OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deşi îl întîlnisem şi cu alte prilejuri, prima mea convorbire face to face cu Matei Călinescu a avut loc abia în vara lui 2004, mai exact, cu prilejul lansării, la sediul Grupului pentru Dialog Social, a volumului colectiv O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici. Cu gîndul la Amintirile în dialog realizate împreună cu Ion Vianu, ajunseserăm la concluzia că era cel mai potrivit, simbolic vorbind, pentru a indica sensul proiectului nostru „memorialistic“. De aceea, m-am bucurat mult, împreună cu colegii mei, că a acceptat să ne lanseze cartea – alături de H.-R. Patapievici – mai ales că îl ştiam încă marcat de suferinţa pierderii premature a fiului Matthew, evocat, cu boala sa „angelică“, în amuţitoarea proză nonficţională din Portretul lui M. La acea dată, Matei Călinescu se retrăsese deja la Bucureşti, după pensionarea din învăţămîntul universitar american. Nu-mi dau seama în ce măsură „întîlnirea dintre generaţii“ pe care o aşteptam se va fi produs la respectiva lansare. Criticul a fost îndatoritor, amabil, a făcut o serie de consideraţii despre „reapariţia“ lumii „dispărute“ a comunismului şi s-a întrebat de ce nu ne-am oprit şi asupra experienţelor amoroase/escapadelor pe care le-am fi avut în acei ani de comunism tîrziu... Părea însă oarecum cu gîndul în altă parte. Adevăratele mele întîlniri cu autorul lui Rereading s-au produs, de fapt, prin intermediul lecturii şi al relecturii unora dintre cărţile sale. (Re)lecturi formatoare şi clarificatoare în ordine intelectuală. Nu mă voi referi la cărţile publicate înaintea expatrierii, nici la literatura şi, în special, la proza atît de greu clasabilă, care ar merita o altă discuţie.

 

Încep cu Cinci feţe ale modernităţii, citită pentru prima oară prin 1995, în ediţia de la Univers, cam în acelaşi timp cu prima ediţie a Amintirilor în dialog. Mi-a atras atenţia de la prima lectură claritatea calmă, erudită, dar complet lipsită de pedanterie scholar cu care un critic român de anvergură internaţională era capabil să desfăşoare biografia unor mari curente moderne şi a unei episteme culturale. O claritate „clasică“ în care văd, acum, expresia unui stil al personalităţii, centrat pe nevoia de echilibru şi de înţelegere complexă a chestiunilor spinoase. Iată – mi-am spus cu candoarea lipsei de experienţă – un teoretician literar redutabil care n-are nevoie de jargon teoretizant, de artificii sau de scientisme. Mi-am dat repede seama însă că această clasicitate aulică – structurală, dar cultivată din plin la şcoala lui Tudor Vianu – era numai o „faţă“ a unui autor fascinat de dimensiunea „nocturnă“, destabilizantă şi neliniştitoare a existenţei şi a istoriei, de personajele abisale, umbroase, atipice şi secrete. Există la el o artă a fizionomiei, fie că e vorba despre „vagantul“ Zacharias Lichter, despre inocenţi tragici ca prietenul Miron Chiraleu sau, în alt plan, fiul M., despre scriitori cu biografii contorsionate în varii moduri, precum Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Eugen Ionescu sau despre... profilul diferitelor curente investigate. Înseşi „feţele“ modernităţii alcătuiesc, dimpreună, un chip proteic, ambiguu, derutant şi revelator. (Multiplicitatea caracterizează, de altfel, întreg scrisul acestui autor care a abordat, deopotrivă, critica de întîmpinare, comparatistica, teoria literară, istoria intelectuală, eseul, proza, poezia, memorialistica şi jurnalul.) S-a vorbit prea puţin, cred, despre legătura profundă dintre abordarea modernităţii de la Matei Călinescu şi cea a mai tînărului Antoine Compagnon din Les Cinq Paradoxes de la modernité şi Les Antimodernes..., o înrudire inclusiv stilistică. Dar s-a vorbit prea puţin şi despre meditaţia (confesiunea) „identitară şi existenţială“ ce străbate, obiectivat, critica şi teoria autorului nostru în ultimii 15 ani.

 

Volumul lui Matei Călinescu, care mi-a influenţat semnificativ atitudinea faţă de literatură (inclusiv faţă de abordarea istoriei noastre intelectuale), a fost, fără doar şi poate, cel despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. El m-a făcut să realizez mai bine faptul că, în critică, adevărata miză nu e angajarea eticistă, ci cunoaşterea, înţelegerea complexă a fenomenelor. Să ne amintim: în momentul apariţiei cărţii (2002), lumea noastră culturală era scindată între „apărătorii“ şi „acuzatorii“ lui Eliade, Cioran et Co. Unii, defensori ai interbelicului anticomunist şi ai simbolurilor cultural-naţionale afirmate în afara ţării, practicau mistificator şi encomiastic lavajul ideologic şi biografic al idolilor, eludînd chiar evidenţele. Ceilalţi practicau justiţiar şi fixist o demascare universal-suspicioasă a legionarismului lor peren şi a gîndirii lor antidemocratice. Primii dădeau cu Eliade în Culianu, ceilalţi – viceversa etc. Întrucît mi-a plăcut, adesea, să mă aşez de cealaltă parte a bărcii cu cei care tind să o scufunde, eram înclinat mai curînd spre poziţia a doua, în ideea că adevărurile istoriei, oricît de neconvenabile ar fi, trebuie recunoscute şi asumate integral, brutal, fără menajamente. Cred şi acum acelaşi lucru, dar nu la fel ca atunci.

 

 

La începutul anilor 2000 însă, între poziţiile acuzatorilor pe toată linia de tip Daniel Dubuisson sau Alexandra Laignel-Lavastine şi cele ale apărătorilor din oficiu de tip Mircea Handoca nu păreau să existe alternative. Ei bine, sclipitoarele interpretări din Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade: Amintiri, lecturi, reflecţii au contribuit enorm în a oferi o alternativă credibilă la acel maniheism ideologic oricînd dispus să sacrifice valoarea plurală pe altarul stigmatizărilor reducţioniste: o alternativă a onestităţii critice calme, competente, echilibrate, depasionalizate. Ca şi, mai tîrziu, Florin Ţurcanu sau Andrei Oişteanu – dar, spre deosebire de ei, mutînd discuţia în planul structurilor de adîncime ale operei literare spre a privi mai bine în toate direcţiile – Matei Călinescu spune, răspicat, tot ceea ce (pentru unii) este dezagreabil de spus despre adeziunea legionară a lui Eliade, despre implicaţiile ei şi despre camuflările sale postbelice, fără a amesteca însă, tendenţios, planuri care n-ar trebui amestecate de dragul unei angajări sau alteia. Recitiţi, apoi, comentariile lui Matei Călinescu despre Uitarea fascismului... sau, în alt plan, despre Omul recent, cărţi care au stîrnit valuri de polemici pro şi contra, alimentînd pînă la isterie „cearta intelectualilor“. Numai căuzaşii intratabili îi vor putea imputa, în logica lor războinică, faptul că e „căldicel“.

 

Aceeaşi hermeneutică plurală, integratoare, „totală“, va fi întrebuinţată de Matei Călinescu şi în cărţile despre Mateiu Caragiale şi Eugen Ionescu, cărţi ale „întoarcerii din exil“, într-un anume sens. Pentru a le înţelege mai bine demersul, cel mai competent ghid este, fără îndoială, tratatul A citi, a reciti... Nu avem, desigur, de-a face aici cu o teorie a lecturii în sensul larg, cuprinzător pe care, spre exemplu, îl are în vedere, în studiile sale, Paul Cornea. E vorba, înainte de orice, despre o teorie şi o pedagogie implicită a lecturii avizate, înţelese în mod esenţial ca relectură (pe urmele lui Borges şi Nabokov) şi aplicată în special prozei. O teorie care dezvăluie – în ultimă instanţă – modul în care citeşte şi se citeşte Matei Călinescu însuşi: lent, tacticos, minuţios, „plural“, cu focalizări multiple, savurînd epicureic detaliile, ludic – în sensul unui joc intelectual superior –, cu un soi de voyeurism artistic, şi – nu în ultimul rînd – cu o foarte specială pasiune detectivă întru aflarea „secretelor“ interioare ale operei (inclusiv a reflexelor biografice şi politice inavuabile, refulate, sublimate de autor) pentru a-i actualiza întreaga semnificaţie multidimensională. Acest mod de a citi a devenit în timp, pentru mine, etalon de lectură critică.