OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnule Ernest Wichner, Literaturhaus Berlin – institutia pe care o conduceti – organizeaza la inceputul lunii octombrie, impreuna cu Institutul Cultural Roman si cu sprijinul Asociatiei Sibiu 2007, Festivalul European de Poezie. Ce v-a determinat sa alegeti Romania pentru acest eveniment?

Sa fie o tara predestinata pentru poezie? E un anume sarm romanesc la mijloc, care va fascineaza inca? Sau e vorba doar de o conjunctura favorabila?
Pentru a fi cit mai concis: am tinut sa organizez acest festival anul acesta la Sibiu/ Hermannstadt pentru a marca aniversarea nasterii lui Oskar Pastior – marele poet german nascut la Sibiu, pe 20 octombrie 1927 –, pe de o parte; dar si pentru a sublinia importanta europeana a operei acestui poet, trecut, din pacate, in nefiinta anul trecut. Or, Sibiul, fiind capitala europeana a culturii, nu-si poate permite sa ignore memoria unei personalitati de talia lui Oskar Pastior, indiferent de cite alte evenimente de anvergura organizeaza pe parcursul anului – caci asta ar insemna tocmai ca-si neaga statutul de capitala europeana a culturii. Cu putin patetism, as spune ca am dorit sa evit o asemenea situatie. Fara patetism, pot spune insa ca este o mare bucurie pentru mine sa pot aduce poeti din toata Europa la Sibiu – si mai ales poeti axati pe aspectul lingvistic-experimental al poeziei. Probabil ca Oskar Pastior, aflat acum pe un norisor alegoric alaturi de Urmuz, Tristan Tzara si Gellu Naum, isi bitiie picioarele, ne priveste si se bucura.

Cum a fost primit entuziasmul initial al dumneavoastra de catre partenerii romani? A fost greu sa-i cistigati pentru acest proiect?
La inceput, proiectul nu prea a avut rezonanta aici: am contactat deja, acum doi ani, responsabili dintr-un for de conducere din Cultura (niste domni, dar probabil ar trebui numiti mai curind tovarasi), descriindu-le proiectul, dar reactia a fost nula. Un an mai tirziu i-am reintilnit si a trebuit sa le reimprospatez memoria. Uitasera complet de proiect. Cred ca asta e soarta vitrega a poeziei. Apoi i-am povestit intimplarea lui Catrinel Plesu, asa cum povestesti intre prieteni: „inchipuieste-ti ce mi-au facut aia...“. Iar reactia ei plina de solicitudine nu a intirziat, angajindu-se sa schimbe situatia si sa implice ICR-ul in buna organizare a festivalului. Prin urmare, beneficiind si de sustinerea lui Horia-Roman Patapievici, lucrurile au inceput sa mearga: acum ICR-ul este coorganizator, alaturi de Literaturhaus Berlin.
Asadar, sub patronajul spiritual al lui Oskar Pastior, vor veni la Sibiu reprezentanti ai liricii experimentale. Sa fie aceasta o victorie tirzie a avangardei asupra modernismului, sau este doar un simptom al postmodernitatii, in care avangarda si modernismul pot convietui pasnic? Cum se pozitioneaza poezia actuala germana fata de aceasta problema?

Cred ca avangarda nu mai vrea deja de mult timp sa mai obtina victorii asupra cuiva. Vremea manifestelor belicoase a trecut. Avangarda si modernismul nu mai pot fi separate – cel putin din punctul de vedere al literaturii germane actuale – atit de clar. Lirica germana cultiva discursuri atit de diverse si un intreg spectru formal, care se intinde de la relatarea prozaic-narativa, specifica lirismului cotidian, pina la forme fixe, traditionale, dar pline de inovatii, ajungind la formule magic-incantatorii de sorginte modernista; in toate acestea, dorinta de originalitate este atit de mare, incit produsul literar poate fi considerat global ca lirica experimentala. De asemenea, nu trebuie uitati autorii de rap si amatorii de poetry-slam-uri, desi nu cred ca acestia vor contribui in mod hotaritor la dezvoltarea limbii literare.
E si parerea poetului Ernest Wichner? L-ati cunoscut foarte bine si l-ati pretuit pe Oskar Pastior. impreuna cu el ati talmacit in germana – pentru a da doar un exemplu – toata lirica lui Gellu Naum. De unul singur ati tradus proza lui Max Blecher. Deci numai reprezentanti ai avangardei! in vreme ce, ca autor, ati cultivat – de exemplu, in volumul Die Einzahl der Wolken (Singularul norilor) – cu precadere valorile modernismului: o poetica mimetica, o anumita incredere in limbaj si, mai ales, lipsa oricarei viziuni utopice. Pentru dumneavoastra, poezia pare sa fie mai curind instinct decit construct...

Probabil ca asa este, dar, pe de alta parte, volumul la care v-ati referit este bilingv, iar selectia textelor a facut-o traducatorul, Nora Iuga, nu eu insumi. Dar a vorbi despre sine ca poet nu e usor, acest lucru trebuie evitat pe cit se poate. Ce pot sa spun despre mine – dincolo de textele poetice in sine – este ca m-au fascinat mereu poeti de talia unor Gellu Naum si Oskar Pastior, din ratiuni care nu tin neaparat de productia lor lirica – avangardista, pesemne, si destul de austera la nivel comunicational, dat fiind experimentul formal –, ci din motive care tin mai curind de aura vitalista a persoanei lor, o aura extrem de benefica pentru apropiati. Cit despre utopie, ea este pentru mine puterea de a-ti asuma ludicul in sine; si sper ca nu am ramas dator in aceasta privinta.
Chiar si prin faptul ca nu faceti cu dezinvoltura afirmatii despre propria persoana dovediti ca sunteti mai aproape de spiritul modernismului. Un avangardist pur-singe s-ar fi batut cu pumnii in piept, ar fi epatat, tocmai pentru a provoca cititorul si a-l cistiga astfel. Iar eu speram sa obtin niste marturisiri de la dumneavoastra... Cum ar fi cea legata de sentimentul pe care-l incercati constant, manageriind, prin natura ocupatiei, poeti... Cit de tare trebuie sa-ti calci pe propriul orgoliu?

Sa incepem cu sfirsitul intrebarii: inca din copilarie, cu putin timp inainte de pubertate, am vrut sa devin cineva care are sa aiba de-a face numai cu cartile – eram copilul unei familii modeste de mestesugari dintr-un satuc „svabesc“ din Banat. Nu mi-era clar ce ar insemna exact asta. Daca am devenit cindva, pe parcurs, poet, traducator, ingrijitor de editii si critic literar de ocazie, intii colaborator la Literaturhaus si, cu timpul, chiar directorul acestei institutii, atunci inseamna ca mi-am implinit exact visurile copilariei. Daca voiam sa fiu cu adevarat „Poet“ – un titlu pe care l-ar revendica, deopotriva, avangardisti si modernisti –, atunci ar fi trebuit poate sa nu devin directorul Literaturhaus. Consideratia si grija pe care trebuie sa le port operelor altora reprima tocmai laturile psihicului meu, care m-ar recomanda ca „Poet“: un anumit furor al anarhistului, egocentrismul, orgoliul de a fi mereu cel mai bun – intr-un cuvint, tot ce este articulat critic si polemic la un poet, ba chiar in deplina desconsiderare a semenilor. Or, pentru mine, ca cetatean responsabil (o, Doamne, chiar am spus-o!), tocmai opusul egocentrismului a fost mereu important, iar imaginea mea despre poet este cea a unui individ responsabil. (Sa epatez, sa bag spaima in „burgheji“ nu mi-am propus – alaturi de prietenii mei din Aktionsgruppe Banat – decit atunci cind eram inca student in Romania: dar pe-atunci nu existau, din pacate, burghezi autentici...

Exista doar o neacceptare ferma a noastra, pe de o parte din partea „cohortei“ germanilor din Romania, iar pe de alta parte de catre... Securitate. Pe aceasta din urma am bagat-o in sperieti, ce-i drept, prin actiunile noastre, dar, cind primul soc a trecut, Securitatea a avut grija sa nu ne mai revenim nici noi din soc si din groaza.) Iar dorinta de a deveni celebru, de a fi adulat – o dorinta, fara indoiala, general-umana –, odata expusa public prin textele literare aparute, s-a transformat deja acum vreo douazeci de ani in teama: teama de a cadea de la inaltime... Aveam, pe-atunci, impresia ca voi fi ridicat in inaltimi de la care nu poti decit sa te prabusesti spectaculos, pe cind dansul pe sirma la acea inaltime nu poate fi nici artistic, nici sigur, ci doar vanitos.

Iar daca teama intrece orgoliul, atunci devii pesemne prietenul poetilor, pe care-i ajuti exact acolo unde crezi ca le-ai ghicit, solidar fiind, teama pe care ai incercat-o tu insuti. Desigur, aceasta devenire nu a fost cumva planificata, doar ca, de cind ma stiu, nu m-am prea miscat de linga carti, trecind astfel dintr-un rol si, implicit, dintr-un mod de viata, intr-altul. Poetul din mine s-a facut maruntel, din cind in cind se face auzit cu citeva observatii inoportune despre viata mea, despre mersul lumii si despre modul in care acest mers este reflectat in poezie. in astfel de momente apar poezii noi, carora le doresc sa fie cu adevarat poezie, sa-si urmeze destinul dincolo de destinul creatorului lor, sa fie un reper: poezii in macrouniversul poeziei – ar fi ceva!
Daca tot ati povestit despre devenirea ca poet: cum s-a rasfrint originea banateana asupra biografiei dumneavoastra? Sper sa nu ma insel, cind spun ca Timisoara anilor ’60-’70 a fost un loc privilegiat. Ati amintit deja de Aktionsgruppe, as mai aminti eu si trupa Phoenix. Ati putea evoca unele persoane care v-au fascinat sau au avut o anumita inriurire asupra dumneavoastra?
A fost, desigur, si Phoenix-ul. Ba chiar la noi in sat, la Guttenbrunn/ Zabrani, aveam o trupa de rock destul de buna, care cinta in cluburile din Timisoara (cam intre anii 1967-1970); erau atit de buni, ca cei de la Phoenix trimiteau uneori spioni, sa vada ce se mai cinta in alte cluburi timisorene simbata seara. Dar cel mai mult am resimtit influenta unui coleg de scoala, Gerhard Ortinau, care era cu un an mai tinar.

El si-a publicat spre sfirsitul anilor ’70, la Editura Dacia, volumul de povestiri die verteidigung des kugelblitzes (in apararea fulgerului globular). Era un tinar extraordinar de dotat, cu o fantezie incredibila si o memorie la fel de incredibila. Doar ca, dupa ce Securitatea a distrus gruparea noastra literara (Aktionsgruppe), Ortinau a emigrat in 1981 in Germania. Aici, a mai scris o piesa de teatru si citeva texte de proza, publicate intre timp, doar ca s-a pierdut cu timpul. N-am mai auzit nimic de el. A avut o contributie hotaritoare la faptul ca mi-am dorit sa devin scriitor: entuziasmul sau, umorul, cultura literara vasta si nonconformismul – toate acestea erau calitati genuine care m-au fascinat la el. in cadrul Aktionsgruppe ne incurajam unii pe altii, ne ajutam, ne tineam partea unul altuia si ne criticam reciproc. Asadar, a fost un schimb viu de idei, o scoala severa, dar eficienta, fiind bazata pe prietenie autentica. Fara ethos-ul deprins atunci, probabil ca n-as mai fi devenit scriitor. Poate profesor, sau bibliotecar. L-am cunoscut mai apoi, in Germania, pe Oskar Pastior, care a fost si el o influenta hotaritoare in doua privinte: ca poet, care mi-a aratat ce posibilitati nespuse are poezia, dar si ca prieten mai virstnic si coleg, alaturi de care am inceput sa traduc din literatura romana.

La inceputul anilor ’80 din Stefan Banulescu, in anii din urma din Gellu Naum. Cind a fost intrebat de o doamna de la o editura daca nu ar vrea sa traduca Blecher, el i-a raspuns ca mai bine m-ar contacta pe mine. Pastior nu mai avea timp decit de traduceri de mica intindere, preferabil poezie. Dar sa ne intoarcem la Timisoara anilor ’60-’70: atmosfera care domnea in oras, spiritul dezinhibat si cosmopolit al Timisoarei – toate acestea au insemnat enorm pentru mine. Am fost si eu cosmopolit, in internat, fara sa stiu macar pe-atunci ce inseamna cuvintul, dar traind alaturi de colegi romani, maghiari, germani sau sirbi, pentru care nationalismul era de neconceput. (Acelasi nationalism care facuse victime cu doar citiva ani inainte si avea sa mai faca sumedenie de victime dupa 1990...) Mi-aduc aminte si de profesorul meu de germana, care ma prinsese citind in ora, pe sub banca, un articol despre Soljenitin, aparut in revista Stern; mi-a confiscat revista, dar pe drumul de intoarcere spre casa s-a oferit sa-mi imprumute carti din biblioteca sa privata. A inceput cu Ivan Denisovici... Era o situatie unica probabil, care explica in buna parte si evenimentele din decembrie 1989, oricit de mult ar fi putut fi aneantizat, intre timp, spiritul Timisoarei.
Dar studiul germanisticii la Universitatea din Timisoara? Cit de mult v-a ajutat in cariera? Sau a ramas doar un accident biografic despre care-ti amintesti doar uneori, asa cum iti amintesti amanunte picante din armata?

Studiul germanisticii in Timisoara nu putea fi, pe-atunci, studiu de germanistica veritabil. Nici nu voia sa fie asa ceva; mai curind viza pregatirea pedagogica a viitorilor profesori de germana si romana, iar majoritatea profesorilor universitari era realmente depasita de cerintele functiei. Din fericire, am renuntat la doar un an si jumatate dupa aceea, emigrind alaturi de intreaga familie. A venit apoi studiul la Universitatea Libera din Berlin – cu totul altceva... Faptul ca puteai face si alte discipline, pe linga germanistica, ca puteai sa faci ce-ti place si ce te interesa, a fost realmente fantastic: ca intr-un super-magazin al stiintelor umaniste. Intri si-ti iei ce vrei: filozofie, politologie, filozofia religiei, istoria culturii si civilizatiei etc. Si nu accepti decit profesorii care au de oferit ceva substantial. Asa cum ii spune si titulatura: Universitatea Libera; pentru cineva care provenea dintr-o tara cu regim autoritar, acesta era raiul pe pamint. Acestei libertati ii datorez faptul ca am devenit om.

Ar mai fi o marturisire pe care as dori s-o obtin de la dumneavoastra: cit de bine se suporta, in aceeasi persoana, poetul si traducatorul? Caci si traducerea literara inseamna reprimarea propriului ego...
Da, traducerea literara este macar o limitare a propriului ego. Dar e o hotarire liber consimtita si ofera si posibilitatea alegerii materiei de tradus. Propui texte sau autori fata de care esti legat intr-un anume fel, pe care-i simti aproape, din punct de vedere literar, sau care te provoaca sa te autodepasesti, cu care intri in dialog (macar pe parcursul traducerii) sau chiar autori cu care intri intr-o relatie de simbioza. Dar toate acestea nu inseamna ca nu te simti uneori frustrat, ca ai sentimentul ca nu faci ceea ce trebuie sau ceea ce-ti place. in schimb, poti avea satisfactia, uneori, sa traiesti situatii care-ti deschid posibilitati cu totul noi. Ideal ar fi ca traducatorul sa poata selecta el insusi din creatia de o viata a unui autor (cum am facut eu in antologia de poezie a Norei Iuga), caci in acest caz poti identifica poemele care in traducere sa fie iarasi poeme, la fel de bune. Poate ca, astfel, n-ar intra intr-o antologie de autor tocmai unele din poeziile mai importante ale acestuia, dar eu, unul, procedez mereu asa, intrucit scopul traducerii mele este sa produc poezii la fel de valabile si in limba germana.

Si chiar daca traducerea e reusita – ce poate sa spere poetul de la „transsubstantializarea“ lingvistica a operei sale? Ce spera poetii invitati acum la festival, stiind in tot acest timp ca poeziile lor nu vor fi receptate in original, ca sa nu mai vorbim de pierderea idiomului poetic specific fiecaruia? Vor putea insemna lecturile publice mai mult decit pura politica culturala? Mai exista public de poezie in ziua de azi, ori trebuie el format din nou? Formulat mai general: ce ramine in urma acestor farime de existenta, in afara posibilitatii – dar cit de probabile? – a unor intilniri providentiale?
Ei bine, intilniri providentiale pot avea loc chiar aici si acum, la Sibiu, la acest festival. Va dau exemplul unui alt festival: cel de la Berlin, care dureaza zece zile si a avut anul acesta 34.000 de vizitatori. Acum cinci ani, cind a fost initiat, abia stringea un public de 10.000 de oameni, pe toata durata lui. Stiu, desigur, ca din zecile de mii de curiosi nu toti vor da fuga in prima librarie, pentru a cumpara volumul unui tinar autor de care tocmai au auzit. Dar stind in mediul in care se citeste poezie pot deveni atenti, iar mai apoi schimba impresii si pareri.

Nu pot prevedea cum va fi la Sibiu. Nu pot aprecia nici cantitatea, nici calitatea celor care vor forma publicul. Dar stiu ca toti autorii se bucura sa vina la Sibiu. Si mai stiu ca unele texte dintre cele care vor fi citite au efect la public si fara sa fie traduse – deja prin forma lor muzicala si prin arta performarii lor pot impresiona. Dincolo de asta, sigur, traducerea are locul si rolul ei in economia schimbului cultural, ea e un mediu al poeziei asa cum apa e biosfera pestilor. Cit despre politica culturala: si ea este poate necesara (ba este cu siguranta necesara!), insa nu ma intereseaza ca atare, ci doar in masura in care cei de al caror resort tine ea reusesc sa creeze conditiile necesare pentru oamenii de cultura (poeti, scriitori, pictori, muzicieni etc.), sa le furnizeze un climat favorabil creatiei. Nu e nevoie de iubire pasionala intre creatori si responsabilii din cultura, e de-ajuns respectul reciproc.
O ultima intrebare: in volumul de proza Alte Bilder (Fotografii de epoca) ati alcatuit biografii fictionale plecind de la fotografiile unor oameni sau ale unor asezari din Bulgaria. Nu ati facut alta munca de documentare, fotografiile spuneau deja multe. Aceasta deschidere fata de Celalalt, pe care ati dovedit-o astfel, nu e ea cumva specifica prozei? Oare nu pacatuieste lirica deja prin cultivarea obsesiva a eului autobiografic? Cum se vor impaca atitea euri lirice la festival?

Multumesc de intrebare; ea imi da posibilitatea sa revin la evocarea lui Oskar Pastior. Prin mijlocirea unuia din textele sale am retinut un citat din Hölderlin, care a devenit pentru mine, intre timp, principiu de nestramutat: „Diversitatea e buna“ – asa se exprima Hölderlin intr-una din notitele sale din caietele de la Homburg. Asta inseamna ca nu voi incerca nicicum sa impac variile euri literare intre ele. Dimpotriva, sint curios sa vad in ce se concretizeaza diferenta respectiva. La urma urmei, diferenta este un pas important pe calea cunoasterii. Iar poezia, chit ca unii o considera o ratacire si-o iluzie, are pentru mine si functie cognitiva specifica. Stim cu totii cita luciditate se afla intr-un poem bun. Astfel incit e nevoie de diferenta, nu de unificari nivelatoare – tocmai pentru ca sintem fiinte sociale. Deschiderea fata de Celalalt nu e, prin urmare, meritul exclusiv al prozei; ea se poate manifesta si in poezie – daca e interogativa si nu sententioasa, daca propune variante de raspuns la intrebari si nu solutii definitive. Nu altfel stau lucrurile in proza, doar ca acolo autorii au mai mult spatiu de desfasurare si poate de aceea deschiderea fata de o problematica a Celuilalt e mai evidenta. Iar intilnirea cu Celalalt poate fi si ea providentiala...