OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bulat OKUDJAVA
Intilnire cu Bonaparte
Traducere si note de Nicolae Iliescu. Prefata de Ion Vasile Serban, Editura Univers, Bucuresti, 1999, 328 p., f.p.


Schioapata, schioapata...

Prima voce este a lui Nikolai Opocinin. Relatarea lui, scrisa cu gindul sa-i ramina lui Timosa, nepotului drag, se produce in amurgul vietii. In 1805, cind generalul-maior in retragere, fost comandant al Regimentului muschetarilor din Moscova, avea cincizeci si cinci de ani si un handicap dobindit pe cimpul de batalie: un picior de lemn ca un tovaras nedespartit, „mai scump ca memoria“ si exhibat cu emfaza potrivita unui defect cu incarcatura sacra. Ranit astfel de viata, tirindu-si piciorul care ii aminteste continuu blestematele, inrobitoarele servituti trupesti, generalul devine insa si mai disponibil pentru etericele senzatii ale libertatii, pentru himerele amoroase si iluziile eroice. La conacul sau din gubernia Kaluga, in satul Lipenki, generalul priveste cum trece gloria lumii, cum se succed domniile si cotropirile. Contempla cotoarele cartilor ramase de la fratele sinucigas, isi imbraca slujnica in straie scumpe, admirind mirabilele metamorfoze de care femeile sint in stare, si, atent la sine insusi si la starea vremii, presimtita prin terminatiunile nervoase ale piciorului pierdut, „catana batrina“ noteaza sugestiile cu care sunetele diverselor instrumente muzicale ii rasfata si indulcesc burlacia. Oboiul, spre pilda, „stie ca totul este trecator: imperiile pier, elanurile nobile se sting, sperantele exceptionale se prefac in farsa, intentiile marete – intr-o gramada de balegar; dupa tari nu ramin decit mormintele, pe invingator il asteapta razbunarea...

Fie ca geniile victoriei, care se vor aseza la masa mea, sa auda acest sunet si fie ca pe chipurile lor calite sa se astearna lividitatea...“. Opocinin stie deci ca totul e vinare de vint si simte suierul desertaciunii pina si in muzica. Dar sensibilitatea lui paradoxala nu se poate abtine sa nu nutreasca un dublu si, pe cit de omenesc, pe atit de utopic proiect: sa cucereasca dragostea Varvarei, femeie apriga, cu ochi albastri, imensi si reci, si sa-i intinda o ultima, fastuoasa dar mortala masa lui Napoleon. Pe Varvara o doreste dintr-o tomnatica, induiosatoare si inexplicabila nevoie de tandrete si fericire, pe Bonaparte il asteapta sa ajunga in Lipenki pentru a-l ucide. Ca si tolstoianul Pierre Bezuhov, cel care, aplecat asupra simbolurilor masonice, se credea menit sa scape lumea de „fiara“-Bonaparte, si Opocinin simte ca e de datoria lui sa izbaveasca Rusia si umanitatea de prezenta aducatoare de moarte a corsicanului. Prins in stravechea disjunctie dintre pasiune si dicteurile moralei, nu s-ar putea spune ca vocea lui Opocinin nu cunoaste ezitari. Dimpotriva, pare a presimti dintru inceput ca fantomele lui amoroase si politice nu se vor lasa niciodata imbratisate altfel decit in imaginatie. Si totusi, schiopatind, „strabateam saptesprezece verste ca sa o vad pe Varvara si sa simt inca o data arsura flacarii albastre si reci a ochilor ei. «Pe unde tot umbli, unchiule?» intreaba Timosa. «Vezi tu, prietene... – si ii indrug verzi si uscate... Vreau sa traiesc, sa ma chinuiesc...»“ Desi simte ca altfel i-au fost scrise toate, nu e in stare, in ciuda profilului ascetic, sa suprime pina si vaga dorinta de a-si abate firul vietii de la eternul „coridor al despartirilor“ pe care a tot umblat.

Pentru ca „in sufletele noastre, ale Opocininilor, s-au zbuciumat intotdeauna doua torente care pina la urma se contopeau intr-un mod bizar: bunul-simt sau extravaganta, sau ceva asemanator...“. Rateurile si lipsa de noroc a vietii lui Opocinin, sfirsita previzibil, sub gloantele francezilor, nu beneficiaza de alte motivatii. Tragismul firii sale indecise gliseaza, ca orice enigma, inspre sublim. Nefericirea lui, retinuta de paginile unei confesiuni ritmate tocmai cind durerea atinge un prag maxim, este o sursa de pura placere estetica pentru cititor si se transforma in prilej de contemplare a neiertatorului fatuum: „Femeia draga, in rochie albastra, sedea alaturi, si dinspre ea adia caldura, dogoare, o flacara nevazuta, care ma devora, pe mine cel ce facusem juramint sa fiu inaccesibil si strain. Departe de-al nostru camin, pe gheata unui lac strain – urma infringerii avute, rodul izbinzilor pierdute. Si Providenta ne-a-nvatat nu numai bunele maniere, din cupa-amara a caderii cum sa sorbim ne-a aratat. Si pentru-aceasta-nvatatura, de singe plina si de ura, mustrare cui vrei s-aduci oare, cu vorbe goale, de ocara?