OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din raţiuni de geografie personală, nu am participat la dezbaterea/întîlnirea publică organizată de CADI în jurul ameninţării generalizate la care se simt supuşi cîţiva dintre cei mai vizibili intelectuali români ai momentului, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu. Am urmărit, în schimb, fragmentul video pus în circulaţie de Revista 22 şi transcrierea apărută, ca supliment, în aceeaşi publicaţie, iar pentru că lectura mea a fost urmată de accelerarea evenimentelor dramatice pe scena politică autohtonă şi internaţională, punctele de vedere puse în circulaţie de participanţii la întîlnire mi-au apărut, dintr-odată, mult mai actuale şi mai demne de interes decît vor fi fost ele în acalmia preelectorală.

Cît despre forumuri şi gama vastă de tratamente civice din specia „Tismeniski“ (trecutul şi originile familiale ale lui Vladimir Tismăneanu sînt o ţintă specială pentru comentatorii anonimi de pe Internet), dacă respectivele forumuri n-ar fi existat înseamnă că nici opiniile celor care scriu n-ar mai fi fost aceleaşi? Dacă ar fi vorbit despre asta doar în cercurile de prieteni ar fi fost mai bine? Cetăţeanul care cumpără ziarul (sau îl accesează pe Net, sporind traficul şi, deci, preţul reclamelor) „are el voie“ (aşa cum întreabă Gabriel Liiceanu despre intelectuali) să spună ceea ce crede, indiferent de cîte şi ce cărţi a citit, despre lucruri ce, publicate fiind în cotidiene de masă, se cheamă că-l privesc şi i se adresează? În limitele de ton impuse de contextul public şi oferindu-le, totodată, celor care gîndesc altfel posibilitatea de a-l contrazice, în acelaşi cadru de discuţie? Sau trebuie, cumva, să le protejăm persoanelor publice dulcea iluzie că toată lumea le iubeşte şi le dă dreptate? Sînt oameni pe planeta asta care cred că au fost răpiţi de extratereştri, de ce n-ar avea alţi oameni dreptul să creadă că preşedintele României îşi are propriii intelectuali, mărturisitori pe faţă ai susţinerii sale?

O luptă pentru putere sau un conflict de generaţie?

Există instanţe supreme care acordă acest titlu? Există grade şi ierarhii pentru condiţia de intelectual? A fost Dan C. Mihăilescu „mai intelectual“ decît Ciprian Şiulea atunci cînd, dinaintea unei săli a Institutului Cultural Român plină cu intelectuali (după toate definiţiile), a ţinut un virulent discurs antisemit cu referinţe bogate la adresa „evreimii mondiale“ (moment trist despre care voi continua să vorbesc atîta vreme cît din partea „intelectualilor publici“ nu va exista o reacţie tranşantă)? Citind numele pomenite în sondajul lui Răzvan Vintilescu şi meditînd puţin asupra reacţiilor iscate de turbulenta Ordonanţă a Guvernului „Pensia sau salariul“, aş zice că unul dintre criteriile „intelectualităţii“ e vîrsta (al doilea e sexul; cu excepţia Alinei Mungiu-Pippidi, pentru a fi intelectual public român e musai să fii bărbat). Toţi cei care pun în discuţie ideile eşalonului de prim-plan reprezentat de Liiceanu, Patapievici etc. sînt persoane sub 40 de ani, iar ceea ce trasează graniţele între dreapta liberală şi neostînga (eventual pragmatică) din cultura românească e apartenenţa la generaţii diferite. Şi aşa cum ne-a învăţat, la începutul acestui an, ordonanţa lui Boc, vechea generaţie nu se vrea dată la o parte.

Franţuzoaica Esther Dulfo are 36 de ani şi e prototipul noului intelectual din Hexagon. Lucrează la MIT, tocmai a ţinut o conferinţă la Collège de France, aria ei de expertiză sînt strategiile de combatere a sărăciei. Convingerile ei de stînga nu sînt chiar în linia tradiţiei postsatriane, dar nimeni n-a făcut un caz dintr-asta, ba dimpotrivă. Lumea pe care această tradiţie a creat-o s-a dovedit a nu fi cea mai bună dintre cele posibile, schimbarea nu poate fi decît bine-venită. Mi s-ar putea răspunde că, la vîrsta ei, Dulfo a făcut mai multe decît tinerii intelectuali români. Într-adevăr, dar şi generaţia de dinaintea ei a făcut mai multe decît similara generaţie românească – deci, unitatea de măsură e cu totul alta. În faţa vremurilor prin care trecem, mă întreb: de ce intelectualitatea română de dreapta e atît de convinsă că lumea în care cred, cea la a cărei construire au contribuit în aceşti 20 de ani, e singura şi cea mai bună? Chiar şi acum, la o aruncătură de băţ de profeţita moarte a capitalismului financiar? 

Deja nu mai stăm la taclale despre cîţi autori importanţi de ştiinţe politice pot cita Costi Rogozanu, Sorin Adam Matei sau alţii. Legitimitatea tinerei generaţii de intelectuali e dată de faptul că ei vor trebui să reconstruiască o lume pe ruinele celei în care au crezut predecesorii lor. Poate am fi fost mult mai aproape de cea mai bună dintre lumile posibile dacă la dialog şi solidaritate (invocată la întîlnirea CADI) am fi fost cu toţii deschişi.