OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

După zece ani de cînd TIFF încurajează filmul românesc în aproape orice formă a sa de expresie, anul 2011 poate fi etichetat drept un an al încercărilor extrem de timide de a schimba nu numai faţa, dar şi conţinutul noului cinema autohton. Faptul că din lista de filme nou vizionate în cadrul Zilelor Filmului Românesc un film a cărui premieră a avut loc în urmă cu aproape un an (lungmetrajul de debut al lui Marian Crişan, Morgen), este recompensat pe bună dreptate la TIFF cu Premiul pentru Cel mai bun lungmetraj românesc umbreşte perspectiva acestui an cinematografic, cel puţin. Această alegere marchează în mod serios un moment de cumpănă în cinematografia română, care, iată, nu mai înregistrează atîtea premii ca în anii din urmă, circuitul filmului prin festivalurile de marcă, în special Cannes, fiind, de fapt, un cerc vicios. Mare parte dintre regizori îşi pregătesc filmul astfel încît să aibă şanse la o selecţie, pentru că, altfel, nici prestigiul, nici viaţa filmului nu prea sînt asigurate. În România, spectatorii fac trei paşi în spate atunci cînd vine vorba despre un film românesc (tocmai pentru că e film de festival), iar de unul care nici măcar n-a făcut vîlvă prin festivaluri chiar că nu se atinge nimeni. Şi, atunci, numărul regizorilor care fac filme şi pentru un număr mai mare de spectatori este aproape de zero. Necesitatea apariţiei unui nou Cristian Nemescu, aşa cum o urgenta regretatul Alex. Leo Şerban, pare, în acest context, singura soluţie, şi nu doar pentru că din California Dreamin’ a făcut un film popular, ci pentru că l-a făcut cu talent, viziune, măsură şi umor.

 

După vizionarea a şapte filme româneşti (exceptînd Morgen şi Periferic), nici unul nu acoperă cel puţin onorabil elementele esenţiale unui film care se situează deasupra mediocrităţii. După Portretul luptătorului la tinereţe, regizorul Constantin Popescu schimbă nota, tonul şi substanţa şi, cu un scenariu scris de Răzvan Rădulescu şi Alex Baciu, conduce în Principii de viaţă povestea unui netrebnic, obişnuit să controleze după propriu-i chip oameni, situaţii şi vieţi, care, în fapt, trec pe lîngă el iremediabil. De-a lungul a 24 de ore (iar!), filmul îl cară pe Velicanu peste tot în circul cotidian al tipografiei în care este un şefuleţ (bătut la cap insistent de o singură clientă), pendulînd între fosta nevastă îngrijorată de comportamentul fiului adolescent introvertit şi cu capsa pusă şi actuala nevastă îngrijorată de starea febrilă a băieţelului cu care ar urma să plece în vacanţă. Dacă filmul cară aproape peste tot acest personaj, actorul Vlad Ivanov cară tot filmul, încercînd să suplinească goluri în scenariu, erori de regie şi, în general, un film construit din frînturi de intenţii bune şi cîrpit cu replici bine scrise. Nu există un echilibru între ideea de a urmări pas cu pas un neisprăvit care ştie el cum stau lucrurile, un simpatic închipuit şi un rezolvator încrezut, şi succesiunea de evenimente cărora trebuie să le facă faţă. Titlul ne serveşte de-a lungul filmului drept cîrjă, intuim sau vedem limpede la fiecare pas eroarea în care se află, iar minusul care dezechilibrează conceptul este faptul că Popescu nu îşi conduce şi nu îşi construieşte personajele, ci le aruncă în situaţii, fabricîndu-le reacţiile. Probabil că altfel ar fi arătat lucrurile dacă povestea se desfăşura pe o durată mai mare, timp în care slalomul în cotidianul recognoscibil ar fi făcut personajul mai autentic, iar legăturile defectuoase între personaje ar fi căpătat vibraţiile credibile. Mai ales în relaţia cu fiul adolescent, dar şi cu fosta nevastă, există un contrast mult prea mare între punctul A – o situaţie stabilă, controlată, chiar dacă în aparenţă – şi punctul B, în care totul e cu susul în jos, exhibat şi visceral. Conceput ca un film în care emoţia se acumulează, toată furia din ultima parte, pe undeva asemănătoare izbucnirii din Felicia, înainte de toate, regizat de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, cu bătaie (deh!) şi spre Moromeţii al lui Stere Gulea, riscă să fie înţeleasă eronat, ca un moment paradoxal de catharsis, o combinaţie de lejeritate, amuzament şi încrîncenare.

 

Vorbind despre intenţii bune, Visul lui Adalbert, regizat de Gabriel Achim, se înscrie în aceeaşi categorie, cu plusuri şi minusuri deopotrivă. Lungmetrajul de debut este o comedie neagră în care extazul pricinuit de apărarea a patru penaltiuri de către Duckadam este domolit de pregătirea festivităţii organizate de cîţiva oameni din secţia de protecţie a muncii, cu ocazia Zilei Partidului, timp în care are loc un accident de muncă ce trebuie reconstituit în cele din urmă. Scenariul scris de regizor, împreună cu Cosmin Manolache, intenţionează să acopere prea multe şi, astfel, povestea se diluează sau se transformă prea repede din comedie (tachinările de la serviciu pe care le livrează sau pe care le primeşte personajul principal, interpretat de Gabriel Spahiu) în dramă (povestea muncitoarei accidentate, despre care se face un film documentar, personaj necredibil prin construcţie şi replici), apoi se joacă cu tonuri de absurd şi suprarealism (filmul artistic pe care personajul îl arată în cadrul festivităţii), pentru a reveni la un soi de tragicomedie, în final (un nou accident comentat şi analizat de un şef mult prea vorbăreţ şi hazliu pentru situaţia dată). Filmul are o aură teribilistă, pe care nu multe debuturi o au, şi nu e tocmai un lucru rău; are curaj să se joace cu alte forme şi esenţe, însă îi lipseşte măsura cu care să împace toate tonurile pe care vrea musai să le amestece şi, din această pricină, falsează de multe ori şi actorii, iar multe dintre scene sînt fie prea lungi, fie gratuite.

 

Directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov, l-a descoperit şi creditat, cu cîţiva ani în urmă, pe George Dorobanţu, atunci cînd a adus la TIFFElevator. Cu Bucharestless, Dorobanţu, împreună cu Alexandra M. Păun, încearcă, aşa cum scrie în prezentarea filmului, să facă un film conceptual city vérité, în care Capitala României să fie surprinsă cu bune şi rele, la micro şi la macro, de la gîze la oameni, de la firicele de iarbă pînă la clădiri, încercînd să dezvăluie o lume secretă a Bucureştiului. Împărţit în capitole denumite extrem de pretenţios şi departe de ceea ce au reuşit să facă cu acest montaj conceptual pe muzică originală, filmul are din start două dezavantaje, dincolo de care nu mai are loc vreo analiză mai profundă. Alegerea subiecţilor şi a imaginilor de pe întregul palier de la superb la gregar este total lipsită de fineţe şi viziune, lucru care subminează orice intenţie. Pe de altă parte, nu cred să fie doar vina proiecţiei, dar imaginile sînt de-a dreptul urît filmate, neinspirat încadrate, mereu aceeaşi diagonală presupus plină de semne.

 

Privind acest an cu îngăduinţă şi fără mari îngrijorări pentru filmul românesc, debutul lui Lucian Georgescu, cu Tatăl fantomă, sau al doilea film regizat de Cătălin Mitulescu, Loverboy, constituie două exemple foarte diferite între ele de cinema pentru un public mai larg (probabil că şi Visul lui Adalbert), dar care îşi greşesc scopul şi rostul. Tatăl fantomă dă greş atunci cînd încearcă să fie de toate în cantităţi mici. Povestea profesorului american care îşi caută rădăcinile în România, începe ca un road movie, trece prin comedie romantică fără chimie şi fără umor între cei doi, atunci cînd o întîlneşte pe femeia ce-i va fi ghid, traversează momente de thriller cu vampiri şi vise cu femei supraponderale absolut gratuite şi ajunge pe nepusă masă într-unCinema Paradiso cu mafioţi locali.