Intelectul ca Zonă Crepusculară

Despre Dan Lotoţchi. În memoria lui Gheorghe Crăciun

Autor: Caius DOBRESCU | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

De cînd, în acest noiembrie, am participat la o comemorare a lui Gheorghe Crăciun, nevenindu-mi să cred că sînt deja trei ani de cînd nu mai este printre noi, m-am gîndit mereu că aş vrea să fac ceva legat de memoria lui şi în forma ceva mai persistentă a scrisului. Scris care l-a obsedat o viaţă întreagă. Dar o evocare obişnuită, cu inevitabilul ei lest retoric, nu mă atrăgea. Apoi, deodată, s-a deschis o nouă perspectivă. Şi asta într-un mod paradoxal, adică prin ieşirea la suprafaţă a unui sentiment de vinovăţie.

Dan Lotoţchi, Experiment cu o înserare, Berlin, Pro BUSINESS, 2007

Şi anume:

Cu destul de mult timp în urmă, am promis că voi participa la lansarea volumului Experiment cu o înserare de Dan Lotoţchi. Numai că în programul meu au apărut, vorba lui Alan Greenspan, turbulenţe, suprapuneri de care nu mi-am dat seama. Aşa încît mă aflam în pragul casei, cu bagajele în mîini, pornit spre autogara unde urma să mă urc într-un autocar spre Timişoara, cînd Andrei Bodiu mă sună şi mă întreabă dacă mai durează mult. Ce să dureze? Păi, pînă aveam să ajung acolo, adică la lansarea, care ar fi trebuit deja să înceapă de vreun sfert de oră, a Experimentului cu o înserare.

M-am simţit teribil de vinovat. Mi-am promis că voi încerca să mă răscumpăr măcar parţial, scriind despre volum. Dar zilele au trecut şi odată cu ele a crescut şi mormanul de solicitări curente sub care zăcea îngropat acest solemn angajament. Cînd a ieşit din nou la suprafaţă, am realizat că mă aflam într-o situaţie scornită parcă de bogata imaginaţie epică a unei vechi tovarăşe de idei, care astăzi nu scapă nici o ocazie de a mă face „trădător“. Însă, lucrul cel mai important, s-a produs şi conexiunea, evocată deja, între vina acumulată faţă de Dan Lotoţchi şi preocuparea de a găsi o modalitate mai specială de a-l evoca pe Gheorghe Crăciun. Pur şi simplu, mi-am amintit (şi apoi am verificat, aflînd formula exactă) că pe pagina de gardă a volumuluiExperiment cu o înserare stă scris: „In memoriam George Crăciun“.

Atunci am realizat că, achitîndu-mă în sfîrşit de vechea obligaţie morală care mă bîntuia dinspre subconştient, voi face în acelaşi timp un lucru pe care George s-ar fi bucurat să-l fac. Pentru că el şi Dan Lotoţchi au fost prieteni nedespărţiţi pe vremea adolescenţei lor sighişorene şi au rămas întotdeauna legaţi printr-o afinitate puternică, de dincolo de cuvinte. Ei fiind, de altfel, nişte taciturni învederaţi, purtînd amîndoi o amprentă mentală specifică numai românilor care au convieţuit timp de secole cu protestanţii.

Voi vorbi, aşadar, despre acest volum, cu atenţia distribuită în două direcţii. Pe de o parte, voi încerca să disting prezenţa lui Gheorghe Crăciun, ecoul vocii lui, în aceste texte. Pe de altă parte, însă, voi fi atent la solitudinea fundamentală presupusă de efortul de articulare poetică, efort de care Dan Lotoţchi este cum nu se poate mai conştient („o singurătate care nu se învaţă// şi nu mai poate sfîrşi în poem“; „Mărturia unei singurătăţi ontologice poate/ fi asemănată săgeţii: a distruge mesajul prin/ partea trimiterii lui ascuţite“; „Ca o constrîngere a singurătăţii să/ sîngereze prin semne“).

Nu este vorba aici, aşa cum am putea crede la o lectură grăbită, despre o poezie „intelectuală“, deşi ea abundă în termeni filozofici (care unora, probabil, le-ar lăsa în gură senzaţia de rumeguş). Ci despre o poezie care se referă la intelect, care îl ia ca obiect şi încearcă să-i surprindă funcţionarea („Limitările textuale aparţin doar prozodiei/ interne gîndirii. Gîndirea nu cîntă. Neagă./ Afirmă. Se contrazice. Tautologizează./ Conchide. Nu dispune de interioritate.// Gîndirea şi aparenţa ei stihială: o vegetaţie/ haotică tropicală…“). Gîndirea nu este în această carte ceva abstract, ci este resimţită ca interioară, organică, somatică. În fond, ce ne poate fi mai visceral-propriu decît funcţionarea propriului nostru creier? Efortul poetului este de a surprinde, înainte de/ dincolo de/ dedesubtul a ceea-ce-este-formulat (adică sedimentat, devenit, cu termenii lui Dan Lotoţchi, „crustă“ sau „scoarţă“), două lucruri: pe de o parte, presiunea „formularului“ care alienează şi obiectualizează, pe de altă parte, energia vie a formulării, sursa formulării sau, mai precis, formularea ca sursă (de energie vitală, de exemplu).

Pentru a face demersul mai inteligibil, ar trebui să încercăm să-l îmblînzim, povestindu-l. Ceea ce ne propune Dan Lotoţchi porneşte de la evocarea amintirii „poetice“ a unei înserări trăite undeva în natură, cîndva la schimbarea anotimpurilor, cel mai probabil la graniţa dintre iarnă şi primăvară. Doar că mintea revine mereu asupra acestei situaţii şi îi pune la îndoială toate componentele. Ce e subiect şi ce e obiect aici? Ce este spaţiu şi ce este timp? Cît din percepţiile rememorate pot fi presupuse a reda ceva dintr-o realitate din afara noastră şi cît din ele ţine de jocurile dorinţei sau de reflexe condiţionate de (în)cadrare (de tipul fotografiilor-standard pe care le facem în excursie)? Emoţia simplă şi „naturală“ a înserării într-un luminiş de pădure sighişoreană (volumul se deschide cu o viziune panoramică surprinsă din zborul, nu atît al păsării, cît, ca în ET-ul lui Spielberg, al… bicicletei: „Sînt cu bicicleta deasupra văii/ Şaeşului/ ere geologice vizibile din zbor/ geologicul e vizibil numai aşa/ din zborul păsării“) este analizată, descompusă, complet deconstruită.

În primul rînd, senzaţia primară, elementară, de autenticitate a experienţei este imediat fisionată de conştiinţa rememorării/consemnării. Aflate aparent într-un raport de succesiune logică şi temporală, momentul „trăirii“ şi momentul scrierii alunecă repede într-o stare de indistincţie, de „ceaţă“ („să pot să cred că ceaţa o am la îndemînă/ această zi că pot să cred că această ceaţă la/ îndemînă că am să cred“), pentru ca, în cele din urmă, „secundarul“ să se impună ca unică realitate: experienţa nu există decît în măsura în care este (des/re)compusă. Această ciocnire şi contopire de momente temporale distincte generează o viziune tulburătoare: „îmi văd scrisul fosforescent pe cer“.

De fapt, înserarea trăită cîndva, la apogeul vital al tinereţii (cam asta aş deduce din planarea biciclistică inaugurală, evocată mai sus), este concurată de o alta, plasată în perspectiva distanţei retrospective şi reflexive, despre care avem referinţe precise: „E seara de 10 mai 2001“, ne spune răspicat Dan Lotoţchi. O dată la care se celebrează nu atît ziua naţională de dinainte de comunişti, cît un fel de stare de graţie, de limpezire şi de edificare personală. Care survine în condiţiile unei oscilaţii continue. La un pol al acesteia se află înserarea reală, fizică, pe care „scribal“ îşi propune s-o concureze, însemnînd ceea ce este de însemnat înainte de transformarea ei în întuneric (de ce nu aprinde lumina?, veţi întreba – pentru că face un pariu cu sine sau îşi impune un exerciţiu spiritual). La celălalt pol, se află înserareasimbolică sau mai precis semnificaţiile ce pot fi concentrate în jurul motivului înserării. Iată una dintre acestea, şi nu dintre cele mai puţin importante: „Ca să poată intra în ritmuri cosmice cum/ este cel al dispariţiei luminii pe pagină,/ scriitorul ar trebui să facă acelaşi efort optic/ cu al cititorului: dispariţia existenţei printre/ semne. (…)“.

Dan Lotoţchi explorează, aşadar, ca într-un celebru serial SF american, o „zonă crepusculară“. Înserarea este o graniţă difuză între două faze ale aceluiaşi proces: „să pot să afirm ceva care să amîne/ înserarea. Logica asertării întîrzie lumea să/ se precipite în întuneric“. Sau între două condiţii de existenţă, una stabilă şi alta „mişcătoare“, ca în versul următor, în care timpul circular pare să fi fost hibridizat de cel linear: „Eu şi destinul crepuscular al repetitivului“. Sau între moduri confuzionant-opuse de a percepe unul şi acelaşi proces: „solarizare ascendentă (sau descendentă acum)“. Dar, în primul rînd, Înserarea exprimă tensiunea esenţială dintre exprimabil şi inexprimabil. O chestiune pe care sîntem invitaţi să o considerăm, pornind de la premisa că nu putem avea altă dovadă că existăm decît aceea că mintea noastră exprimă, că dă sens, ca fiind de viaţă şi de moarte.

Remarcabil este însă faptul că nu auzim aici, aşa cum se întîmplă mai întotdeauna în poezia română, un bocet metafizic după pierderea unităţii originare a sunetului cu sensul, după limbajul primordial, după o potenţialitate nealterată de manifestare. Osmoza primordială ne e prezentată drept ceva mai degrabă antipatic, promiscuu: „nu pot spune simplu că mă bucur// încleiat de conştiinţa participării// la întreaga existenţă…“.

Dan Lotoţchi se comportă ca un adult, evitînd retorica disperării. Poezia nu înseamnă, pentru el, construirea de scenarii spectaculoase ale Căderii din Paradis. Ci efortul blînd, dar încăpăţînat de a surprinde viaţa intelectului („mathematizez cuante de sens“) ca pe o realitate în sine, cu limitele, cu riscurile, dar şi cu extraordinarele ei oportunităţi. Dar mai ales cu densitatea, cu textura, cu, în fine, corporalitatea ei („… rezultatul/ combinaţiei cvasiantropice dintre efectul/ gradual al formei muzicale interiorizate şi/ externalizarea anatomo-holografică a/ ritmurilor aleatorii corporale…“. Deşi susţine că „obiectul văz nu aparţine totuşi unei/ lumi fototropice. A vedea nu este o acţiune/ subsecventă luminii“, Dan Lotoţchi nu este, totuşi, dintre cei care cred că iluminarea este ceva ce se opune prin sine însăşi lucidităţii. Pentru el, cea dintîi, dacă există, dacă este posibilă, are sens numai la capătul deplinei exercitări şi numai ca o consecinţă directă a celei din urmă.

Tocmai în acest curaj cu care întregul demers persistă în luciditatea strictă şi critică se simte, aş spune, nu influenţa, ci prezenţa lui Gheorghe Crăciun. El pare invocat subtextual, în momentele de cumpănă, de ezitare, de îndoială ale Experimentului…, pentru tăria cu care s-a supus toată viaţa, cu maximă (uneori dureroasă) rigoare, canonului de a nu accepta în intelect nimic din ceea ce nu a fost mai întîi verificat prin simţuri. Fără, totuşi, a fi renunţat să caute, în afinitate cu Dan Lotoţchi, o mistică perfect seculară sau, altfel spus, „lumina directă nu pe pagină ci locul// locul ei nenumit până acum“.

Recomanda articolul prin: