OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela ADAMESTEANU
intilnirea
Editia a II-a, revazuta
Postfata de Carmen Musat
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd.“,
Iasi, 2007, 320 p.

Nu-i pentru nimeni un secret acribia cu care prozatoarea Gabriela Adamesteanu isi lucreaza cartile, modificarile mergind uneori pina la rescriere, dintr-o obstinata ambitie a perfectiunii ce face, de altfel, diferenta intre prozatorii de forta (si de cursa lunga) si... ceilalti. Cind am decis sa recitesc intilnirea, in volumul nou si elegant editat de Polirom, ma asteptam, desigur, sa detectez anumite schimbari intervenite in textul romanului din 2003, mai ales dupa ce pagina de garda ma avertizase ca e vorba de o editie revazuta, dar, marturisesc, eram departe de a banui ce proportii ar putea avea acestea. Reeditind intilnirea, Gabriela Adamesteanu testeaza posibilitatile unui subiect si ale unei carti de a se reorganiza, de a se reformula si, indirect, testeaza atentia si perspicacitatea cititorului. Mai clar: nu avem a face, de fapt, cu o simpla reeditare, cum pretinde modest si/sau deliberat derutant autoarea, ci cu o restructurare semnificativa a cartii.

O intilnire/intilnire... inedita
Subiectul ramine acelasi (de altfel, el nu a suferit modificari nici odata cu transformarea nuvelei din Vara-primavara in roman), personajele isi pastreaza fizionomia, destinul lor e neschimbat, dupa cum neschimbate ramin si semnificatiile, implicatiile simbolice ale naratiunii, atmosfera tensionata si angoasanta se contureaza aici cu aceeasi pregnanta ca in celelalte doua versiuni anterioare. Acelasi Odiseu in mizerie, acelasi drum frustrant spre o Ithaca inexistenta, aceeasi imposibila intilnire a exilatului cu propriul trecut, aceeasi dezolanta constatare a faptului ca nu te poti scalda de doua ori in apa aceluiasi riu. Si cu toate acestea, noua intilnire e cu totul si cu totul altfel.

Mai precis, discursul se incheaga altfel, se modifica radical, dimensiunea experimentalista a textului diminueaza pina la a deveni un element secundar in economia romanului. in prima versiune, odiseea lui Traian Manu si, odata cu aceasta, reflectia asupra unor teme de istorie recenta erau – intr-un fel – puse in umbra de spectacolul unui discurs complicat, sofisticat, intilnirea se construia mai degraba ca un edificiu poematic de mare virtuozitate, in care fraza are ritm de epopee, e scandata, turnata in tiparul incantatiei, organizata de fragmentari semnificative. Plurivalent, acest poem pe tema intoarcerii exilatului rescrie postmodern Odiseea homerica, desfasurindu-se fastuos ca o simfonie in care se topesc aluviunile, ambiguitatile unui discurs al fluxului constiintei si al pluralitatii de perspective. in versiunea de fata, tentatia experimentului trece discret in arrière-plan, cedind locul privilegiat povestii, istoriei. Poemul se converteste intr-o proza realista de observatie si de analiza; amanunte, gesturi, situatii etc. etc., aflate in ebosa in versiunea prima, sint dezvoltate aici tacticos, in stilul prozatorului „de scoala veche“, o simpla indicatie de regie (caci, evident, intilnirea contine in filigran virtualitati dramatice) devine tablou, secventa epica, pasaj introspectiv.

Pasaje intregi sint rescrise si intregul roman se reordoneaza: capitolele sint permutate, episoadele nu se mai asaza in aceeasi ordine ca in editia precedenta, autoarea opereaza foarte interesante substituiri, imparte naratiunea in trei sectiuni („Ithaca se apropie“, „Adevarata Ithaca“ si „Sfaturi pentru Telemac“), cu intentia de a limpezi traseul epic al personajelor (relatat intr-o maniera foarte intortocheata in variantele anterioare). Totodata, partitura fiecaruia dintre personajele importante e mai clar delimitata si, in unele cazuri, chiar mai ampla. Daniel Izvoranu, posibilul urmas simbolic al transfugului, in care Traian Manu refuza, totusi, sa recunoasca un Telemac, dobindeste mai multa complexitate. Altfel dispuse (inclusiv grafic), amintirile Christei Manu prind relief ca povesti in sine, coerenta si tilcurile lor ieseau mai greu in evidenta in romanul din 2003. Finalul romanului si in acelasi timp al tristei odisei a exilatului se contureaza mai decis (detaliu asupra caruia atrage atentia si autoarea postfetei, Carmen Musat): eroul face o ultima calatorie, fara intoarcere, pe tarimurile intunecate ale Hadesului. Acolo s-ar putea intimpla intilnirea obsedanta, imperioasa, cu cei pierduti la plecarea din tara, acolo s-ar putea sa fie adevarata Ithaca.

Intre dosarul de urmarire informativa si dosarul de existenta
Fragmentele din dosarul de urmarire informativa al lui Traian Manu nu mai sint intercalate contrastiv si fara alte comentarii intre diferite pasaje poematice, ci sint integrate in naratiune odata cu citeva personaje noi – securistii care aduna, colectioneaza si/sau „confectioneaza“ aceste documente. Naratiunea se imbogateste astfel cu citeva episoade noi, deloc experimentaliste; ceea ce are ca efect o si mai vadita accentuare a dimensiunii realiste a romanului. Personajul central al unor asemenea episoade pare a fi unul colectiv, institutia Securitatii in anii ’80 (cu – in subsidiar – conflictul dintre „generatia expirata“ a securistilor frusti formati in epoca stalinista si „generatia asteptata“ a securistilor educati, scoliti, „fini“, de moda noua), insa distingem aici si citeva profiluri de securisti suficient de bine individualizate. Colonelul Niculaie Ispas, capitanul Vasile Gherghina, locotenentul Silviu Matei erau in prima editie doar niste nume pe hirtie, in vreme ce acum ei devin personaje propriu-zise, pitoresti chiar. Sursa pitorescului este in primul rind limbajul, urechea atenta la oralitatile cotidiene nu-si dezminte acuitatea. Extrem de verosimile, dialogurile securistilor sint, in acelasi timp, de un umor savuros, stilul autoarei alunecind, in aceste pasaje, inspre sarja. O sarja fina, bine tinuta in friu, scutita de exagerari. intr-un comentariu la prima editie/versiune a romanului, Andrei Terian interpreta avenit raportarea (auto)ironica a autoarei la modelul oferit de Patul lui Procust si specula convertirea „dosarului de existente“ in... dosar de urmarire informativa.

Speculind in continuare, as zice ca, in aceasta a doua versiune, raportul dintre termeni se inverseaza: dosarul de urmarire informativa devine el insusi o varianta a „dosarului de existente“. Referirea la Patul lui Procust pare si mai adecvata in cazul noii intilniri, unde notele informative, rapoartele etc. sint in citeva ocazii comentate de slobodul la gura colonel Ispas si de timoratul (si vesnic alcoolizatul) capitan Gherghina sau de alte personaje, asa cum – fireste, schimbind ce e de schimbat –, Fred Vasilescu si Emilia Rachitaru comenteaza scrisorile lamentabilului Ladima... Se intrevede, in ebosa, un roman al conspiratiei securiste (roman-document ce ar da seama de mecanismele aberant-paranoice ale unei institutii si ale unei epoci), palierului pe care se desfasoara drama transfugului Traian Manu i se adauga astfel, abil, un palier tematic nou – pe care nu ar fi deloc de mirare ca intr-o carte ulterioara Gabriela Adamesteanu sa-l exploreze mai insistent. Autoarea se intereseaza acum nu doar de destinul transfugului urmarit de Securitate, dar si de traiectul – si el semnificativ – al urmaritorilor. Profesorul Traian Manu rateaza intilnirea cu Ithaca natala, cu spiritul trecutului sau, dar se intilneste in schimb cu emisarii unei Ithace comunizate si atent supravegheate de Securitate. O intilnire cit se poate de reala si de angoasanta.

Avatarurile unui subiect obsedant
E interesant de urmarit cum evolueaza relatarea imposibilei intoarceri a exilatului, de la nucleul initial constituit de nuvela din 1989 pina la versiunea in discutie. Evident, contextul politico-istoric impunea in naratiunea prima o abordare esopica a temei exilatului, corelate cu tema urmaritorilor; de aici probabil si un anumit exces experimentalist menit sa disimuleze un subiect „delicat“, tabu, de aici si atrofierea strategica a epicului si focalizarea atentiei nu atit pe istorie, cit pe discurs. in versiunea din 2003, extinsa la dimensiuni romanesti, autoarea pastreaza tipul de discurs experimentalist, ceea ce elimina este elementul esopic. Esopismul, care presupune un contract de lectura bazat pe complicitatea autorului cu cititorul contemporan lui, face ca textul sa depinda excesiv de context, ii slabeste rezistenta la eroziunea timpului. Era deci necesar ca autoarea sa-si salveze tema, subiectul, personajele s.a.m.d. din nuvela esopica, sa o rescrie, sa incheie – altfel zis – un nou contract de lectura, pe termen lung. Noutatea intilnirii din 2003, constind in inserarea unor documente din dosarul de urmarire informativa al personajului, deschide un drum pentru abordarea temei Securitatii ca instanta creatoare de fictiuni.

Poate ca nu s-a subliniat pina acum indeajuns cit de reusite sint „documentele“ inventate de autoare in intilnirea, fictiuni ale nonfictiunii ce creeaza o puternica impresie de autenticitate. in varianta de acum a romanului, tema Securitatii si a productiilor ei „fictionale“ capata si mai mult relief – am discutat deja despre asta. S-ar putea ca ideea mai mult decit binevenita a autoarei de a-si „rescrie rescrierea“ din 2003 sa fie legata, de asemenea, de dorinta de a-si salva un subiect la care tine foarte mult si care – ca subiect de reflectie fictionala asupra istoriei si asupra romanului – risca, in precedenta versiune, sa nu fie perceput la adevaratele-i dimensiuni, ca efect al unei supradoze de experiment formal. Gabriela Adamesteanu isi reinnoieste a doua oara contractul de lectura, in intentia legitima de capta mai multe categorii de cititori. Cred ca, in plus, noua maniera de relatare a avatarurilor lui Traian Manu, al Christei, ale lui Daniel Izvoranu si ale altor personaje se dovedeste mai adecvata decit varianta experimentalista si cu mai multe sanse de rezistenta pe termen lung.

intr-o Nota asupra editiei a doua, Gabriela Adamesteanu face, intre altele, o precizare cu tilc: „Editia aceasta nu o anuleaza pe prima, cu atit mai mult cu cit ea a stat la baza traducerilor in limba bulgara si in limba maghiara“. Desprind de aici o foarte interesanta provocare. Un experiment: sa citim intilnirea din 2003 si intilnirea din 2007 ca pe carti autonome, cu mize si cu tipuri de discurs diferite. Lectura in oglinda a ambelor variante e o experienta extraordinara.