OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Totul e simplu
Atit de simplu,
incit devine de neinteles...
Nichita STANESCU, Elegia 11


1. Contextul de cooperare culturala in Europa de Sud-Est

Logica ultimilor 14 ani de cooperare culturala in Europa de Sud-Est1 trebuie privita dintr-o perspectiva largita, ca fiind determinata nu doar de colapsul institutiilor comuniste, ci si de transformarile generale la nivel european si international: provocarile aduse de liberalizarea pietei, procesele si revolutiile tehnologice specifice globalizarii (noile tehnologii, informatia pe suport electronic, adincirea inegalitatii Nord-Sud, redefinirea rolului culturii si cresterea tendintei catre guvernarea transversala, prin inlocuirea paradigmei piramidale a autoritatii).
La inceputul anilor ’90, au inceput discutiile despre necesitatea unei restructurari radicale a dificilei mosteniri institutionale in domeniul culturii, mai ales in Europa Centrala si de Est. Atunci nu se stia insa cit de putin pregatita era Europa de Vest, din punct de vedere institutional si politic, pentru noua ordine geopolitica si cit de prost echipata, din punct de vedere cultural, pentru a conlucra cu statele izolate pe care caderea Zidului Berlinului le-a redat lumii.
Dar, pentru a pune aceste lucruri in discutie, trebuie sa clarificam alte citeva.

In primul rind, e greu de pus in evidenta – si, deci, de inteles – cu exactitate procesul care a determinat, mai mult sau mai putin, trasarea politicilor culturale din Europa de Sud-Est a ultimilor 14 ani. Exista citiva factori inerenti zonei, determinati de datele istorice si geografice, altii sint pur si simplu mostenirea administrativa a fostului regim. Mai sint si factori determinati de logica schimbarii, i.e. prea desele schimbari ale ministrului Culturii: in perioada 1990-2003, Romania a avut 10 ministri, Bulgaria – 8, Albania – 11. Administrarea culturii nu a putut fi inlocuita pur si simplu, astfel ca acest domeniu, cultura, a fost plasat intr-o pozitie secundara in cadrul programelor guvernamentale ale tarilor din regiune, prioritatile de natura economico-sociala surclasindu-le pe cele culturale, privite ca situindu-se in vecinatatea ideologiei.
De asemenea, a existat o criza a notiunii de „stat“, care a ajuns sa-si recapete legitimitatea si reprezentativitatea in ochii comunitatii abia dupa ani buni. In continuare, in regiune, exista opinia generala ca strict ministrii Culturii sint „vinovatii“ pentru tot ce lipseste in sectorul cultural, de la legislatie pina la salarii, de la dezordinea institutionala pina la nivelul de finantare. Prea putini operatori culturali considera ca Ministerul de Finante sau Ministerul Muncii ar avea vreo vina pentru lipsa initiativei civice, pentru incompetenta comisiilor de cultura din Parlament sau pentru haosul rezultat din colapsul unui regim extrem de anchilozat.

In al doilea rind, trebuie sa ne dam seama ca eforturile depuse de comunitatile culturale din Europa de Sud-Est la nivel atit civic, cit si politic au fost imense, in ciuda timpului scurt si a diverselor dificultati. Dorinta acestora de a recupera, de a reconstrui, de a reuni valorile democratice a jucat un rol esential. Din aceasta perspectiva, adesea Europa de Vest nu a reusit sa raspunda corect, pe termen lung, acestor sustinute eforturi si nici nu le-a recunoscut adevarara semnificatie. Cu siguranta ar fi fost mai potrivit ca, in loc sa adopte politica ajutoarelor umanitare (intarind astfel mentalitatea de „populatie asistata“ a „nou-eliberatelor societati“), sa dezvolte o politica tutoriala, de consultanta, care s-ar fi bucurat de mai mult succes in constituirea mai rapida a unui sentiment de autonomie in regiune. Probabil ca ar fi functionat bine un eventual „plan Marshall“, a carui implementare ar fi coagulat, treptat, la nivelul comunitatilor locale, un sentiment al puterii proprii – prin opozitie cu situatia de fata, in care singurul sentiment cu adevarat coagulat este acela de inferioritate; dar un asemenea „plan Marshall“ nu a existat.

Pe termen scurt, nu se poate pune la indoiala eficienta si importanta actiunilor unor institutii cum ar fi Consiliul Europei, UNESCO, agentii franceze ca AFAA, institutii britanice ca Arts Council si British Council, germane ca Institutul Goethe – cel putin, la nivelul politicilor publice adoptate (la nivel administrativ) in regiune. Actiunile UNESCO au vizat restructurarea mostenirii trecutului (prin programe ale Consiliul Europei de evaluare a politicilor culturale), programul Mozaic a fost dedicat training-ului, diversitatii culturale, relatiilor din cadrul sectorului civil, au existat burse in strainatate pentru managerii culturali si programe bilaterale propuse de institutii franceze. Consiliul Britanic si Institutul Goethe au jucat un important rol tutorial in reinvierea constiintei valorilor impartasite si in facilitarea deplasarilor in strainatate a actorilor culturali din regiune. Pentru sectorul civil, Fundatia Soros si retelele sale culturale au jucat cu succes un rol asemanator, sprijinind schimburile artistice, deplasarile, „modernizarea gusturilor“ artistice, impunerea formelor artistice contemporane.
In sfirsit – dar nu in ultimul rind –, intr-un interesant interviu pornind de la notiunea de „a treia Europa“ postcomunista, politologul american Tony Judt observa ca, dupa caderea Zidului Berlinului, notiunea de „Europa Centrala“ capata conotatii izolationiste (Romanii nu considera Basarabia ca facind parte din Europa Centrala, croatii nu vor accepta ca Serbia face parte din acelasi bloc)2. Aceasta afirmatie este, desigur, radicala, dar trebuie sa admitem ca granitele geografice si culturale ale Europei de Sud-Est difera in functie de criteriile aplicate in „lectura“ acestui teritoriu. De aceea, in cele ce urmeaza, vom incerca o clasificare artificiala, grupind tarile est-europene strict dupa criteriul accesului la Uniunea Europeana in 2007.


Tipologii

Acestea fiind spuse, vom risca o clasificare empirica a tarilor Europei de Sud-Est in trei categorii: (a) Romania si Bulgaria; (b) fosta Iugoslavie – Serbia, Croatia, Muntenegru, Macedonia, Bosnia-Hertegovina; (c) Albania.
Tarile din grupul (a) au avut parte de un regim comunist de o duritate extrema (totalitar in Romania si suficient de conservator si de legat de Uniunea Sovietica in Bulgaria), in ciuda relatiilor de traditie pe care le aveau cu tarile din vestul Europei. Tarile fostei Iugoslavii – grupul (b) – existau sub forma unui unic stat de la Primul Razboi Mondial, deci mult inainte de venirea la putere a comunismului, si, avind limbi, stiluri de viata, obiceiuri asemanatoare, dezvoltasera deja un „sentiment al apartenentei“ la Europa secolului XIX, si in continuare la aceea a primei jumatati de secol XX – pentru ca apoi, in anii ’60-’70, sub conducerea lui Tito, sa ajunga chiar sa participe la viata internationala (avind, de exemplu, un cuvint de spus in politica internationala, la nivelul schimburilor culturale etc.).

In sfirsit, Albania – grupul (c) – era intr-o stare de izolare in cadrul blocului est-european, separata de toti vecinii, victima a unui regim totalitar chiar mai radical decit acela al lui Ceausescu. Istoria ne arata ca populatia albaneza nu a fost caracterizata niciodata de mobilitate (spre deosebire de greci, de armeni sau de sirbi). Nu a circulat prin Balcani, nici n-au acceptat grupuri mai mari de imigranti – astfel ca nivelul schimburilor culturale a fost destul de redus, de-a lungul istoriei. In timp ce sirbii, romanii, croatii, bulgarii plecau inca din secolul XIX sa studieze in strainatate – cel mai adesea, in Germania, Austria, Franta –, implicindu-se in relatii de schimb de natura atit intelectuala, cit si economica, pentru albanezi o asemenea calatorie era mai degraba o exceptie. In timp ce tarile din jur incercau, inca din secolul XIX, sa atraga „investitori straini“ si „resurse umane“ cu studii inalte – artizani, tipografi, editori, medici, muzicieni venind, drept consecinta, din Imperiul Austro-Ungar in Balcani –, Albania nu se manifesta deloc in aceasta directie.
Aceste date explica atit motivul pentru care Albania este pina in zilele noastre victima unei izolari cronice, cit si evidenta incapacitate a acestei tari de a-si descoperi apartenenta europeana si de a se inscrie, alaturi de Romania, Bulgaria si de tarile fostei Iugoslavii, in firescul proces de cooperare culturala.


2. Internationalism si cooperare culturala in Balcani
Timpul „artistic“ vs. timpul „birocratic“

Ralph Darendorph spune ca, in timp ce schimbarile de natura politica in cadrul tarilor foste comuniste necesita 6 luni, iar cele de natura economica, 6 ani, cele de natura culturala ar avea nevoie de 60 de ani3. Aceasta pentru ca schimbarile de natura culturala implica modificari ale sistemului de valori. Pe aceeasi linie, directorul spatiului alternativ La belle de mai din Franta vorbeste despre „timpul artistilor“ prin comparatie cu „timpul birocratic“, iar Milan Kundera mediteaza, in Jurnalul sau, ca singurul lucru care va ramine de pe urma Europei nu va fi „istoria ei factuala“, care nu are o valoare in sine, ci „istoria sa artistica“ – pentru ca arta nu e un „Orfeu insotind Marsul Istoriei“, ci este creatoare a unei istorii proprii, a unui ritm propriu, constituind in fond singura istorie care conteaza4.
Asemenea pareri larg acceptate subliniaza masura in care factorul timp e de luat in considerare cind ne referim la spectaculoasele schimbari culturale ale perioadei postcomuniste. Masura corecta de evaluare a transformarii nu trebuie cautata atit la nivel politic si birocratic, cit la nivel artistic, in reinventarea formelor artistice. Cu alte cuvinte, reconstruirea identitatii culturale in societatile postcomuniste trebuie judecata in raport cu revirimentul de natura artistica.

Recapitulind scopurile cooperarii culturale, Raymond Weber, fost director general in cadrul directoratului pentru cultura si mostenire culturala din cadrul Consiliului Europei, le enumera pe acestea cinci: „reconciliere, recunoastere reciproca, stabilire a unui discurs comun, gasire a unor solutii comune, trezirea constiintei fata de provocarile multiculturale“. El sublinia ca „in timp ce in Europa de Vest aceste valori au avut o jumatate de secol la dispozitie ca sa se dezvolte si sa se instaleze, comunitatea vest-europeana se asteapta de la Europa Centrala si de Est sa le asimileze in numai citiva ani“5.
Se pare ca, intr-adevar, scopurile cooperarii culturale citate mai sus (valabile pentru Europa de Vest de dupa cea de-a doua conflagratie mondiala) nu au obtinut, inca, valabilitatea in Balcani. Procesul de reconciliere, inceput de jos in sus, nu se bucura inca de succes. Albanezii din Kosovo si sirbii sint pusi in legatura mai curind datorita presiunilor internationale decit pe baza existentei unor schimburi culturale vii. Cele trei etnii ale Bosniei au ajuns la un compromis, dar societatea in intregul ei nu a reusit sa depaseasca trauma razboiului din 1993. Nici la recunoasterea reciproca nu s-a ajuns, intre macedoneni si greci. Nici la discursul comun nu s-a ajuns, ca in Europa de Vest, prin parteneriat, dezbatere, dialog public. Discursul comun a fost impus „de sus“ – cuvinte ca „interculturalism“, „societate multiculturala“, „diversitate culturala“, „adevar si reconciliere“, „formare de competente“, „caracter sustenabil“, „re-training pentru administratorii culturali“, „teme strategice“ etc. au venit „de sus“ si au fost impuse, drept cuvinte-cheie, actorilor culturali din regiune. Cei care se doreau „in joc“ au trebuit sa invete si sa adopte acest vocabular, fara a avea timpul sa-l descopere, independent, ei insisi, sa-l integreze si sa-l asimileze firesc, organic.

Astfel, s-ar putea dovedi interesanta o descriere intr-o maniera destul de diferita, surprinzatoare pentru cei mai multi, a fazelor cooperarii culturale in regiune – o descriere avind punctul de pornire situat inainte de caderea comunismului. Aceste faze ar fi:

1945-1948 – participarea la construirea utopiei mondiale a comunismului;
1948-1965 – apar ziduri intre tarile balcanice (plus persecutii ale minoritatilor – a minoritatii sirbe in Romania, a celei muntenegrene si chiar si a celei albaneze ortodoxe in Albania, a macedonenilor in Grecia;
1965-1989 – contacte bilaterale oficiale in numar limitat; politicile minoritare incep sa stimuleze cooperarea (sirbii din Romania si romanii din Serbia participa activ la construirea de punti interculturale);
1989-1995 – concentrare asupra intereselor proprii; se cauta parteneri de cooperare in afara blocului comunist (operatori culturali independenti demareaza o cooperare ad hoc, in vreme ce cooperarea la nivel de ministere se prabuseste si necesita timp pentru a fi restabilita);
1995-2002 – un nou program de cooperare internationala este impus tarilor Europei de Sud-Est, la nivel guvernamental, de catre Consiliul Europei, de catre agentiile vest-europene de cooperare culturala, UNESCO, UE; in regiune apar ONG-uri care incep sa construiasca retele autentice de cooperare balcanica (sectorul civil se bucura de o larga sustinere din partea programului de Reteaua Art and Culture al Institutului pentru o Societate Deschisa din Budapesta);
2002-azi – re-formare a principiilor de cooperare, pe baza noilor prioritati europene dictate de procesul de largire a Uniunii.

Dupa 1989, putem, in orice caz, constata ca exista, in cadrul acestor noi politici culturale, doua importante cereri contradictorii, care au avut efecte precise si nu intotdeauna pozitive asupra mecanismelor de cooperare culturala din regiune.

1. Chestionarea identitatii poate sa para un factor generator de intensa cooperare culturala regionala – insa, in practica, s-a dovedit o bariera si o constringere, pentru ca identitatea avea la baza, in regiune, diferente traditional acceptate, si nu caracteristici precis formulate. Pe de alta parte, fiecare dintre natiuni a incercat sa redescopere „vechile radacini identitare comune“ cu Europa de Vest sau cu alte regiuni din afara Balcanilor care reprezentau, pentru ele, un punct de referinta important, istoric vorbind. Asemenea legaturi intre, de exemplu, Romania si Franta, Croatia si Germania, Serbia si Rusia sau Belarus, Armenia, Bosnia si Austria, Muntenegru si Italia transgreseaza, toate, zona Europei de Sud-Est.
Legaturi si radacini istorice relevante, cum ar fi cele dintre Albania si Serbia, dintre Grecia si Macedonia, dintre Croatia si Serbia etc., au fost eliminate, mai ales din ratiuni politice, din cartile de istorie, dar si din expozitiile muzeale sau din alte proiecte culturale, cum ar fi festivalurile etc.

2. O cerere situata la polul opus fata de cea de mai sus (a cautarii identitatii pierdute), care se refera la integrarea la nivel mondial, a avut de asemenea un caracter „de-stimulativ“ pentru cooperarea culturala in Balcani. A fi prezent in Paris, in Londra, in New York a devenit o necesitate vitala si o garantie a recunoasterii ca facind parte din lume, ca apartinind culturii mondiale, circuitului de valori care conteaza (i.e. valorile recunoscute „in strainatate“).

Aceste doua aspecte explica de ce, in faza de tranzitie postcomunista (1989-1995), numarul de schimburi regionale, de excursii in tarile vecine, de traduceri ale unor carti publicate in tarile balcanice din jur a scazut enorm in toate tarile Europei de Sud-Est, in timp ce numarul traducerilor din engleza, de exemplu, s-a inzecit. Pentru unele culturi, care fusesera tinute in izolare lunga vreme, aceste traduceri constituiau, de altfel, o necesitate. Tarile din zona dispuneau deja, din anii ’60-’70, de un numar mare de traduceri ale unor volume provenind din statele vecine. Noile generatii de artisti si noile activitati artistice au pierdut legatura, pentru ca au expirat conventiile bilaterale de cooperare culturala si nu au fost create altele noi in regiune. Astfel ca tranzitia si-a orientat politicile publice catre Vest: patrunderea in spatiul francofon, explorarea posibilitatilor deschise de British Council/Visiting Arts, de Institutele Goethe etc. Tarile din jur nu aveau centre culturale sau agentii proprii care sa stimuleze cooperarea regionala, iar politicile culturale nu ajunsesera sa se stabilizeze pina la sfirsitul anilor ’90 in toate tarile Europei de Sud-Est.
O noua faza a inceput dupa Tratatul Dayton (1995), cind Tratatul de Stabilitate a impus cooperarea regionala in Balcani ca preconditie pentru obtinerea de finantari. A fost o alta masura impusa de sus in jos, urmarind sa relanseze cooperarea culturala regionala.


Strategii de cooperare regionala6 si internationala pentru Europa de Sud-Est

La nivel guvernamental, in zona sud-est europeana, chestiunile legate de cooperarea culturala regionala nu au constituit o prioritate in perioada 1989-2003, iar programele de cooperare internationala au fost trasate astfel incit sa favorizeze mai degraba parteneriatele cu Europa de Vest si proiectele organizatiilor interguvernamentale, decit colaborarile artistice cu „vecinii“.
Institutiile artstice publice sufera de lipsuri grave la nivelul resurselor, iar tranzitia economica si restructurarea mecanismelor economice si sociale nu sint de natura sa favorizeze o rapida repunere in functiune a laturii socio-economice a acestor institutii. Din nou, este nevoie de o mina de ajutor din partea tarilor Europei de Vest si a altor parteneri straini mai bogati (Statele Unite, Japonia etc.). Ministrii tarilor din Europa de Sud-Est se intilnesc des – de exemplu, in 2000, la initiativa Consiliului Europei, intilnire finantata de guvernul Austriei; sau, recent, la initiativa Ministerului Culturii sloven, care a reusit sa grupeze natiunile Sud-Est-europene de origine slava, punind bazele unei relatii intre acestea si cele non-slave; sau, mai aproape de zona Europei Centrale, la initiativa Ministerului Culturii din Ungaria, o intilnire la Budapesta pe tema integrarii in Uniunea Europeana, la care au fost invitate si Romania si Bulgaria, care nu fac parte din „primul val“. Dar toate aceste initiative au un aer de improvizatie, iar rezultatul lor ramine inconsistent din punctul de vedere al dezvoltarii culturale in regiune.

Pentru a sustine dezvoltarea culturala, programul de evaluare a politicilor culturale al Consiliului Europei aduce noi date de mare importanta.
Astfel, putem gasi in rapoartele Romaniei, Serbiei si Croatiei urmatoarele precizari: „Pentru ca in anii care au trecut s-au pierdut majoritatea contactelor internationale, una dintre cele mai importante sarcini ale Ministerului Culturii este aceea de a restabili legaturile rupte cu diferitele institutii si organizatii internationale (Raportul National sirb)“; trecutul istoric ii permite Croatiei sa se considere o viitoare tara Vest-europeana si sa-si defineasca actuala tranzitie drept „revenire in Europa“: „…partenerii frecventi de cooperare culturala sint Italia, Franta, Germania, Marea Britanie, Austria, urmind Polonia, Ungaria, Slovenia, Olanda si Slovacia“ (Raportul National croat, 1998, document al Comisiei Europene, p. 39 in versiunea franceza); sau: „…eforturi speciale se indreapta in sensul pregatirii si organizarii Ministerului si institutiilor culturale, ca parte a procesului de preaderare la Organizatia Mondiala pentru Comert si la Uniunea Europeana“; „Ministerul este, la rindul sau, deosebit de activ in initierea si in trasarea de noi modele de tratate bilaterale privind cooperarea culturala. O atentie speciala a fost acordata stimularii institutiilor culturale sa se implice in proiecte de cooperare regionala si internationala, in retele de distribuire a informatiilor la nivel regional si international, dar nu exista fonduri speciale din care sa se finanteze deplasarile, proiectele etc.“
(Raportul national sirb); sau: „…e necesar sa se infiinteze o institutie care sa defineasca o noua imagine a Romaniei in lume si rolul pe care cultura il poate juca in acest sens“ (Raportul expertilor internationali pentru Romania, 2000, document al Comisiei Europene, p. 30 in versiunea engleza).
Albania s-a multumit sa puna bazele unui „Centru cultural international“, inzestrindu-l cu un program de actiune in sensul cooperarii culturale.
Interesant e ca Bulgaria este singura tara din regiune care afirma explicit ca prioritatile sale, in domeniul cooperarii culturale, se indreapta in egala masura catre Europa de Vest si catre Balcani: „…relatiile culturale bilaterale cu tarile balcanice sint de mare importanta pentru Republica Bulgaria“, subliniind ca „politica externa de azi a Bulgariei este de a reprezenta un factor de stabilizare in agitatii Balcani si de a insista in dezvoltarea de relatii cu Grecia, Turcia, Romania, si a unora cit mai active cu „Albania, relatii „amenintate strict de marile dificultati financiare cu care ne confruntam“ (Raportul National bulgar, 1997, document al Comisiei Europene, p. 224 in versiunea engleza)7.
Se poate lesne observa ca insasi metodologia de evaluare a politicilor culturale marginalizeaza importanta cooperarii culturale internationale (doar aproximativ 4,2 din cele 55 de teme tratate!)8. De asemenea, se acorda prea multa atentie Organizatiei Mondiale pentru Comert si Uniunii Europene si obtinerii de finantari din partea UNESCO, a CEI sau a Pactului de Stabilitate, in loc sa se insiste pe dezvoltarea unor relatii culturale durabile cu tarile invecinate. Ar mai fi de subliniat puternica tendinta de restaurare a schemei de cooperare de tip bilateral, in loc sa fie incurajat tiparul multilateral.

Toate acestea pot sa para firesti, dupa o perioada atit de lunga de contaminare ideologica si de izolare culturala – daca regiunea n-ar avea, de asemenea, de „umplut“ o „gaura neagra a memoriei“ pe care perioada comunista a reusit sa o produca, si daca n-ar avea, de asemenea, nevoie de o reconstituire a legaturilor interne, inainte de a le putea crea pe cele cu exteriorul. Aceasta chestiune foarte delicata este un punct cheie in trasarea politicilor culturale de cooperare viitoare in Europa de Sud-Est. Stabilitatea si acceptarea diversitatii, o politiva democratica in raport cu minoritatile, o dezvoltare socio-economica autentica in regiune si reasezarea zonei intr-o Europa mai puternica si mai „larga“, dar in acelasi timp intr-un peisaj global recartografiat – toate acestea vor depinde de capacitatea de dezvoltare a unor noi relatii interregionale. Acestea ar veni sa completeze reformele administrative, legislative, financiare deja rezultate din efortul de aliniere „de sus in jos“ la regulamentele Uniunii Europene. „Un stat puternic si o societate civila puternica“ este modelul pe care Vesna Copic, responsabila slovena cu trasarea de politici culturale, il considera garantul reconstructiei interne a statelor Europei de Sud-Est9.


Cooperarea culturala si parteneriatul dintre ministere si societatea civila

Legat de ceea ce tocmai am discutat, ideea de parteneriat intre sectorul public si sectorul civil in domeniul culturii a fost introdusa prin intermediul principiilor privind politicile culturale promovate de Consiliul Europei si si-a cistigat locul meritat, la sfirsitul anilor ’90, in cadrul noilor democratii Sud-Est europene. Acelasi interval de timp a fost necesar si pentru dezvoltarea unor ONG-uri cu specific cultural in Romania, Bulgaria, Serbia, Croatia si Macedonia.
Consiliul Europei a impus, de asemenea, ca sectorul civil sa poata participa si la procesul de trasare a proiectului de lege, nu numai la dezbaterile legate de acesta – mai ales in cazul legislatiei privind media, domeniu considerat de catre comunitatea internationala ca fiind crucial pentru dezvoltarea institutiilor democratice.

Cu toate acestea, guvernele statelor din regiune au ales, cel mai adesea, sa prezinte Parlamentului strict versiunea lor, uneori pur si simplu neluind in seama pozitiile exprimate de sectorul civil. Un bun exemplu il constituie Serbia si Romania, unde uniunile din domeniu (UNITER-ul romanesc si Uniunea sirba a Oamenilor de Teatru) nu au fost ascultate in cadrul procesului de trasare a proiectului Legii teatrelor. Bulgaria a evitat cu diplomatie problema, propunind o „Lege a protejarii si a dezvoltarii culturii“ (2001/2002, citam din surse, Policies for Culture) prea generala ca sa poata produce frustrari sectorului civil.
Unul dintre proiectele de cooperare regionala care s-au bucurat de succes, reusind un parteneriat intre sectorul public (la nivel atit national, cit si local), societatea civila si legislativ, este, incepind din 2000, Policies for Culture (www.policiesforculture.org). Initiat de catre Fundatia Culturala Europeana (Amsterdam) si Asociatia Ecumest (cu principalele sedii in Amsterdam si Bucuresti, dar operind in intregul spatiu Sud-Est european), Policies for Culture combina, in constituirea de politici publice, abordarea aspectelor sensibile legate de societatea civila cu problemele legislative legate de cultura,cu responsabilitatile autoritatilor publice, dar si cu instrumentele societatii civile.

Astazi, Policies for Culture are o larga platforma de reprezentare, contacte, „antene“, reunind reprezentanti ai ministerelor, intreprinzatori culturali independenti, reprezentanti ai legislativului, ca si experti din toata Europa de Sud-Est. Se bucura de recunoastere din partea Initiativei Central-Europene, numele sau se face auzit frecvent, dar cheia succesului sau a fost reunirea a doua extreme (abordarile „de sus in jos“ si cele „de jos in sus“) si practicarea acestei metode pentru intreaga regiune, fara a promova separari artificiale intre tari pe criterii cum ar fi originea slava, religia ortodoxa, apartenenta la partea de Est sau de Vest a regiunii Balcanilor etc.
Impreuna cu programul Mozaic al Consiliului Europei si cu initiativele Soros pe termen lung – ca, de exemplu, componenta de politici culturale a programului Art and Culture – si, desigur, inspirat si catalizat de asemenea initiative, Policies for Culture este singurul program creat prin egala contributie a Estului si a Vestului Europei, reprezentate de doua „entitati europene“ independente politic.


Impactul operatorilor internationali si al programelor internationale asupra politicilor de cooperare culturala

Dupa seria de observatii anterioara, ne putem intoarce la problema gradului in care dinamica cooperarii culturale in Sud-Estul Europei a avut la baza, in ultimii 14 ani, „actori externi“ – institutii culturale cum ar fi Consiliul Europei, Parlamentul European si statele europene (mai ales prin intermediul Pactului de Stabilitate), dar si entitati independente cum ar fi KulturKontakt (Austria), centrele culturale franceze, Institutul Goethe sau Pro Helvetia. Acestea din urma au lansat programe cu caracter nu doar bilateral, ci regional. Exemplele sint numeroase. Intre ele, seminarul dedicat pregatirii in domeniul manageriatului de festivaluri muzicale in regiune, organizat de Institutul Goethe, s-a bazat pe un tip de abordare care sa stimuleze cooperarea (uneori a existat sugestia ca proiectele sa aiba o componenta de „turneu regional“, cu acoperirea efectiva a costurilor), proiectul „plantarii de retele“ al British Council, proiectul francez de “dans in calatorie