OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Robe POPE
Textual Intervention
London &New York, Routledge, 2000, 213 p., f.p.

Robe POPE
The English Studies Book
London &New York, Routledge, 1999, 417 p., f.p.


In toamna lui 1998, cind – printr-o intimplare fericita – am avut ocazia sa-i fiu asistent lui Rob Pope (profesor la Oxford, specializat in literatura medievala engleza si in Chaucer) la un seminar de metodologii critice actuale, am fost intrigat initial de ceea ce mie imi parea o situatie inexplicabila. Desi nivelul academic al cursantilor era foarte bun (toti predau literatura la diverse universitati), iar competenta instructorului (Rob Pope) nu lasa nimic de dorit, discutiile ocoleau constant zona considerata de mine drept „sofisticata“ si, prin urmare, „relevanta“ a poeticilor (post)moderne, insistind nepermis de mult (in viziunea mea) pe elementele marginale de constructie textuala. Sesizindu-mi intr-un tirziu dilema, profesorul Pope mi-a spus un lucru memorabil, pe care cred ca nici un universitar roman nu l-ar mai nega astazi, chiar daca acum citiva ani l-ar fi luat poate in deridere. Studiul literaturii – ca si scrierea ei de altfel – s-au schimbat enorm in ultimii zece-douazeci de ani, sub impactul dezvoltarii (aproape incredibile) a mentalitatii colective tehnologizate (cibernetizate).

Intelectualul anului 2000 are sentimentul acut al prezentului dinamic (a se vedea progresele informaticii care, in timp scurt, a realizat practic imposibilul), resimtind investigarea traditionalista a fenomenalitatilor culturale – cu incursiuni paseiste si invitatii la izolationism bibliofil – ca pe o atitudine fundamental anti-istorica. Toti participantii la seminar, continua Pope, se vor intoarce in lumea mobila a Internet-ului si experimentului globalist, unde expertiza lor in poetica sau in opera lui Shakespeare (fie si exceptionala) nu se afla la mare pret. Studentul noului eon nu vrea sa stie cit de valoros este un text de Byron, ci de ce textul respectiv este important si, implicit, valoros pentru el – omul preocupat neconditionat doar de viitor. Faptul acesta nu il putem obtine decit prin expunerea pretentiosului invatacel la artefactul propriu-zis (in postura de fiinta vie), determinindu-l sa intervina in el, facindu-l sa comunice nemijlocit cu el.

Rob Pope articula aici, intr-un fel, rezumatul cartii pe care o publicase in 1995 (reeditata recent), Textual Intervention, si care demonstra concret „convertirea“ necesara a unui Oxford scholar (conservator) la rigorile pragmatismului postindustrial. „Interventia textuala“ propovaduita de autor porneste de la premisa ca orice interpretare critica este, in realitate, o rescriere (a textului) intr-o noua forma semnificanta: „Lectura insasi reprezinta o varianta de re-scriere si, astfel, toate interpretarile sint acte de interventie (textuala)“. Prin iradiere, efortul exegetic se suprapune cu un gest de „intruziune“ in structura semiotica data si, in acelasi timp, cu unul de reformulare a ei din unghiul cultural si psihologic al receptorului (cititorului/criticului).

Profesorul britanic considera „deconstructia“ stadiul preliminar al „reconstructiei“ literare (de fapt, mai corect ar fi sa o numim mereu, ca si autorul, „textuale“, intrucit metodologia in discutie functioneaza si in regimuri non-literare si chiar non-artistice in general), singura care ofera credibilitate (si, desigur, finalitate) „interventiei“ noastre in text. In acest punct, strategia lui Pope pare mai curind structuralista (se observa legatura cu Barthes care, in Activitatea structuralista, vorbea despre „disectie“ si „articulare“ ca faze complementare in orice analiza componentiala ori segmentiala a literaturii), dar impresia se nuanteaza pe masura ce intram in sistemul lui teoretic. Interventia textuala nu urmareste obsesional impunerea unui „mesaj“ al obiectului investigat si nici constientizarea unei centralitati semantice absolute a fragmentului literar. Ea se poate limita la producerea de „contra-texte“, paralele si alternative, sau poate adapta un text la circumstantele mentaliste ale prezentului, „recentrindu-l“ si „reformulindu-i genul“. De asemenea, tehnica mentionata ar putea deveni un simplu exercitiu mimetic (parodic) ori prilejul colajului fragmentar revelator. Convingerea inaugurala a teoreticianului ramine ca forma „cea mai buna de a intelege felul cum un text functioneaza este [...] sa-l modifici“. Prelungind putin ideea, vom accepta (pe buna dreptate) ca, in actul de comprehensiune a literaturii (si a oricarui tip de textualitate cu transfer simbolic), nu trebuie sa cautam analiza infinitezimala cu orice pret. Importanta (si utila) devine comuniunea (comunicarea) cu obiectul textual, pe care il transformi dupa imperativele propriei grile culturale, lasindu-te la rindul tau modelat in acord cu rigorile intelectuale ale entitatii (autonome) din fata ta.

In interiorul textului exista intotdeauna doi factori determinanti, conceptualizati de catre Pope drept sinele si celalalt. Primul are o natura dinamica, fiind principiul activ al artefactului textual. Cel de-al doilea se manifesta mai degraba marginal, chiar static, devenind (inevitabil) principiul pasiv al constructului semiotic. Teoretic vorbind, sintem nevoiti sa-i identificam cu apelativele notionale – agentul (sinele) si subiectul (celalalt), adica „individul“ (scriitorul) abscons din text, impreuna cu intregul context istoric al existentei sale, care „face (fac) lucrurile sa se miste“ versus „structura“ simbolica (gramaticala, filozofica, metafizica etc.) unde el „alege sa-si aseze semnificatiile“. Agentul (sinele, eu) are valoare personala, pe cind subiectul (celalalt, el) este invariabil impersonal. Relatia dintre cei doi este mediata de un al treilea factor care „intervine“ in text ca intr-o structura inchisa, criptica si necomunicanta. Teoreticianul il numeste tu (cititorul, receptorul, criticul), cel care dezvaluie astfel o natura interpersonala. In mod analog, interventia textuala sugereaza o activitate de „catalizare“, de facilitare a unor relatii („reactii“ intelectuale sau culturale) aflate in stare latenta. „Rescrierea“ textului implica de fapt reorganizarea setului de conexiuni stabilite intre acesta si lumea careia ii este destinat ori, foarte adesea, lumea din care el provine.

Autorul ofera un interesant exemplu prin poemul My Last Duchess al victorianului Robert Browning. „Intruziunea“ (re)structurala in opera duce automat la trei versiuni semantice complementare (vazute, desigur ca rescrieri ale prototipului poetic). Prima este textuala si se desfasoara inauntrul obiectului estetic (poemul), preconizind „reasamblarea“ componentiala. A doua poarta numele de interventie contextuala si urmareste proiectarea obiectului in spatiul istoric si cultural unde a aparut. Ultima apartine regimului transtextual si angajeaza persoana (istorica) a receptorului (simplificind putin lucrurile, putem sa o suprapunem cu „transcendenta“ lui Genette). In varianta „textuala“, poemul apare ca monolog dramatic (in fapt, un dialog implicit, presupunind o a doua prezenta tacuta, dincolo de tabloul semiotic din prim-plan) al unui „narator“ mincinos, probabil vinovat de omucidere si escroc sentimental. In registru „contextual“, creatia lui Browning reprezinta un „cod“ cultural inexpugnabil, cu ramificatii alegorice, care merg de la industrializare pina la luptele din epoca pentru democratie, literatura gogoliana, colonizarea Americii, a Canadei si a Australiei etc. Prin intermediul „transtextualitatii“ (vazuta ca dimensiune a receptarii prezente, specifice postmodernismului), putem vorbi despre feminism, studii culturale s.a., fiecare gasindu-si justificarea totala ori partiala in poem. In majoritatea planurilor, actul de interventie a indeplinit consecvent operatiile succesive de „descentralizare“ si „recentralizare“, in afara lor rescrierea textului fiind practic imposibila.

Descrierea teoretica a noii metodologii de apropiere a textualitatii a fost urmata, citiva ani mai tirziu, de o demonstratie concreta pe texte clasice, intitulata de Rob Pope – ceva cam vag generalizator – The English Studies Book. Volumul a aparut la aceeasi prestigioasa editura Routledge, putind fi privit ca o incursiune originala in diverse opere literare canonizate, dar si in ideologiile critice, din unghiul „interventiilor“ reformatoare. Printre textele „rescrise“ critic aici, se remarca Piers Plowman (William Langland), My Mistress’ Eyes (William Shakespeare), Paradise Lost (John Milton), The Vision of Judgement (George Byron), Good Omens (Terry Pratchett si Neil Gaiman), Robinson Crusoe (Daniel Defoe), Beloved (Toni Morrison), Pride and Prejudice (Jane Austen), Jane Eyre (Charlotte Brönte), Frankenstein (Mary Shelley), Heart of Darkness (Joseph Conrad), A Modest Proposal (Jonathan Swift), The Story of Muhammad Din (Rudyard Kipling), Cloud 9 (Caryl Churchill), Educating Rita (Willy Russell), Alice Through the Looking Glass (Lewis Carroll), The Satanic Verses (Salman Rushdie) si multe altele, apartinind neconditionat elitei (canonice) a istoriei literare britanice si mondiale. Trebuie observat ca „reasamblarile“ lui Pope – chiar trivializatoare si brutale uneori – duc in majoritatea cazurilor la interpretari insolite ale acestor opere, reconfirmindu-le, prin efect, pozitia canonica ocupata in cultura engleza. Am citit undeva ca G. Calinescu obisnuia sa recite poeme de diversi autori intr-un mod execrabil – desi era, dupa cum se stie, un maestru al declamatiilor patetice si al intonatiilor neverosimile –, spunind in final ca numai un text care rezista la o astfel de lectura este poezie adevarata. Pastrind proportiile, „interventia textuala“ teoretizata de catre Pope incearca sa demonstreze „receptorului“ postindustrial – usor obosit, daca nu alienat, intr-un univers n-dimensional, cu posibilitati de comunicare intergalactica – faptul ca literatura autentica supravietuieste in era ciberneticii, modificindu-si structura, nu si obiectul.