OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Spune o vorbă veche românească, ce nu se regăseşte, ciudat, şi la turci. Românii însă ştiu ei ce ştiu, aşa că putem exporta şi altora din înţelepciunea adunată de secole. Peste cîteva săptămîni, ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, şi cel turc, Ali Babacan, se vor întîlni să găsească o formulă de stabilitate, un „pact“ (cuvîntul e plin de capcane negative…) de cooperare şi pace în Caucaz. Fără să se mai nască o confederaţie a statelor caucaziene – Georgia, Armenia şi Azerbaidjianul au mai avut o astfel de încercare nefericită şi eşuată în anii de după primul război mondial –, se doreşte aducerea la masa unei posibile înţelegeri a celor care au nu doar dispute teritoriale, dar şi speranţe de viitor. Iniţiativa ni se pare extrem de interesantă. Dar poate da roade fără aportul NATO şi UE ? Poate deveni funcţional un astfel de aranjament regional fără „autorizaţia de funcţionare“ a Statelor Unite, la rîndul lor avînd interese majore în zonă? Înăsprirea relaţiilor Rusiei cu Occidentul se poate intersecta cu frustrările turce legate de Uniunea Europeană. Rămîn destule necunoscute.

Întîlnirea dintre cei doi miniştri de externe – deja există o agendă pregătită de grupurile de experţi – se poate dovedi viabilă, aşa cum discuţiile secrete din Elveţia dintre diplomaţii turci şi armeni au condus la vizita istorică a preşedintelui Abdullah Gul la Erevan. Nimic nu se face fără aranjamente de culise. Negociatorii turci de la Geneva, subsecretarul din MAE turc, Ertugrul Apakan, şi adjunctul său, Ünal Cevikös, fost ambasador în Azerbaidjan, au negociat fructuos un acord pentru viitoare discuţii. Stabilirea a patru comisii (frontiere, genocid, despăgubiri, Karabagh), care vor trata chestiuni litigioase, ni se pare de bun augur. Partea turcă duce în spate şi Azerbaidjanul, mai puţin dispus la discuţii şi compromisuri, din pricina situaţiei din Karabagh. Credem însă că orice este posibil şi rolul Turciei este extrem de important pentru deblocarea situaţiei din Caucaz, inclusiv pentru viitorul regiunilor separatiste. Chestiunea kurdă din Turcia ar intra în acelaşi dosar fierbinte al tendinţelor centrifuge, ceea ce ar avea consecinţe greu de evaluat. Aici ar intra şi mai vechea propunere a lui Joseph Biden, actualul candidat la postul de vicepreşedinte al SUA, de partajare în trei a Irakului – soluţie respinsă atît de guvernul irakian, cît şi de Rusia şi Turcia. Greu de admis că jocurile zonale mai pot fi făcute peste capul jucătorilor din teren. Rămîne doar soluţia diplomatică bine articulată şi eficientă.

Şi aici putem să admitem că, în ultimele luni, autorităţile de la Ankara poartă o inteligentă diplomaţie constructivă şi ofertant-tentantă. Guvernul de sorginte islamistă al premierului Recep Tayyip Erdogan încearcă să fie extrem de activ pe plan regional, ministrul de externe turc Ali Babakan fiind în contact direct şi permanent cu fel de fel de diplomaţi şi lideri politici din Orientul Mijlociu şi Caucaz, şi nu numai, agenda ministrului de externe turc dovedindu-se extrem de complexă şi de variată. Turcia, membră NATO şi aspirantă cu opinteli la UE, încearcă să se adapteze unei situaţii incerte şi începe să facă politică internaţională zonală pe cont propriu. Distanţîndu-se uneori de interesele SUA, dar nu ferm şi decisiv de aliatul său preţios de decenii – să nu uităm că generalii şi şefii de stat major turci, care au pastîrmaua, ghiudemul şi cuţitul în mînă, sînt şcoliţi la West Point şi au bune stagii de pregătire prin Academiile Militare din Occident –, Turcia introduce o notă personală în relaţiile cu statele musulmane vecine. În acelaşi timp, bunele şi strînsele contacte cu Israelul fac din Turcia un serios partener de negocieri şi aranjamente zonale. Neimplicarea Turciei în războaiele din Irak şi Afganistan, recentele discuţii cu liderii de la Teheran, dar şi intensificarea colaborărilor cu India şi China explicitează o intensă şi activă politică internaţională. Ultima ieşire la rampă, vizita istorică a preşedintelui turc, fostul ministru de externe, Abdulah Gull, la Erevan, la invitaţia preşedintelui armean Serj Sarksian, ni se pare extrem de importantă. Ultimele desfăşurări de forţe din regiune şi conflictul militar dintre Georgia şi Rusia au repus pe tapet reevaluarea globală a situaţiei din acest perimetru geografic extrem de fierbinte, cu aşa-zise „conflicte îngheţate“, care fierb pe dedesubt în Caucaz (cel dintre Armenia şi Azerbaidjan este cel mai important, ştiindu-se faptul că relaţiile diplomatice dintre cele două state sînt rupte, după războiul din Nagorno-Karabagh, iar la blocada economică impusă Armeniei de către autorităţile de la Baku s-a asociat şi Turcia, care, la rîndul ei, nu permite nici un fel de tranzitare către Armenia), dar şi cu interese economice majore şi strategice de mare anvergură. Petrolul şi gazele naturale din Marea Caspică şi traseele mult discutatelor conducte prin care curg uriaşele rezerve din Asia Centrală, ce vor să ajungă în Europa şi SUA, pun pe jar toată lumea. Intervin şi elementele militare, zone de influenţă, destrămarea URSS-ului aducînd pe tapet vechi dispute sau noi năzuinţi. Ceea ce s-a consumat în Europa, în secolul al XIX-lea (cînd multe naţiuni şi-au dobîndit libertatea şi s-au creat state naţionale), ceea ce s-a consumat în Africa în anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut se întîmplă acum sub ochii noştri şi ai lui Mihail Gorbaciov, martor neputincios al unei istorii care a ieşit din matcă. Fiecare vrea ceva, unii altceva, marile puteri au şi ele interesele lor, ca şi marile companii americane sau transnaţionalele, aşa că socoteala de acasă nu e precum cea din tîrg şi potriveala se lasă greu aşteptată. Dar nu imposibilă. Trebuie răbdare, tenacitate, elasticitate, iniţiative noi şi constructive, o abordare realistă şi pragmatică, nu doar a prezentului şi viitorului, dar şi a trecutului, ştiind bine cît atîrnă trecutul în relaţiile şi disputele dintre state şi, desigur, dintre popoare. Nimic nu este imposibil dacă interesul ţine nu doar fesul, ci şi pălăriile celor puşi să ne conducă. Oriunde ne-am afla.