OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Definitiile fundamentale ale „intelectualului“ implica automat si termenul de „public“. Capacitatea intelectualului de a-si difuza mesajele prin diverse canale catre receptor pare a fi o calitate destul de neglijata la noi. Si, sa nu fiu inteles gresit, nu neutilizata pina la saturatie, ci doar nedefinita si nerecunoscuta. De multe ori, oamenii de cultura se folosesc de mediile de transmisie fara sa constientizeze nici o clipa procesul in care sint implicati. Mai precis: fara sa-si articuleze un metadiscurs legat de aceste canale. Lipsa simtului de orientare in spatiul mediatic marginalizeaza mai ales discursul cultural, dar, in acelasi timp, il protejeaza pe intelectual in fata unei virtuale „apocalipse“: aceea de a fi nevoit sa ia o decizie sau aceea de a-l determina sa recunoasca faptul ca simpla publicare a unui text adresat unui numar virtual mare de cititori implica si o responsabilitate.

Primul pas in lungul sir de responsabilitati pe care le implica „iesirea in lume“ ar fi locul textului: unde publici e foarte important. La noi, un astfel de calcul se reduce la polemici de genul: eu nu public cu ala in revista, adica varianta mahalagizata a unei optiuni ideologice, in fond (si cautarea spatiilor neutre tot politica se cheama). Totala naivitate a intelectualului roman in relatia lui cu mass-media a dus la anomalii precum urmatoarea: cei mai „apolitici“, precum Eugen Simion, sint, de fapt, cei mai politici – dar nu poseda limbajul necesar pentru a-si recunoaste si promova corect politica. Tot ce pot articula este ca pentru marile proiecte pe care ei le pun la cale merita cheltuiti toti banii de la buget. Fara alte comentarii. Merita investit in cele mai anonime reviste fara a incerca sa justifice vreun moment importanta revistei pe piata. Merita incepute studii doar pentru c-a spus presedintele c-asa e bine – si atit. Nu se mai discuta. Se lupta pentru cultura mare. De cealalta parte, multi jurnalisti tolereaza aceste megalomanii pentru simplul fapt ca nu inteleg decit in mica masura mecanismele culturale.


Domni respectabili care-si risipesc talentul

Cum comunica intelectualul din Romania cu aceste medii? E o intrebare vitala, daca avem in vedere cota de popularitate a oamenilor de cultura de la noi (sau indecent de mare, sau indecent de mica, nu exista loc intre idolatrizare si ignorare). Un posibil punct de pornire pentru aceasta discutie ar fi un text al scriitorului Bogdan Suceava, publicat la inceputul anului in Timpul din Iasi, text util prin „temerile“ cliseizate pe care le exprima fata de mijloacele de informare care inving incet, dar sigur literatura...

Iata o reflectie a scriitorului pe marginea destinelor unor oameni care au debutat in cimpul cultural, dar care se pierd in haul jurnalistic: „In locul unui roman romanesc despre doi tineri amorezi care razbat cu greu prin hatisurile lumii contemporane, mai bine punem o caseta cu un film sau zapp-am vreme de doua ore pe treizeci de canale, chiar daca, pe absolut toate, productiile sint idioate. Si aici batalia e pierduta, e inutil sa mai insistam. In fond, si noi facem asta, si scriitorii se uita la imbecilitatile de la televizor. Oameni absolut seriosi, autori cultivati si talentati se refugiaza in rubrici de cronica tv, cel mai nenorocit gen de proza din lume; de exemplu, Costi Rogozanu povesteste pentru Evenimentul zilei ce orori se mai transmit pe la diverse posturi tv, iar Cezar Paul-Badescu, un scriitor de fictiune interesant, discuta emisiuni tv in paginile Dilemei. Mie asta mi se pare o adevarata risipa de talent si imi pare sincer rau pentru timpul acestor domni respectabili. Ar mai fi citeva exemple, dar nu ne propunem aici sa le pomenim pe toate. Oricum, e intristator sa vezi ca scriitorul e deseori redus la modesta conditie de cronicar al unor efemeride“ (Ce se intimpla cu literatura de fictiune, in Timpul, ianuarie 2004).

In fond, Bogdan Suceava se plinge de nenumaratele ispite care l-ar impiedica pe intelectual sa-si desfasoare activitatile eterate. Or, dupa mine, principala problema a intelectualului modern (cel roman cu asupra de masura, din cauza pozitiei provinciale pe care o ocupa si si-o asuma) este perpetuarea dihotomiei extrem de rigide si de rudimentare intre loisir si studiu, intre mediul inconjurator si biroul de lucru, intre spatiul public si spatiul academic, intre soft si hard (iertata-mi fie barbaria).
Mai ales din textele scriitorilor si intelectualilor conservatori deducem preamarirea mediului cultural „tare“: muzica buna, de preferinta clasica, filozofie multa, marile carti ale literaturii universale etc. Acesti intelectuali propun de obicei un model autodidact dur, care presupune initierea intr-un ABC necesar al culturii mari, filiera fiind la noi Paler-Patapievici. Televizorul este un nenorocit mijloc de pierzanie. Televizorul ne maninca foarte mult timp si, in plus, televizorul ne depersonalizeaza profund, face din om neom, din intelectual neintelectual. Iar acest fapt n-ar fi nimic daca nu ne-am apuca sa si scriem despre el.


Intervine experienta personala...

Nu mi-a dat nici o clipa prin cap ca as putea face presa cotidiana, nici chiar cu citeva zile inainte sa ma fi apucat de respectiva indeletnicire. Jurnalismul a fost in cazul meu o chestiune de supravietuire – a fost singurul job pe care l-am gasit dupa lungi cautari, la putin timp dupa terminarea „studiilor aprofundate“, la Litere. Lipsa de continuitate fireasca a studiilor universitare in Romania ii aduce pe multi in acel punct mort al cautarii de slujba si de „reconversie“... Deci, nu pot face prea multa teorie despre o profesie pe care nu am ales-o neaparat (nici nu m-am „refugiat“ in ea), ci care mi s-a impus prin niste avantaje clare. Am constatat dupa putin timp ca e una dintre foarte putinele modalitati prin care pot trai decent facind ceea ce stiam sa fac: sa scriu, sa variez registre, sa inventez stiluri de analiza si de prezentare.

Despre rubrica mea din Evenimentul zilei ar fi un lucru de zis: are drept scop tocmai analizarea acelor momente pe care le prindem din reflex la tv, fara cautari, fara zapp-at bolnavicios – personajul meu din Televendeta se vrea un tip care nu priveste mai mult decit stirile si inca „ceva“. Din cite am citit, nici Cezar Paul-Badescu nu face altceva in Dilema, nici Ana Maria Sandu nu face altceva in Observatorul cultural. Televizorul poate fi si el un pretext pentru un text inteligent, spun eu. Precizare inchisa.
Detestarea televizorului este la fel de aberanta ca si detestarea computerului sau a CD-player-ului. Mai ales ca un consumator special de programe, unul educat si cu alte „canale de transmisie“ (textul scris, de exemplu), ar trebui sa realizeze necesitatea reconcilierii si exploatarii mediilor de comunicare, abolirea starii conflictuale de tip romantic cu sistemul, inclusiv cu sistemul „imperialist“ de subjugare a timpului liber. Aceste revolte nu sint decit simpatice justificari ale lipsei de productivitate.

Intelectualii care citesc/nu citesc ziarul. Intelectualii nu prea citesc ziarul
Multi oameni de cultura de la noi nu citesc presa. Or, consumul de informatie venita exclusiv prin intermediul televizorului este, cu adevarat, problematic. La Filologie am invatat tocmai importanta analizei surselor. Compararea mediilor de comunicare este absolut vitala in cazul unui consumator activ, asa cum se pretinde intelectualul (si asa cum sint foarte multi „non/neo-intelectuali“ fanatici ai informatiei). Toate obiectele de „distractie“ si de „distragere“ din casa mea (colectia de jocuri pe computer, DVD-urile, Internetul, televizorul, radioul etc.) pot fi „exorcizate“. Demonul cel rau al pasivitatii poate (uneori) fi alungat prin investirea cu informatie corecta si cu discurs adecvat a ceea ce numim constant „pierdere de timp“. Sa nu uitam ca literatura primea intr-o vreme epitete deloc onorabile tocmai pentru ca in spatele ei ar fi stat lenea, inactivitatea, spuneau paznicii bunelor obiceiuri si moravuri. Si chiar asa era, intr-o buna masura... Pina la proba contrarie a lecturii active, modelatoare, si pina la descoperirea modului activ, chiar agresiv (critica), de a consuma literatura.

Am observat ascensiunea sloganului: „Nu mai pot sa citesc din cauza televizorului, Internetului etc.“. Insa o astfel de afirmatie nu pare a fi decit un soi de capitulare in fata ispitelor de tot felul, o perspectiva destul de... monahala asupra conditiei intelectualului de azi.
Foarte putini intelectuali de orientare scolastica inteleg cum functioneaza presa, televiziunea si prea putini stiu sa le consume „activ“, adica meditind si la conditia mediilor de transmisie respective. La contactul cu mediile de larga informare, intelectualul contemporan cade de multe ori hipnotizat, uitind lucrul elementar pe care a invatat sa-l faca pe bancile scolii: sa depisteze strategiile de comunicare si sa faca judecati in functie de competenta cu care au fost alcatuite respectivele strategii.

De aici apar multe alte neclaritati, care transforma din ce in ce mai mult omul de cultura intr-un neadaptat. Nestiinta redactarii unui text in functie de suport ar fi un exemplu. Cind un mare cotidian invita un intelectual sa-si exprime opinia, acesta din urma ar trebui sa stie ca, pentru a se achita onorabil de sarcina, sint obligatorii lizibilitatea textului si coerenta pe spatii mici a demonstratiei. Unii spun ca aici ar interveni un compromis. Altii ajung chiar sa considere acest minim cameleonism necesar un soi de marca pentru lipsa de prestanta intelectuala. Cred insa ca nu avem de-a face decit cu o, uneori insuportabila, lipsa de „educatie mediatica“.
In aceste conditii, asistam la adincirea unei distante oricum mari intre ziarele de referinta si intelectualitate.


Intelectualul roman intre a-si defini neamul si a deschide televizorul. Voluptatea de a fi roman

Efemeridele ar trebui filtrate fara teama de frivolitate tocmai cu instrumentele dobindite in biblioteci, dar fara pompa si tot ritualul scolastic al capatarii deprinderilor de „om de cultura“. In ziarele noastre, 80% dintre scriitorii sau intelectualii care emit opinii sint penibili prin distanta lor fata de suportul pe care publica. Din fiecare cuvint scris de ei intelegi ca nu au nici cea mai vaga idee despre locul in care si-au imprimat textul. Paradoxal (si nu prea), oamenii care au cea mai buna „priza la ziar“ sau la televiziune sint tocmai cei care se doresc paznicii de drept ai culturii inalte in Romania.

Acest din urma fapt supara, pentru ca, de multe ori, textele suna populist prin asumarea unor instante inalte intr-un discurs extrem de foto(video)genic. „Marile elite“ sint extrem de familiarizate cu mass-media, au invatat sa comunice cu un public larg, desi promoveaza idei pentru un grup restrins.
Un exemplu de strategie facila pentru cucerirea publicului si de pastrare, in acelasi timp, a piedestalului de mesia cultural ar fi „voluptatea de a fi roman“ a unor intelectuali de la noi, din cele mai diferite cercuri. Au aparut de curind doua carti de publicistica cuprinzind texte semnate de doi intelectuali: Stelian Tanase si Andrei Plesu. La relectura publicisticii lor, iti sare in ochi o „stratagema“ destul de simplista prin care cei doi realizeaza adecvarea la spatiul jurnalistic: judecarea romanului. Din Zei si semizei (Stelian Tanase, Editura Curtea Veche, 2004) putem extrage numeroase clisee din care sa retinem aceleasi vechi „caracteristici ale romanului“. De exemplu: „Nu impartasesc iluzia multora ca putem extirpa coruptia.

E inradacinata de vreo 300 de ani. Are o traditie care a traversat toate regimurile si conjuncturile. La noi, coruptia este un mod de existenta, si nu doar un viciu“ (p. 25). Iata si o justificare a alegerii textelor la Andrei Plesu, in „nota introductiva“ a culegerii Obscenitatea publica (Editura Humanitas, 2004): „Am ales, de regula, texte care, chiar daca s-au nascut sub presiunea unor conjuncturi databile, au, din punctul meu de vedere, o oarecare valabilitate generica. Ele nu definesc doar situatii particulare, personaje ale momentului si «actualitati» gazetaresti, ci, deopotriva, atmosfera unei epoci care, desi pare legata strict de «Romania tranzitiei», reflecta, adesea, metehnele si pitorescul Romaniei eterne. Traim, parca dintotdeauna, in fermentatia unui Purgatoriu care nu se mai termina“. Ei bine, ar fi util sa precizam ca aceste comentarii depre esenta Romaniei si a locuitorilor ei sint (sau, in alte parti, au fost) unele dintre cele mai bine vindute clisee de presa. E surprinzator sa gasim la doi intelectuali o apropiere de trucurile „grele“ ale gazetarilor populisti – este, printre altele, si locul comun favorit al lui Cristian Tudor Popescu, de exemplu.

Discursul apocaliptic, presarat cu ginduri asupra conditiei „noastre“ (un „noi“ insuportabil de abstract), le rezerva insa intelectualilor dreptul la o scena a opiniei care sa-i distinga de jurnalistii de rind si care sa le sublimeze efemeridele. Amindoi autorii recunosc conditia de „lucruri desarte“ a textelor publicate in ziare si reviste care mai de care, insa doar in prefata... Bineinteles ca intelectualul trebuie sa ia o distanta specifica fata de efemerul cotidian (ii sta in natura, si apoi mai e vorba si de spiritul de „conservare intelectuala“). Dar trebuie sa o faca inclusiv prin depistarea unor noi „trucuri“ de situare a opiniei. Perspectiva conteaza foarte mult. Or, cind abunda perspectiva asupra romanului, nu poti decit sa constati ca „efemeritatea“ unui text nu e data atit de subiectul frivol, cit de pozitionarea fata de el. Am dat aceste doua exemple tocmai pentru a reaminti ca „intelectualitatea“ unui text nu depinde in mod necesar de tema. Intelectualul prezinta nu neaparat idei noi, ci esafodaje inedite. In presa, mai ales, ambalajul conteaza enorm. Multi dintre intelectualii nostri il prefera constant pe cel mai ieftin si mai sclipicios: acela al „lectiilor pentru romani“. Sau, mai radical, pe acela al exorcizarii mediei, profund destabilizatoare pentru cultura si educatia individului. Ambele strategii sint omniprezente si par a avea un dublu rol: acela de a intari pozitia in ordine culturala si de a obtine respect imediat si cititori prin utilizarea mediului jurnalistic.

Inchei cu o precizare. Poate cele mai interesante texte pe care le-am citit in ultimul timp au fost comentariile despre efemeride ale unor Barnes, Eco sau Zizek. Sint niste nume care te fac totusi sa nu mai dai vina pe televizor. Sint personalitati care nu par a face vreun compromis cind analizeaza actualitatea si miile de feluri in care iti poti „pierde timpul“. Iar despre popoarele lor n-am aflat nimic „esential“.