OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Cluj; sala Euphorion; Declaratie de Tudor Musatescu; one woman show cu Elena Ivanusca.


(Decorul noii premiere a nationalului clujean, gindita de Anca Bradu cu o piesa de Ödön von Horvath, Povestiri din padurea vieneza, este semnat de Horatiu Mihaiu. O strada larga cu cladiri in nuante de griuri, cu usi inalte si balcoane abia descifrabile amintind de-un tablou de De Chirico, in care umbrele personajelor se lungesc misterios... Dar in acest spatiu bine echilibrat, atit ca structura cit si d.p.d.v. coloristic, este „implantat“ un ditamai elefant aurit urcat, pentru a fi si mai impunator, pe-un podium. Ceva mai „enorm“ nu se putea! Iertata-mi fie perplexitatea. Datorita ei, perplexitatii, eu am numit mamiferul drept elefantul troian cu aspect de svaiter... deoarece are burdihanul gaurit precum celebrul produs elvetian. In burta respectiva, cei de la Ariel – Tg. Mures ar fi capabili sa conceapa un spectacol... Acest enorm element de decor pur si simplu strica orice echilibru, armonie ori simetrie iar daca mi se va spune ca nici nu-i nevoie de asa ceva atunci la fel de convins voi afirma: poleitul elefant troian cu aspect de svaiter strica si orice... dezechilibru, dizarmonie, asimetrie... Strica tot.

Cred ca oamenii de scena l-au uitat acolo, dintr-alt spectacol, unul de opera, eventual. Asta ar fi unica explicatie. La talpile sale cele groase, actorii isi interpreteaza rolurile, se agita, se zbat si-ntregul lor efort, linga pachiderma gaurita, aduce cu miscarile unor furnicute. Desigur, la un moment dat se rosteste cuvintul elefant, ca o parere, aluzie, ca un simbol, semn, ca o metafora, ceea ce, insa, nu-i motiveaza deloc „enorma“ intruchipare scenica. Am aflat ca autorul, mort de tinar, este cu succes jucat in Occident, mai ales in Germania. Anca Bradu, o fina analista a textelor blagiene, a avut ambitia sa insceneze o piesa de dimensiuni respectabile, cu numeroase personaje, as putea-o „cataloga“ drept un soi de telenovela expresionista. Cu toate focurile de artificii, a exploziilor, a perdelelor miscate, a singelui picat din cer si alte efecte, spectacolul nu reuseste sa convinga pe deplin. Partea a doua putea renunta la lentoarea ritmului, putea fi mai condensata, mai dinamica. Efortul actorilor de a tine constant treaza atentia spectatorilor e meritoriu. Majoritatea dintre ei sint de laudat. De exemplu, Cornel Raileanu, care se „misca“ dezinvolt printre registre sonore si stari contradictorii. Miriam Cuibus, dupa excelentul Akaki Akakievici din Mantaua, concepe acum un rol de o cu totul alta factura, dinamic, vulcanic, pervers-rautacios; o femeie-scorpie, altfel imblinzita de mizeria vietii dar pozind cind indiferenta, cind provocarea groasa, indecenta. Toni Tauf, o aparitie pitoreasca, parca ar continua ceea ce facuse in Cel care primeste palme, piesa lui Andreev, alt spectacol de Anca Bradu. Maria Seles si Ioan Isaiu, Carmen Culcer, Bucur Stan sau Viorica Mischilea... Si nu in ultimul rind, cele citeva aparitii de-o accentuata personalitate ale Silvei Ghelan. Si totusi, Horatiule, ce-i cu elefantul acela poleit de pe podium, care umbreste aproape toata scena?)

Din cind in cind teatrele, chiar si cele nationale, mai fac angajari si de noi actori. Absolventa la Cluj, in urma cu doi ani, la clasa Cornel Raileanu, dupa un „stagiu“ la Bacau, Elena Ivanusca e cea mai recenta achizitie a teatrului clujean. Spectacolul conceput de ea si intitulat Declaratie este o buna carte de vizita. Plina de umor gros (dar nu grosier) precum un lapte batut sau, ca sa-l citez pe Hrabal, precum o ciorba de mazare. Elena a luat in brate cele patru „declaratii“ ale lui Musatescu si si-a construit, cu atentie, fiecare personaj. Cu atentie la costumatie, la gesturi, la mimica. Fiecare personaj avind caracteristici evidente, ticuri si posetute care spuneau mai mult, uneori, decit reuseau replicile sa o faca. O palarie caraghioasa, o camasa de noapte de-o culoare hilara, o gura strimba, o pereche de pantofi cu tocuri inegale, o hirtie igienica ce se asorta cu culoarea salului, un accent „de cartier“, o ochiada de profesionista intr-ale experientelor intime si multe alte asemenea „mici nimicuri“ s-au adunat pe parcursul show-ului, precum boabele pe-un ciorchine oferind, in cele din urma, spectatorilor un fruct plesnind de zeama gustoasa, parfumata. Cele patru personaje au totusi un numitor comun, cel al derizoriului uman in care inoata fara sansa de a ajunge la vreun liman „luminos“. Cele patru femei, indiferent de virsta fiecareia, sint, pina la urma, niste fiinte singure. O singuratate care, cit se arata ea a fi de caraghioasa, de comica, are, totusi, o doza de tristete. Tristete pe care o zareai, din cind in cind, traversind ochii actritei astfel incit totul primea un plus de autenticitate.

Presedintele comisiei care examina candidatele pentru ocuparea unui post la nationalul clujean a fost binecunoscutul si bineapreciatul regizor Vlad Mugur. La un moment dat, in sala de examen intra o femeie ce arata trecuta bine de virsta ceruta de regulament, vopsita ca naiba, imbracata asijderea, rostind un text impertinent in timp ce-si dadea ochii peste cap. Vlad Mugur s-a indignat si a cerut sa fie evacuata din sala femeia aia ce parea cam „dusa“. Era Elena Ivanusca, intrata-ntr-unul din roluri si care a reusit sa-l pacaleasca pe maestru, ceea ce fu, pina la urma, un punct in plus in favoarea ei. Tinara actrita se arata a fi o buna achizitie a nationalului clujean. Parerea mea.