OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Succesul recent de care s-a bucurat filmul The Reader (cu Kate Winslet şi Ralph Fiennes în rolurile principale) a readus, din fericire, în atenţia editurilor şi a cititorilor şi cartea care a stat la baza acestei ecranizări. Este vorba de romanul Der Vorleser, scris de germanul Bernhard Schlink în anul 1995, roman tradus în peste 30 de limbi, apărut şi la noi într-o primă ediţie, în 2002, sub titlul Cititorul. A doua ediţie revăzută, în traducerea Anei Mureşanu şi însoţită de o „Postfaţă“ semnată de Dumitru Radu Popa, a apărut anul acesta, tot la Polirom, cu o copertă – ar putea zice gurile rele – „comercială“, imaginea celor doi actori dorindu-se o stimulativă garanţie (în plus?) a valorii. Deşi numărul spectatorilor îl va întrece, probabil, pe cel al cititorilor şi în ecranizare nu mai respiră multe dintre problemele ridicate de roman, cert este că romanul a urcat rapid în topurile de cărţi vîndute după ce filmul a fost lansat pe piaţă, iar acesta nu poate fi, pînă la urmă, decît un cîştig al literaturii.

Bernhard SCHLINK, Cititorul, ediţia a II-a revăzută, Traducere din limba germană de Ana Mureşanu, Postfaţă de Dumitru Radu Popa

Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca, Polirom. Proza XXI“, Iaşi, 2009, 216 p.

Aşa cum subliniază şi Dumitru Radu Popa în „Postfaţă“, Cititorul este un roman clasic, canonic, în sensul că – fără a avea nimic spectaculos la modul artificial şi fără a miza pe deconstrucţie – impactul emoţional şi ideologic al sensului problematic este atît de puternic, încît e imposibil ca lectura să lase în urma sa indiferenţă, fiind, în plus, genul de roman a cărui „actualitate“ este independentă de vîrsta de lectură pe care o va împlini cartea la un moment dat.

În romanul său, ce numără mai puţin de 200 de pagini, Bernhard Schlink readuce în atenţie problema incomodă a vinei individuale şi colective resimţite (cel puţin ipotetic) de către generaţiile din Germania de după Holocaust. Reminiscenţele istorice se îmbină cu reminiscenţele personale, întrucît întrebările neliniştitoare şi paradoxale prin dificultatea de a găsi un răspuns invariabil, limpede şi mulţumitor se nasc dintr-o poveste de dragoste înfiripată între Michael Berg, un adolescent de 15 ani, şi Hanna Schmitz, o femeie mai mare cu 20 de ani, taxatoare de tramvai.

 

Cartea are forma unei confesiuni a naratorului aflat la vîrsta maturităţii, care îşi proiectează fiinţa în urmă, încercînd astfel să fixeze, să limpezească şi să se împace (pentru că eliberarea este imposibilă) cu o poveste tristă, ce i-a schimbat iremediabil întreaga viaţă. Bernhard Schlink stăpîneşte foarte bine o tehnică a contragerii şi a izolării şi reuşeşte să fixeze cu precizie experienţele temporale cruciale, deşi spaţiul amintirii se dilată pe o perioadă de peste 30 de ani. Michael o cunoaşte pe Hanna cînd, aflat la debutul unei hepatite, vomită pe stradă şi este ajutat de aceasta. Reîntors, după vindecare, în casa femeii pentru a-i oferi un buchet de flori în semn de mulţumire, tînărul se simte puternic atras de ţinuta şi de mişcările acesteia, pe care şi le va aminti toată viaţa. Pe parcursul romanului, povestea de dragoste se va contura mai ales pornind de la astfel de imagini impregnate pe retina tînărului şi care se vor derula, incontrolabil, pe ecranul său interior, aşa cum imaginea casei acesteia îi va bîntui visele de-a lungul întregii vieţi. Misterioasă, cu un trecut tenebros, femeia îl va iniţia în iubire pe tînărul fascinat de amestecul feminin de frumuseţe şi asprime, într-un ritual al iubirii care începe cu baia şi este completat de voluptatea femeii de a-l asculta pe tînăr citindu-i. Într-o zi, aceasta dispare, iar tînărul se simte vinovat de plecarea ei, dorul fizic împletindu-se cu sentimentele de vinovăţie şi avînd drept rezultat un ciudat amestec de insensibilitate şi sentimentalism. Revederea are loc peste ani, cînd, student la Drept, Michael o întîlneşte pe Hanna într-o sală de judecată, unde se afla ca acuzată pentru că fusese supraveghetoare la Auschwitz, apoi într-un mic lagăr de lîngă Cracovia. Simţurile anesteziate pentru o perioadă se trezesc şi întrebările despre vina colectivă şi despre dreptate năvălesc în sufletul tînărului.

 

Atitudinea Hannei din timpul procesului este bizară. Amestecul de sinceritate şi de mîndrie care îi aduce condamnarea pe viaţă era menit, de fapt, să ascundă un secret ruşinos care îi marcase întreaga viaţă: era analfabetă. Punînd cap la cap unele detalii din vremea iubirii lor şi din timpul procesului, tînărul îşi dă seama că Hanna nu ştia să scrie şi să citească şi că preferase să fie dată în vileag ca răufăcătoare decît ca analfabetă, asumîndu-şi chiar vina imposibilă de a fi scris un raport de condamnare a deţinutelor, doar pentru a nu se afla că era analfabetă. Acesta era motivul pentru care ajunsese să lucreze în SS, retrăgîndu-se din toate situaţiile care i-ar fi dezvăluit secretul, fiind un om care luptase tot timpul nu pentru a arăta ce poate, ci pentru a ascunde ceea ce nu putea. Tînărul îşi dă seama că, fiind trasă la răspundere, femeia nu voia să fie demascată, luptîndu-se pentru adevărul ei, pentru dreptatea ei.

Totuşi, analiza propusă de roman este interminabilă din punctul de vedere al lui Michael, în sufletul căruia rămîn aceleaşi sentimente de vină nelămurită, furie neputincioasă şi întrebări lipsite de însemnătate cu care nu se va împăca niciodată, semn că nici fenomenele psihicului uman, nici fenomenele istorice nu se pot simplifica reductiv, într-o manieră inflexibilă. Întrebările legate de demnitate, fericire, libertate, de conotaţiile morale şi juridice ale vinei colective, de alegerea între suferinţa pasivă şi acţiunea ce ar avea ca rezultat dreptatea reparatorie fac ca tot universul eroului să se contracte fără încetare în jurul aceluiaşi punct dureros. Pledoaria de fond a romanului rămîne aceea pentru adevăr, care înseamnă, mai ales, echilibru şi sensibilita-tea nuanţelor, pledoarie susţinută fericit de construcţia riguroasă a textului şi de tonul grav, lipsit de patetism melodramatic, al confesiunii.