Păi bine, dragă prietene, ai bătut
tot drumul de la Viena pînă aici ca să întrebi de ce
sînt atîţia cîini pe străzile Bucureştiului,
chiar şi în plin centru? Îmi spui că numărul cîinilor
vagabonzi din Bucureşti, un oraş cu mai mult de două milioane de
locuitori, s-a estimat la 300.000 de cîini vagabonzi şi
zilnic sînt muşcaţi în jur de 50 de oameni – cifre pe
care le-ai aflat din presă.
Statistici şocante şi întru
totul adevărate.
Iartă-mă că-ţi spun, dar, dacă pui
întrebări despre cîini, probabil că eşti un străin
care se află pentru prima oară la Bucureşti. N-aş spune că eşti
naiv, ci că te frapează ceea ce frapează pe orice vizitator străin
la început: circulaţia infernală şi cîinii vagabonzi.
La ora asta, pun pariu că ţi-a luat două ore de la aeroport pînă
la mine acasă, deşi n-ar fi trebuit să dureze mai mult de 30 de
minute. N-am dreptate? Sigur că am, dar românii s-au obişnuit.
Preferă să meargă cu maşina, chiar dacă sînt nevoiţi să
meargă în ritm de melc. Oamenii din Bucureşti nici nu ne mai
bagă în seamă pe noi, cîinii, sau, dacă o fac, spre
deosebire de tine, par să nu ne mai considere o problemă. Vezi tu,
cu timpul te obişnuieşti cu orice, chiar şi cu mii de cîini
pe străzile unei, hai să-i zicem, metropole europene.
Sînt de acord cînd zici că
noi, cani, coabităm cu oamenii cîtă vreme nu îi muşcăm.
Sînt de acord şi cînd zici că nu vezi mii de cîini
bîntuind pe străzi la Berlin, Paris sau, Doamne fereşte, la
Viena. Apropo, am auzit că Viena este un fel de paradis al cîinilor.
Nu numai că pe cetăţenii oraşului nu îi deranjează,
iartă-mi expresia, rahaţii de cîine de pe trotuarele
frumosului lor oraş, dar doamnele intră în cafenele elegante
împreună cu cîinii lor, cărora chelnerii se grăbesc să
le aducă apă. Mai mult chiar, poţi vedea căţei stînd în
poala doamnelor şi mîncînd prăjituri din propriile
farfurioare – dacă ar fi să dăm crezare acestui tip de zvon. Dai
din cap! Ai văzut tu cu ochii tăi? Oh, mă mîngîie pe
suflet faptul că există astfel de locuri pe lumea asta haină. Însă
nici măcar acolo haitele de cîini nu umblă în
libertate.
Ce vreau să spun, dragă prietene,
este că-ţi înţeleg curiozitatea în legătură cu acest
subiect. Se pare că libertatea canină de mişcare în oraşul
nostru este, într-o anumită măsură, un semn de primitivism
al populaţiei locale. După părerea mea însă, dacă e s-o
luăm în serios, nu se poate găsi un răspuns simplu în
problema cîinilor. Poate că sînt prea bătrîn,
poate că ar trebui să stai de vorbă cu alţii. Noi, cîinii,
sîntem ca voi, oamenii: unii au uitat, altora pur şi simplu nu
le pasă şi, fireşte, avem opinii diferite între noi.
Întîmplător, iei un interviu unui cîine foarte
bătrîn (adică mie, Charlie), care-şi aminteşte că întreaga
poveste cu cîinii din Bucureşti a început sub ancient
regime şi care, întîmplător, crede că dislocarea
cîinilor a fost consecinţa unei decizii politice. Pe vremuri,
ceea ce numim de obicei comunism (deşi a existat comunism şi
„comunism“), era evident că politica ne hotăra viaţa. Adică
atît pe a noastră, cît şi pe cea a coabitanţilor
noştri umani, din moment ce destinele noastre sînt strîns
împletite. Nu vreau să fiu patetic, dar cred că nu mă înşel
cînd spun că şi noi, cîinii, am fost victime ale
totalitarismului.
Ia te uită cum divaghez. Înclin
să bat cîmpii, ce să-i faci. Din cauza vîrstei. Pe de
altă parte, ţi-am fost recomandat tocmai datorită vîrstei
sau, mai curînd, datorită memoriei mele, nu-i aşa? Mă
întrebi cîţi ani am? M-am născut în timpul unor
evenimente istorice, în 1989, chiar în zilele de
dinaintea „revoluţiei“, ceea ce înseamnă că sînt
un cîine foarte bătrîn. Cam de 120 de ani, dacă ar fi
să calculăm în termenii vîrstei omeneşti. Aşadar nu-i
de mirare că mintea mea o mai ia razna uneori…
Unde ajunsesem? Ah, da, la faptul că,
după cum vezi, sîntem victime ale trecutului şi, în
aceeaşi măsură, victime ale perioadei „post-revoluţionare“.
Cei din neamul meu – sau mai bine zic, de dragul a ceea ce în
zilele noastre se numeşte political correctness, din specia mea? –
îmi povestesc că viaţa pe stradă a devenit al naibii de
aspră. De parcă nu-mi dau şi eu seama, chiar dacă nu mai fac
plimbări lungi. Of, bietele mele picioare reumatice! Dar văd foarte
bine ce se întîmplă, te rog să mă crezi. Chiar ieri,
îl însoţeam pe companionul meu uman (înţelegi că
nu pot să-l numesc Stăpîn) – îl cheamă Martin – la
aprozarul din colţ. Nu la unul dintre lanţurile astea de magazine
fandosite, cum ar fi Billa sau Spa, care au răsărit pretutindeni
acum şi etalează prin galantare roşii olandeze fără gust şi
miros.
E o mică Alimentară de stat care vinde verze cultivate local
şi cepe pe jumătate putrede – nu ştiu din ce cauză, dar asta nu
s-a prea schimbat. Şi deodată iat-o, stînd întinsă în
faţa magazinului, în văzul tuturor, o ilustrare vie a
mizeriei noastre: o frumoasă căţea labrador care aştepta să i se
facă cuiva milă de ea şi să-i dea o bucăţică de pîine.
Aştepta, zic, şi nu se milogea, fiindcă îţi dădeai imediat
seama că era prea distinsă ca să se înjosească în
halul ăsta. Ochii ei trişti şi catifelaţi mi-au adus aminte de ai
mamei… În fine, alături era un alt cîine în
lesă, legat de un gard. Şi, deşi era un maidanez urît (să
nu crezi că sînt rasist, îmi exprim doar indignarea), o
privea de sus pe căţeaua labrador, de parcă era mîndru de
statutul pe care i-l acorda lesa. Un cîine în lesă
posedă ceva foarte preţios în zilele noastre: un Stăpîn.
Pentru un cîine bucureştean asta-i mare lucru, fiindcă
înseamnă că primeşte regulat de mîncare, ceva cu care
foarte puţini se pot lăuda. Şi cînd se uita la ea, la
expresia ei înfometată, la rana infectată din ureche şi la
blana ei aurie acoperită de murdărie, i-am văzut privirea. Nu era
plină de empatie, ci de răutate. M-a dezgustat comportamentul lui.
Aşteaptă puţin aici, am liniştit-o şi m-a privit cu
recunoştinţă. Martin al meu i-a dat bineînţeles ceva de
mîncare, că aşa e el. Dar asta nu e o soluţie pentru cîinii
vagabonzi; caritatea nu e niciodată o soluţie pentru problemele
sociale.
Uite, vezi, mă trezesc căutînd
o soluţie sistematică şi asta, fireşte, înseamnă că te
bagi în politică! Da, politică în legătură cu cîinii.
Şi ei sînt creaturi inteligente şi au nevoie de reguli.
Îmi povesteai că, recent, ai
fost la Colegiul Noua Europă unde ai întîlnit un cîine
destul de curios, dar deloc agresiv. Îl ştiu, a fost adoptat
de cei de acolo, al naibii norocos! Măcar e simpatic. Sînt
multe cazuri de auto- şi semi-adopţii. Adică atunci cînd
oamenii îi hrănesc pe cîinii din jurul casei şi aşa îi
domesticesc. Îţi închipui că ori te adaptezi, ori eşti
sortit pieirii. Adu-ţi aminte, cîinii au fost primele animale
domesticite de către oameni, cu mii de ani în urmă. Nu e un
paradox că acum oamenii fac din nou acelaşi lucru? Nici asta nu
este, însă, o soluţie pentru că, după cum bine ştii, ai
mei au tendinţa să se reproducă destul de rapid, o chestiune la
care voi reveni în curînd. Brusc, sînt prea mulţi
cîini pe stradă şi nu mai pot fi hrăniţi. Ca urmare, le e
foame – şi devin furioşi. Cu alte cuvinte, din lipsă de atenţie
ne facem noi înşine viaţa mai grea.
Vezi cum se complică lucrurile tot mai
mult?
Cu siguranţă că ai întîlnit
cîini care trec pe lîngă tine, aparent nepăsători sau
foarte ocupaţi, deşi te întrebi cu ce anume. Ştii tu, genul
care evită contactul vizual cu oamenii. Bietele fiinţe fac efortul
să nu-şi piardă mîndria, chiar dacă – din păcate –
ştiu prea bine că trăiesc acum, ca şi înainte, din mila
oamenilor. În zilele noastre, îmi pare rău s-o spun,
majoritatea cîinilor pe care-i întîlneşti pe
străzile Bucureştilor te latră şi chiar încearcă să te
muşte. Cu alte cuvinte, datele statistice pe care le-ai citat la
început sînt corecte. Zici că una dintre prietenele tale
a avut o asemenea experienţă? Ţi-a povestit că, într-o
după-masă, cînd se plimba prin cartierul ei destul de şic,
de sub o maşină a ţîşnit brusc un cîine şi a
muşcat-o de picior? Şi se consideră norocoasă că nu era un cîine
mare şi că n-a muşcat-o prea rău? Hm… prietena ta chiar a avut
noroc că era un singur cîine, aş zice. Cîinii vagabonzi
umblă de obicei în haită. Prietena ta era cu siguranţă
conştientă de asta şi n-a făcut nimic, de pildă nici nu a
anunţat poliţia. Şi ce-ar fi făcut poliţia? Ar fi rîs
probabil de ea şi i-ar fi spus că şi pe ei îi atacă uneori.
Românii nu se prea adresează poliţiei în asemenea
cazuri – şi nici în altele, de fapt. Cum să ai încredere
în poliţie?
Îmi dau seama că asemenea
atacuri – asemenea cîini vagabonzi – ar alarma orice alt
oraş. Primarul ar fi obligat să vină cu o soluţie. Aici, însă,
la Bucureşti, nici vorbă. Nici măcar cînd sînt atacaţi
copiii, ceea ce se întîmplă mult mai des decît ai
crede. Drept să-ţi spun, după crima organizată şi corupţie,
urmează atacurile organizate ale cîinilor! Bine, bine, sigur
că e vorba de un alt tip de pericol în cazul lor, dar, vin şi
zic iarăşi, depinde cum priveşti lucrurile.
Mă întrebi cum e posibil ca
oamenii care au scăpat de Ceauşescu să fie incapabili să se
confrunte cu cîinii? O întrebare legitimă, mai mult
chiar, firească. Ceea ce ţie îţi vine greu să înţelegi
este că, poate, oamenii de aici nu vor să se confrunte cu cîinii.
Vezi tu, într-un anumit fel, toată chestiunea asta este
moştenirea lui Ceauşescu, una din multe, aş adăuga eu. Cum s-a
întîmplat? Cum se face că tocmai el a lăsat cîinii
liberi? Pentru că, aşa cum spuneai, e greu să-ţi închipui
că lăsa pe cineva, fie şi pe un cîine, să fie liber.
Şi totuşi aceşti cîini
vagabonzi de astăzi sînt stră-strănepoţii cîinilor
rămaşi fără stăpîn la mijlocul anilor ’80, cînd
cea mai veche parte a Bucureştilor a fost ştearsă de pe faţa
pămîntului. Aşa a început totul. Probabil că te
întrebi, pe de altă parte, de ce un regim totalitar capabil de
a distruge, de a dezrădăcina zeci de mii de fiinţe omeneşti nu
s-a ocupat în mod radical de cîini? Cum adică, să laşi
aceste nobile creaturi, aceşti prieteni apropiaţi (pentru că acum
vorbesc despre cîinii de casă) la voia întîmplării,
pe stradă, pradă luptei crunte pentru supravieţuire – nu-ţi
spune asta ceva despre oamenii care nu au avut curajul să-şi apere
propria casă?
Ah, ce vremuri binecuvîntate, zic
şi eu acum, privind în urmă, cînd puteai da vina pe
Ceauşescu pentru toate. Cel puţin noi, cîinii, nu sîntem
responsabili de situaţia în care ne aflăm.
După cum vezi, mă cuprinde şi acum
amărăciunea cînd mă gîndesc la povestea asta. De ce?
Din cauza mamei mele. Mimi era o mare doamnă. Sîntem canişi
negri cu un pedigree ireproşabil. Dar, după acele evenimente, nu
mai are nici o importanţă cine ce era, diferenţele de clasă au
fost uitate pentru că viaţa pe stradă a impus o altă ierarhie.
Cei mai puternici, nu cei mai inteligenţi, au devenit conducătorii
celorlalţi. Homo homini lupus, spui cînd descrii o astfel de
situaţie. Mai curînd aş spune: canis cani homo!
Eu nu mă născusem cînd a
început marea evacuare – acum îi zice relocare. Mama,
însă, a trăit-o şi mi-a povestit cum a fost. Am avut marele
noroc de a trăi sub acelaşi acoperiş cu ea de la o vîrstă
fragedă (pînă a apărut Martin), aşa că am aflat istoria
mea care, în zilele noastre, a fost uitată, din păcate, de ai
mei – ca, de altfel, şi de ai tăi, aş zice. Tinerii ăştia
idioţi cred că aşa a fost dintotdeauna, că noi, cîinii, ne
naştem şi murim pe străzi, şi nu, să zicem, într-un
apartament la etajul şase. Ar face infarct dacă s-ar urca într-un
lift. Ciudat, dacă stau şi mă gîndesc, am trăit aproape
toată viaţa într-un astfel de loc. Poţi să ţi-i închipui
pe locurile din spate ale unei maşini în drum spre mare! E
adevărat că nu mulţi români aveau maşină, dar totuşi erau
cîţiva. Aceste biete suflete cred că maşinile există ca să
te ascunzi sub ele de oameni şi de ploaie. Tehnologiile simple, cum
ar fi radioul sau televizorul, le sînt necunoscute. Aş fi
curios să ştiu ce cred despre avioane. Am zburat o dată cu unul,
ehe, ce vremuri! Şi azi îmi aduc aminte de gustul biscuitului
adus împreună cu o ceaşcă de ceai companionului meu şi pe
care, fireşte, mi l-a dat mie. E grozav să zbori la 10.000 de metri
deasupra pămîntului, să te uiţi pe geam la norii albi şi să
mesteci biscuiţi.
Scuze, uite că iar am pierdut firul.
Pe atunci, înainte de vremurile
astea cîineşti, noi, cîinii, trăiam, în marea
noastră majoritate, alături de oameni, aşa cum se întîmplă
în orice ţară civilizată. În casele şi grădinile
lor, ba chiar în apartamente mici de bloc. Nu trăiam cu toţii
în condiţii egale pentru că, parafrazîndu-l pe George
Orwell, un scriitor pe care-l admir, „toţi sîntem egali, dar
unii sînt mai egali…“. Toţi, însă, aveam un minim,
un acoperiş deasupra capului şi o bucată de pîine, o bucată
de mămăligă măcar, adică un fel de polenta. Pe parcursul lungii
mele vieţi, am învăţat că securitatea este cel mai
important lucru, atît pentru cîini, cît şi pentru
oameni. Acuma îţi dai seama că e aşa, acum, în
perioada asta de insecuritate totală.
Şi să-ţi mai spun ceva – şi îmi
dau seama că risc să fiu considerat procomunist, ceea ce ar fi o
prostie –, aveam cu toţii de lucru! Poate că sună straniu pentru
toţi aceşti şomeri tineri de pe stradă care nu ştiu ce înseamnă
„munca“. Ei ce fac? Vînează? Păzesc casele şi le
apără de hoţi? Anunţă cînd vine cineva? Sînt
folosiţi de poliţie ca să prindă criminali şi să depisteze
droguri de contrabandă? Însoţesc cumva oameni orbi pe
străzile Bucureştiului? Sau oferă dragoste şi alinare
coabitanţilor lor? Nici gînd, trăiesc prin ganguri, prind
şobolani, mănîncă gunoaie, muşcă copii şi cerşesc. Unii
sfîrşesc prin laboratoare. Un lucru trist, fireşte, dar dacă
ne gîndim la ce sînt capabili oamenii să-şi facă unii
altora, la ce fel de experimente se supun unii pe alţii – ceea ce
cîinii nu fac niciodată –, atunci…, mă rog, unii dintre
ei sînt numiţi animale, dar eu nu sînt deloc de acord.
Vestea bună pentru noi este că, la ora actuală, nu se fac prea
multe experimente ştiinţifice în România!
Să mă întorc la Mimi. Mama mea
nu a fost doar martora desproprietăririi din vechile cartiere, ci
chiar, împreună cu alte zeci şi zeci de mii, o victimă a
acelei nebunii. Ordinele de a distruge vechile cartiere din centrul
Bucureştiului, cum ar fi Dealul Uranus, unde locuise ea, veneau de
la Curte, de la Ceauşescu însuşi, la fel ca toate celelalte
ordine. Deşi nu puteai fi niciodată sigur de rolul jucat de Elena
în acest plan grandios şi dement de a construi un
palat-piramidă, numit (şi nu mă pot împiedica să fiu
ironic) Palatul Poporului. Amîndoi erau incredibil de vanitoşi
şi nu foarte inteligenţi. Poate de aceea se credeau atotputernici.
Zeci de mii de oameni au fost evacuaţi din aproximativ 800 de
clădiri şi vile vechi în apartamente de blocuri noi cenuşii
pe care le mai vezi şi astăzi. Şi n-au avut voie să ne ia cu ei,
tocmai în momentul cînd ar fi avut cel mai mult nevoie de
consolările noastre, aşa cum îi deplîngea Mimi. Vezi
tu, îi părea rău de oameni, şi nu de propria ei soartă. Aşa
era ea, o persoană specială. Mimi a văzut cu ochii ei cum un
buldozer distrugea casa familiei ei iubite, cu faţada ei galbenă şi
mica grădină în spate. A fost o scenă hidoasă, o gheară
uriaşă de metal care intră în casă şi smulge rămăşiţele
din interiorul ei, de parcă ar eviscera un peşte. Pînă în
ziua de azi, mi-e greu să-mi amintesc cum descria senzaţia de
neputinţă care a cuprins-o în timp ce asista la distrugere.
Îi făcea rău fizic să se uite, îmi spunea.
Închipuie-ţi cum toţi vecinii, cîini şi oameni,
stăteau şi se uitau, disperaţi, înspăimîntaţi şi
neputincioşi.
Odată cu dispariţia vechilor case au
dispărut şi vechile mirosuri. Acum mirosea a pămînt
răscolit, a ciment, a bitum şi a urină de cîine. Era
periculos să umbli pe şantier, dar, la început, toţi ai
noştri s-au repezit într-acolo. Probabil fiindcă nu le venea
să creadă şi sperau să se trezească din coşmar. Atunci au murit
de foame mulţi cîini. Fără mîncare, nevaccinaţi şi
neîngrijiţi, au fost decimaţi rapid. Unii, mai ales cei
bătrîni, au murit de inimă rea. Cum Mimi era tînără
şi frumoasă, unei femei de la marginea Bucureştiului i s-a făcut
milă de ea. Aşa că eu nu m-am născut pe stradă. Îmi
amintea mereu de cît de privilegiaţi sîntem.
Oricum, mama era de familie bună şi
avea o rudă care locuia lîngă Curte. De la el a aflat că
Ceauşeştii aveau doi cîini de casă. Asta s-ar putea să te
mire, fiindcă ştii că atît Nicolae, cît şi Elena erau
de la ţară şi că ţăranii nu au animale de casă, ci doar de
muncă. În plus, din cauza spaimei lui demente de microbi
care-l făcea să-şi schimbe hainele în fiecare zi, Nicolae nu
ar fi mîngîiat niciodată un cîine. Dar totuşi era
un fel de poză. Tito al Iugoslaviei avea doi canişi albi, ca să nu
mai vorbesc de preşedinţii americani, de regina Angliei şi de alte
personaje „decadente“. Dacă fără cîini de casă nu
puteai fi considerat „baban“ – fie şi aşa! Nicolae avea un
cîine mare, negru, numit Corbu, care, se spune, avea grad de
colonel şi circula cu maşina oficială. Iar regina noastră avea un
cocker spaniel adorabil, al cărui nume îmi scapă acum.
Nu, nu, nu exagerez! Ştiu sigur
fiindcă odată, de mult, vărul nostru Nicu îşi petrecea,
împreună cu copiii din familia lui, vacanţa de iarnă la
munte, într-o cabană, în apropiere de vila Ceauşeştilor.
Într-o dimineaţă însorită, copiii se jucau chiuind în
zăpadă cînd, deodată, nu i-a mai auzit. Se făcuse o linişte
totală. Nicu s-a uitat pe geam şi i-a văzut stînd întinşi,
nemişcaţi, pe spate, cu cîinele mare şi negru aplecat
deasupra lor. S-a repezit afară şi i-a văzut pe cei doi Ceauşeşti
care se plimbau cu cockeraşul. Un ofiţer de securitate, într-o
uniformă foarte elegantă, îi însoţea. Întîmplător,
Nicu este un doberman, aşa că s-a îndreptat către ei cu o
privire ucigaşă în ochi. În clipa aceea, ofiţerul l-a
rechemat pe Corbu. Se pare că acesta era dresat să pună la pămînt
şi să nu se dezlipească de orice se mişca în preajma
celebrului cuplu. De cîte ori spunea povestea, bietul nostru
văr tremura de furie. Ei bine, da, Ceauşeştii erau destul de snobi
cu privire la rasa cîinilor lor şi îi „scoteau la
plimbare“ din cînd în cînd.
Nicu, care, în mod evident,
aparţinea unei familii din nomenclatură, apropiată de Curte, se
jura că a fost martorul unei scene interesante, cîţiva ani
mai tîrziu. Era de faţă cînd s-a raportat cuplului
regal că erau prea mulţi cîini vagabonzi care bîntuiau
pe străzile Bucureştiului. Elena a izbucnit în rîs. Mii
de cîini vagabonzi pe străzi. Vai, ce amuzant, se zice că ar
fi spus. De ce să nu fie toţi omorîţi, a continuat, dînd
din mînă a lehamite şi expediind toată chestiunea ca pe o
glumă. Bărbatul ei nici măcar nu s-a obosit să asculte. Mă
întreb ce-o fi zis Corbu sau căţeluşul ei cînd au
auzit-o? Pun pariu că erau la fel de aroganţi şi de răi ca ea.
Poate că, aşa cum spuneţi voi, oamenii, despre noi, ajungem să
avem firea şi chipul stăpînului nostru. Deşi, pe parcursul
lungii mele vieţi, am văzut că se poate întîmpla şi
invers.
Mi se pare foarte interesant şi, aş
adăuga, foarte neobişnuit, că remarca Elenei nu a fost considerată
un ordin, ci, mai curînd, ceea ce chiar era, adică o simplă
remarcă. Cineva de la Curte, sau foarte inteligent, sau foarte
viclean, a hotărît că oamenii din Bucureşti erau destul de
şocaţi după evacuări şi că ar fi fost primejdios să-i superi
şi mai mult prin exterminarea cîinilor. De bună seamă, era
un curtean cu multă experienţă, care şi-a dat seama că o nouă
lovitură ar tulbura echilibrul delicat dintre oprimaţi şi
opresori. Puterea totalitară seamănă cu un castel de cărţi de
joc. Trebuie să fii foarte atent cînd scoţi o carte, asta
ştim cu toţii. În mod ciudat, însă, cel mai greu se
scoate o carte de sus de tot – atunci se numeşte „coup d’état“.
Adică exact ceea ce s-a întîmplat după cîţiva
ani, ştii doar. Cu alte cuvinte, nu era nevoie de o demonstraţie de
forţă în acel moment. Închipuie-ţi, mii de cîini
morţi care zac pe stradă, omorîţi cu otravă de şobolani,
prea puţini gunoieri şi prea puţine maşini de gunoi pentru a-i
strînge, duhoarea insuportabilă, ca să nu mai vorbim de
pericolul unei epidemii. În plus, mai trebuia ţinut cont de
corespondenţii de presă străini, altfel riscau ca o lume întreagă
să afle despre cruzimea lui Ceauşescu faţă de animale. Cu
cruzimea lui faţă de oameni se obişnuiseră deja… Regimul lui
Ceauşescu era criminal, dar nu avea de gînd să ofere
duşmanilor săi satisfacţia de a vedea acest lucru demonstrat şi
pe cîini!
Şi uite aşa am dus-o în
continuare.
Drept să-ţi spun, întîmplător
ştiu şi cum au fost salvaţi cîinii. Vezi, există şi cîteva
avantaje cînd îmbătrîneşti, cu condiţia să nu
ţi se facă varză creierul. Povestea mi-a spus-o un director sau
manager al unei companii de ridicat gunoaie. Astăzi i s-ar zice
Chief Executive Officer, ceea ce sună comic cînd e vorba de
gunoaie, recunoaşte şi tu! Cîndva tovarăşul X-ulescu a fost
chemat la ministrul poliţiei (pe vremea aia orice avea legătură cu
poliţia). A crezut, fireşte, că se făcuse vinovat de ceva. În
România lui Ceauşescu te gîndeai automat la această
posibilitate pentru că regulile erau stabilite de o singură
persoană şi, tocmai de aceea, arbitrare. Incredibil cît de
arbitrare! De pildă, se ştia că Nicolae avea probleme de digestie.
De aceea, „deciziile de dimineaţă“, cum le numeau curtenii lui,
erau – ca să zicem aşa – mai blînde decît cele de
după-masă sau de seară. Se mai ştia (sau cel puţin era un mit
urban) şi că bucătarul lui era instruit să-i pună o cantitate
mică de laxativ în mîncare, cînd trebuia îmblînzit
înainte de a lua o decizie importantă. Servitorii joacă, de
altfel, un rol important în istoria noastră; dacă stai să te
gîndeşti, destinul oamenilor depindea de indigestiile lui
Ceauşescu!
Şi, cum spuneam, acest CEO al
companiei de salubrizare apare la minister şi intră cu genunchii
tremurînd în biroul ministrului. Însă ministrul,
un vechi amic, îl bate prieteneşte pe umăr. Pe de altă
parte, aşa făceau şi cînd se pregăteau să te înjunghie
pe la spate. După cîteva păhărele de coniac franţuzesc
(primit bacşiş din partea cuiva, desigur), omul nostru îşi
revine şi-şi dă seama că ministrul îl convocase pentru o
aşa-zisă „consultaţie“. Foarte relaxat nu are cum să fie
pentru că ştie foarte bine că asta poate fi o metodă de a i se
pasa lui răspunderea unei probleme spinoase.
În sfîrşit, ministrul îl
întreabă de ce ar fi nevoie pentru a „se curăţa“
străzile oraşului de cîini. Omul de la salubritate evaluează
chestiunea pe loc şi cu seriozitate. Ştie din ce direcţie bate
vîntul, ceea ce nu este greu fiindcă bate întotdeauna
din aceeaşi direcţie. Din tonul ministrului deduce că problema
„curăţirii“ oraşului de cîini nu este formulată ca un
ordin (ministrul ar fi putut foarte bine să spună direct:
omorîţi-i) şi că deci are spaţiu de manevră. Păi, ar fi
multe de făcut, spune omul de la salubritate, în plus nici
n-ar arăta bine. E perfect conştient că, pe linie de serviciu,
unele hotărîri se iau în funcţie de cît de bine
sau rău arată rezultatul. Nu în interiorul ţării, ci în
ochii străinilor şi ai duşmanilor, care sînt mulţi. Avem o
publicitate foarte proastă în străinătate din cauza
demolărilor părţii vechi a oraşului, aşa că de ce să riscăm
din nou acelaşi lucru, a întrebat prudent. Mai sînt şi
mulţi iubitori de animale pe acolo care ar înnebuni. Ministrul
îl priveşte fără nici o expresie pe chip. Mihail, îi
spune, suficient de sigur pe el încît să i se adreseze
ministrului pe numele mic, tot ce vreau să spun este că se poate
face, cîinii pot fi exterminaţi. Oamenii mei – fireşte, cu
ajutorul armatei – pot să adune cadavrele şi să le ardă într-o
săptămînă. Ţine însă seama că e o operaţie
delicată şi că totul ar fi foarte, foarte vizibil! Vede ce impact
au cuvintele lui pe chipul lui Mihail, care începe să se
încreţească într-o grimasă care aduce a zîmbet.
Poate că e mai bine să lăsăm natura să-şi urmeze cursul –
conchide omul nostru, gîndindu-se la lipsa de alimente pentru
oameni, darămite pentru cîini. Cînd aude acel eufemism
pentru foamete, Mihail se luminează la faţă. Să lăsăm natura
să-şi urmeze cursul, repetă emoţionat de parcă această frază
banală ar fi un mesaj plin de înţelepciune de la Dumnezeu.
Cînd iese pe uşă, ministrul îl bate iarăşi, dar de
data asta prieteneşte, pe umăr. Pentru că, mă-nţelegi,
ministrului nici că-i păsa de destinul speciei noastre canine.
Căuta cea mai bună soluţie pentru el.
CEO avea dreptate, cîinii mureau
în tăcere şi fără publicitate proastă. Dar în curînd
au apărut probleme politice mult mai mari. Madam Ceauşescu nu mai
avea timp să se gîndească la cîini sau la altceva. La
cîţiva ani după acest incident, i-a sunat şi ei ceasul. După
ce au fost răpiţi, s-a organizat un proces improvizat şi au fost
împuşcaţi amîndoi, ca un cuplu de bătrîni
cerşetori. Ceauşescu a rămas în istorie ca un dictator şi
lumea, în general, crede că amîndoi au primit ce-au
meritat. Mie mi-ar fi plăcut să-i văd judecaţi pe bune, cum se
cuvine. Dar n-a fost să fie. Românii sînt oameni
şmecheri, de ce să complice lucrurile cu un proces? De ce să rişte
ca acest cuplu dement să spună ceva neplăcut despre alţii care le
executau ordinele şi acum sînt bine mersi.
În curînd, abordarea de tip
„să lăsăm natura să-şi urmeze cursul“ a luat o altă
direcţie, pe care nu o prevăzuse nici omul nostru de la
salubritate, nici ministrul şi nimeni altcineva. Pentru că situaţia
scăpase de sub control, cîinii au început să se
înmulţească. În aproximativ două decade, de la cîteva
mii, am ajuns să fim sute de mii. Turbulenţa pe care o traversa
societatea se numea revoluţie, dar ar fi mai exact s-o descriem, aşa
cum am mai spus, ca pe o lovitură politică de stat. Forţele cele
mai bine organizate, securitatea, poliţia şi militarii, au preluat
puterea. Nimănui nu-i mai păsa de cîini.
De abia după vreo zece ani, prin 2001,
dacă-mi aduc bine aminte, cîinii au devenit iarăşi centrul
atenţiei. Pe atunci chiar deveniserăm vizibili şi o generaţie
nouă, modernă de români care nu-şi aminteau mai nimic despre
viaţa în comunism se îngrijora în legătură cu
drepturile animalelor. Fii atent, nu drepturile omului, ci ale
cîinelui! Cerea adăposturi, medicamente, vaccinuri şi
sterilizare, adică tot felul de lucruri corecte, desigur. În
ciuda oamenilor fără adăpost, a şomerilor, a înfometaţilor
de pe străzile noastre, a copiilor care cerşeau în număr
atît de mare, încît nu te puteai plimba în
voie, copii care trăiau în canale nu ca nişte cîini, ci
mult mai rău decît cîinii... Sincer spus, oricît
m-ar fi impresionat aceşti iubitori de cîini, eram mai degrabă
nedumerit. Apoi o anumită binefăcătoare a animalelor, o doamnă
din Franţa, o fostă artistă cunoscută, numită Brigitte Bardot,
despre care se zice că ar fi fost un sex-simbol celebru în
anii ’60, a răspuns doleanţelor lor. Încă mai avea
oarecare influenţă în mass-media. A făcut senzaţie. A
vizitat Bucureştiul, s-a întîlnit cu primarul şi a
donat bani. Îmi aduc aminte şi-acum de relatările din ziare:
Doamna Bardot a fost de acord să doneze mai mult de 140.000 de
dolari în decurs de doi ani pentru sterilizarea în masă
şi programul de adopţie al cîinilor vagabonzi din oraş,
care, se estimează, sînt 300.000 la număr. ş....ţ Primarul
Bucureştiului, Traian Băsescu, a fost de acord să omoare doar
cîinii periculoşi, bătrîni şi foarte bolnavi. ş....ţ
Domnul Băsescu insistase la început asupra faptului că
trebuie exterminaţi toţi.
Păi ce să-ţi mai zic? Nu a fost nici
o intenţie de a „extermina“ cîinii de la început. Pe
urmă, banii doamnei s-au cheltuit pe cîteva adăposturi, pe
cîţiva cîini sterilizaţi – îi poţi recunoaşte
după eticheta galbenă pe care o poartă după ureche – şi cam
asta a fost. Cea mai mare parte a banilor a dispărut, ca de obicei.
Stai să vezi, am un mic amănunt
simpatic legat de povestea ta cu cîinii. În primăvara
anului 2008, autorităţile au golit străzile de toţi cîinii
vagabonzi pentru ca politicienii străini care veneau la Summitul
NATO să circule netulburaţi de la aeroport la Casa Poporului, unde
avea loc summitul. Se pare că toate adăposturile au fost pline ochi
de cîini. Asta e tipic, autorităţile noastre acţionează
numai dacă sînt supuse unor presiuni din exterior.
Asta e o istorioară dulce-amară, spui
tu. Amară, da, dulce, nu. Îmi amintesc de vremurile cînd
poliţia lui Ceauşescu debarasa străzile de toate „elementele
suspecte“ ale speciei tale; acum au ajuns să le debaraseze de
cîini. Ciudat, foarte ciudat. Asta reprezintă de bună seamă
un progres. Trăim în secolul XXI, sîntem în
Uniunea Europeană.
Atît că românilor nu le-a
păsat niciodată decît de aparenţe, şi nu de soluţii!
Aş zice că România nu s-a
schimbat prea mult în această privinţă. „Problema
cîinilor“ nu a fost rezolvată, în cazul în care
cîinii vagabonzi chiar constituie o problemă pentru locuitorii
Bucureştiului, dar eu acum mă îndoiesc din ce în ce mai
mult de asta. Ai observat, pe bună dreptate, că nu s-a prea făcut
nimic cu problema cîinilor, cu excepţia momentelor cînd
s-au implicat străinii. Şi aşa ajungem de unde am plecat la
începutul conversaţiei noastre. Ai ascultat cu multă răbdare
monologul unui bătrîn netot şi nu te-ai ales cu nici o
explicaţie reală. Dacă însă te uiţi în jurul tău,
ce altceva mai vezi pe lîngă cîini vagabonzi şi
ambuteiaje? Mai vezi şi cum vile vechi, frumoase (chiar dacă
jerpelite) sînt demolate ca să fa-că loc unor blocuri înalte
de sticlă şi oţel. Pentru bănci şi corporaţii străine, ca în
Shanghai sau Singapore. Pentru noii stăpîni a căror armă nu
mai este frica, ci lăcomia.
Cîinii vagabonzi nu se prea
potrivesc în acest nou Bucureşti capitalist şi fiecare primar
promite să rezolve problema. Dar nici unul nu face nimic. Probabil
că nu fac nimic şi nu ştiu cum anume să facă ceva din multe
motive. Se poate da vina pe capitalismul de tip cowboy, pe
birocraţie, pe o politică proastă sau pe dezamăgirea cu privire
la UE. Eu unul, însă, cred că aici cîinii sînt
priviţi, ca şi cei din specia ta, atît ca victime ale
comunismului, cît şi ca victime ale procesului de
democratizare (sau ale perioadei de tranziţie, cum îi zic ei).
Am observat că în această societate individul se simte
pierdut şi neajutorat, nu ştie cum să-şi asume răspunderea
pentru propria viaţă, şi cu atît mai puţin pentru cea a
bieţilor cîini din jur. La asta contribuie şi faptul că,
pînă acum, democraţie înseamnă că aceia care erau sus
au rămas sus, ca într-un fel de carusel al puterii. Poate că
e vorba şi de o atitudine de laissez faire a acestei societăţi
care încă nu s-a trezit complet din toropeala comunistă. În
general vorbind, lumea încă mai crede că întotdeauna va
fi cineva „acolo sus“ care să ia o decizie în numele lor
şi pe care să poată da vina pe urmă. Ieri era comunismul, azi
este birocraţia de la Bruxelles. A lăsa totul în seama celor
de sus, a nu avea niciodată o iniţiativă, a nu vrea să acţionezi
în interesul comun – asta e, după părerea umilă a unui
cîine bătrîn, problema noastră. Ce e de făcut cînd
nu există nici măcar ideea interesului comun, a binelui comun?
Într-o societate ca a noastră ea trebuie creată. Lipsa ei
înseamnă că, într-o bună zi, ne vom trezi cu o
hotărîre de sus că trebuie terminat odată cu cîinii.
Se vor debarasa de ei definitiv. Va urma o scurtă perioadă de
indignare, partidul de la putere va pierde, poate, cîteva
voturi. Şi ce dacă, am putea zice. Dar dă-mi voie să spun cîteva
cuvinte dure: problema e cine va urma. Poate ţiganii? Sau evreii? Şi
de ce nu ochelariştii?
Scuză-mă, scuză-mă. După cum
spuneam, tind să mă inflamez. Na că m-am trezit şi eu, cîine
bătrîn, să ţin discursuri! După cum vezi, în România
pînă şi cîinii sînt animale politice.
Ai putea considera toată această
istorie canină drept o metaforă a oamenilor din România:
victimizaţi, abandonaţi, săraci, înfometaţi, total
deziluzionaţi. Nu este însă o metaforă potrivită fiindcă,
spre deosebire de fiinţele omeneşti, cîinii nu se vor uni ca
să voteze pentru cineva ca Napoleon (mă refer la cel din Ferma
Animalelor de Orwell) şi nici nu vor începe un război. Acum,
că am ajuns aici, aş vrea să te las, dragă prietene, să meditezi
la frustrările care duc la populism – şi să aştept să văd cu
ce vor veni aceste noi mase declasate, cine le va manipula şi cum.
Dar înainte să ne despărţim,
dă-mi voie să-ţi mai spun o altfel de poveste, de data asta. Ai
auzit de „căţeluşii din Bagdad“? Nu? Sigur că nu, pentru că
e o întreprindere tipic americană. E vorba de cîinii
vagabonzi din Afganistan şi Irak şi de soldaţii americani care
s-au împrietenit cu ei. Băieţii au vrut să-şi ia prietenii
acasă în SUA, dar era interzis prin lege. Cu toate astea, un
anumit locotenent de marină era atît de îndrăgostit de
Scorţişoară (ce nume tîmpit pentru un cîine, îmi
vine să zic!), încît a reuşit să facă ceva ce părea
imposibil. L-a dat pe Scorţişoară unui antreprenor care l-a dus cu
el la Bişkek, în Kirghistan. Însă nu l-a putut urca
într-un avion civil cu destinaţia SUA, aşa că l-a părăsit
la aeroport. Un angajat al aeroportului a dat puiul unei familii de
localnici. Pe urmă, a intervenit sora energică a locotenentului şi,
cu ajutorul nu ştiu cărei organizaţii, a descoperit căţelul
pierdut. Acum Scorţişoară trăieşte fericit în Maryland.
Americanii fiind americani, şi-au dat imediat seama că mai sînt
soldaţi care ar vrea să facă acelaşi lucru, aşa că au organizat
„Operaţiunea căţeluşii din Bagdad“. Ziarele lor relatează că
deocamdată au ajuns în SUA mai mult de 30 de pui de maidanezi
– nu întrebaţi cum! Ce vreau să spun este că americanii
îşi rezolvă singuri problemele. Nu aşteaptă şi suferă.
Ce m-a şocat pe mine au fost costurile
acestor misiuni de salvare, între 4.000 şi 6.000 de dolari pe
cap de căţeluş. Şi mi-a venit o idee. E adevărat, din păcate,
România nu este ocupată de soldaţi americani. Dar ce-ar fi să
intrăm noi în acţiune şi, sub sloganul Export, nu
exterminare (îmi închipui că ar atrage atenţia
mass-mediei), să oferim cîini spre adopţie? Sînt sigur
că s-ar găsi mulţi amatori, iar costurile ar fi o treime din cele
americane. Ţii minte ce înnebuniţi erau occidentalii să
adopte copii din orfelinatele noastre? Cîinii nu ar fi,
desigur, la fel de populari ca orfanii albi, dar ar merita să facem
o încercare. Dacă, de pildă, adopţiile ar include şi un
weekend lung şi tihnit cu căţeluşul tău preferat la Bucureşti?
Se va găsi negreşit cineva care să eticheteze asta drept
dog-tourism, dar cred că este mai bine şi mai decent decît,
de pildă, sex-tourism. Cu cît mă gîndesc mai mult la
ideea asta, cu atît îmi place mai mult. Dar, fiindcă
sînt un cîine bătrîn şi cu experienţă, mă tem
că românii ar fi mai curînd în stare să facă o
bună afacere vînzînd coreenilor cîinii pentru
carnea lor. De fapt, mă mir că încă nu i-a trecut nimănui
prin minte. Probabil că statul ar subvenţiona-o imediat şi s-ar
găsi un şmecher cu relaţii care s-ar îmbogăţi călcînd
peste cadavrele noastre. Pentru ca, pe urmă, să se arunce cu capul
înainte în politică şi să includă în programul
lui apărarea drepturilor animalelor! Nimic din toate astea nu m-ar
surprinde... Tu ce zici? Îţi văd expresia feţei, zîmbeşti
şi dai din umeri. Probabil mă crezi nebun.
Hai, linişteşte-te, la urma urmei
sînt şi eu doar un biet cîine!
––––––––
Istorioara face parte din noua carte a
Slavenkăi Drakulic, Two underdogs and a cat: three reflections on
communism şDouă vieţi de cîine şi-una de pisică: trei
reflecţii asupra comunismuluiţ, în curs de apariţie la
Seagull Publishers.
Traducere de Catrinel Pleşu
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters