majora, care transmite o viziune dintre cele mai coerente asupra crizelor sfirsitului de secol XIX si inceputului de secol XX, gasind o maniera originala de a „explica“ succesul unor rationamente umane odioase.