OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eniko Demeny et al.
Practising Interdisciplinarity
in Gender Studies
Raw Nerve Books, York, 2006, 92 p.

Una din temele adesea vehiculate ale discursului academic contemporan priveste interdisciplinaritatea. Tema la moda, mai mult dezbatuta decit aplicata, mai mult invocata decit practicata, interdisciplinaritatea ghideaza astazi eforturile coordonatorilor de programe universitare sau din centrele de cercetare, fiind un termen care nu lipseste din declaratia de intentie a majoritatii initiativelor si proiectelor novatoare.
Daca discursul interdisciplinaritatii este purtat adesea la modul adversativ fata de disciplinele traditionale, in domeniile de studii recente (studiile de gen, studiile multiculturale) el reprezinta adesea o presupozitie constitutiva, ce poate fi insa oricind chestionata.

Despre interdisciplinaritate in cadrul studiilor de gen vorbeste si lucrarea colectiva Practising Interdisciplinarity in Gender Studies, aparuta in seria „Travelling Concepts in Feminist Pedagogy: European Perspectives“, initiativa editoriala sustinuta de reteaua ATHENA 2 (Reteaua tematica avansata in studiile de femei europene). Autoarele (Eniko Demeny, Clare Hemmings, Ulla Holm, Paivi Korvajarvi, Theodossia-Soula Pavilidou, Veronica Vasterling) provin din institutii diferite si din tari diferite, biografiile proprii intersectindu-se cu studiile de gen in situatii si moduri diverse.
Lucrarea complexa a experientei acestui grup (unul dintre numeroasele grupuri sustinute in cadrul retelei ATHENA 2) este simultan o naratiune colectiva despre devenirea unui proiect, o colectie de syllabus-uri interdisciplinare pe teme de gen si cunoastere, o istorie a introducerii cursurilor interdisciplinare in studiile de gen din Europa ultimelor patru decenii si o contributie „europeana“ la dezbaterea continua despre interdisciplinaritate in si prin studiile de gen.

Autoarele pornesc de la observatia ca, desi interdisciplinaritatea este un ideal reclamat in intentiile aproape oricarui departament sau program de studii de gen, de cele mai multe ori ea se confunda in practica cu multidisciplinaritatea (o abordare mai degraba aditiva ce nu contesta rolul disciplinelor, in timp ce interdisciplinaritatea presupune o transgresare a frontierelor disciplinare). in loc sa incerce sa defineasca interdisciplinaritatea, autoarele prefera sa isi propuna sa o practice. Lucru ce pare cel putin la fel de dificil ca si gasirea unei definitii general acceptate, deoarece formatia si obisnuintele conceptuale de a gindi in terminologia consacrat disciplinara impune limitari si asupra tentativelor ce isi propun depasirea ei. Astfel, incercarea de a elabora un syllabus comun de studii de gen se finalizeaza cu elaborarea a sase produse diferite, in care fiecarei persoane ii sint atribuite roluri de predare in concordanta cu (presupusele) competente (iarasi disciplinare) ale acesteia.

Urmatorul pas este o trecere critica in revista a modurilor in care interdisciplinaritatea la nivelul studiilor de gen este asumata si practicata la nivel european. Referindu-ne strict la ceea ce ne priveste in mod direct, respectiv contextul romanesc, sint mentionate urmatoarele observatii pertinente: 1. in Romania, institutionalizarea studiilor de gen (mai mult sau mai putin interdisciplinare) reprezinta un proces recent, incadrabil in ultima faza a dezvoltarii lor europene (valul al treilea, inceput dupa anii 1990); 2. Ca in intregul context sud-est-european, in Romania a existat un factor economic extern care a favorizat dezvoltarea programelor de acest tip (fundatia SOROS); 3. Interdisciplinaritatea in programele locale este urmarita in doua moduri: unul in care se porneste de la texte reclamat interdisciplinare, al doilea in care se porneste de la teme de tipul „gen si migratie“, care sint urmarite din mai multe perspective. Nici una dintre cele doua variante nu constituie cea mai buna solutie in viziunea autoarelor; 4. Si in acest caz, cu unele mici exceptii, abordarea privilegiata este una mai degraba multi- decit inter-disciplinara.

Revenind la discutia initiala despre interdisciplinaritate, dupa parcurgerea contextelor istorice concrete ale acesteia, autoarele incearca sa identifice factorii centrali care contribuie la trecerea ei de la intentie la practica. Astfel, este necesar un vocabular comun, in conditiile in care formarea initiala se petrece adesea in contexte institutionale diferite; existenta unor practici sociale si lingvistice comune; posibilitatea de a intreprinde proiecte academice impreuna; in fine, negocierea practicilor puterii si abrogarea distinctiei subiect-obiect in procesul de predare si cercetare. O discutie interesanta priveste caracterul intentional „european“ al proiectului, in conditiile in care prin acest atribut se urmareste sa se evidentieze atit o anumita valoare adaugata, cit si o marca a unei identitati cautate. Perspectiva pare sa fie la inceput descurajanta, in conditiile unor bariere lingvistice si culturale care impiedica accesul la referinte in alta limba decit engleza si la alte autoare decit cele... americane. in aceste conditii, singura forma de identificare a „europenitatii“ proiectului pare cea simplist geografica: un proiect este „european“ pentru ca participantele la el sint „europene“.

Si totusi, dincolo de banalitatea acestei constatari se afla ceva mai adinc: faptul de a fi european implica aducerea unui bagaj propriu multicultural si multilingvistic in care nici un context, cultura sau limba nu sint neaparat privilegiate – nici macar limba engleza, care este a doua limba pentru cinci din cele sase cercetatoare implicate in proiect.
Mai mult, la o privire atenta se descopera un element ce face legatura intre tema proiectului – interdisciplinaritatea – si caracterul „european“ al acestuia: „intr-un fel, dificultatile interdisciplinaritatii seamana cu dificultatile procesului politic al integrarii europene. Nu numai in sensul ca ambele sint experimente noi care primesc sprijin (doar) retoric si o (foarte) reala opozitie si obstructie, dar si in sensul ca disciplinele „se comporta“ ca natiunile implicate in procesul de integrare europeana. Ambele au traditii, obiceiuri, metode si granite care sint aparate cu vehementa cind sint criticate sau cind asupra lor se exercita o presiune din exterior“. Astfel, in viziunea autoarelor, atit interdisciplinaritatea cit si europenitatea trebuie sa fie intelese mai ales ca practici – mai degraba deschise decit inchise, mai degraba inclusive decit exclusive.

Credem ca aceasta carte este necesara nu doar celor interesati de studiile de gen – desi acestia reprezinta publicul primar vizat de intreaga serie editoriala –, ci si celor pentru care practica interdisciplinaritatii reprezinta o provocare continua. Asa cum observa teoreticienii acesteia, „locul“ privilegiat al experimentelor interdisciplinare il reprezinta universitatea (Steve Fuller). Ne putem intreba, din interiorul unei culturi academice care aspira la titulatura de „europeana“, dar privilegiaza inca, prin programe si bugete, separarea traditionala pe discipline, ce loc pot ocupa aceste practici si experimente interdisciplinare si cind anume vor trece ele de la nivelul de simple deziderate la realitati efective.