Într-un climat cultural dominat
obsesiv de disputele axiologice şi de schimbările canonice, cartea
de debut a Simonei Sora marchează un teritoriu aparte, o zonă
analitică complexă şi generoasă, aceea a intimităţii şi a
corporalităţii literare, din unghiul căreia eseista nu ocoleşte
nici ea chestiunile canonului, revizitat, şi nici pe cele ale
valorii literare. Regăsirea intimităţii. Corpul în proza
românească interbelică şi postdecembristă – o carte
rezultată în urma unei teze de doctorat întinse pe
aproape zece ani – este un eseu pasionant, de anvergură
metodologică şi irepresibilă tentaţie de exhaustivitate în
zona conceptelor teoretice, un eseu în care mai vechea vocaţie
de critic literar a Simonei Sora (binecunoscută din rubrica literară
a cărei titulară este, de atîta vreme, în Dilema veche)
se împleteşte cu acribia, dezinvoltura şi tăişul stilistic
al unui cercetător trecut prin teorie literară, filozofie,
psihanaliză, studiul mentalităţilor, sociologie, antropologie, în
urmărirea unei teme „marginale“ (o spune autoarea) la noi,
eterogene şi adesea evanescente: intimitatea în literatură.
Simona Sora, Regăsirea intimităţii, Editura Cartea Românească,
Colecţia „Critică & Istorie literară“,
Bucureşti, 2008, 294 p.
Cel puţin două evidenţe se impun din capul locului: pe de o parte,
anvergura excepţională a discursului critic, abordarea
multifaţetată, interdisciplinară a temei (cu bibliografia de
rigoare); pe de altă parte, stilistica textului, verva antrenantă,
paginile analitice pe alocuri sclipitoare, care îl captivează
iremediabil pe cititor (fie el specializat, sau cu atît mai
mult).
Eseul debutează cu o descriere
literar-metaforică a intimităţii corporale, din secvenţa iniţială
a filmului lui David Fincher, Fight Club, o descriere-acroş (care
are pandant un alt scurt capitol specular şi postmodern, „Regăsirea
intimităţii“) care nu va spune altceva decît că, oricum ai
aborda-o, „intimitatea este eterogenitatea însăşi; ca
posibilitate de regăsire de sine, interiorizare, ensimismamiento –
cum spune, sugestiv, Ortega y Gasset –, intimitatea e una dintre
condiţiile fundamentale ale omenescului, dar şi o şansă a
literaturii, în măsura în care interioritatea se poate
verbaliza“. În abordarea conceptului, totuşi, Simona Sora
pune la bătaie cu pasiune o amplă bibliografie occidentală,
franceză, spaniolă, anglo-saxonă, de la filozofie la psihiatrie şi
psihanaliză, sociologie şi antropologie. Nu voi insista asupra
acestui demers – care merită citit ca atare –, ci mă voi opri
doar la cîteva implicaţii ale lui. O propunere interesantă
din partea eseistei este – pe urmele unui cercetător francez al
intimismului, Daniel Madelénat – considerarea intimităţii
literare drept un „concept istoric ce particularizează (în
raport cu alte momente, predominant istorice sau sociale) un anumit
moment cultural“. Iată aşadar o circumscriere istorică, nu numai
critică şi comparativă, a două momente culturale analizate în
oglindă. E vorba de „momentul 1933“ (marcat de procesul intentat
Amantului doamnei Chatterley, la a doua ediţie în româneşte
– urmat de o explozie a corporalităţii în romanele
româneşti; un moment în care intimitatea e regăsită
după trauma Primului Război Mondial, an în care apar Patul
lui Procust, Maitreyi, Cartea nunţii, Drumul acuns etc.) şi de
„momentul 1989“, venit după o traumă de altă natură şi
dimensiune – comunismul – şi marcat de „pulverizarea
infinitezimală a interiorităţii“ (conform lui Madelénat)
în postmodernitate şi de afişarea ostentativă a corporalului
ca un „corelat obiectiv al vidului“ (Simona Sora o citează pe
Nadeije Laneyrie-Dagen, articol din Lire, septembrie 2001). Elementul
comun al celor două momente culturale – deşi am spune că
evenimentele traumatice cărora le succed sînt de naturi foarte
diferite, iar intimitatea şi corporalitatea sînt net diferite
la ’33 faţă de ’89, într-o perspectivă comparativă –
este, în opinia eseistei, semnalizarea unui punct de cotitură
„în care «tropismul inconturnabil» al
intimităţii, prin asumarea corporalităţii, reprezintă veritabile
mutaţii interioare“.
Pe de altă parte, în definirea
conceptului de „intimitate“ – şi pentru a ajunge, în
definitiv, la corporalitate, tema centrală a eseului –, Simona
Sora apelează la sociologul englez Anthony Giddens (tot de la el
împrumută termenul de modernitate radicalizată sau radicală,
în locul celui de postmodernitate), care defineşte intimitatea
prin trei aspecte: corporalitatea, încrederea (în
literatură) şi libertatea (proprie). Dacă ar fi să rezumăm,
anticipînd, concluziile punerii în paralel a celor două
tipuri de corporalitate, interbelică şi postdecembristă, acestea
ar fi, în termenii autoarei: „Felul în care corpul
sufletesc (figură metaforică preluată de la Hortensia
Papadat-Bengescu şi extinsă la analiza corpusului interbelic,
definit prin desfiinţarea dualităţii corp vs. suflet, n.m.) a
irumpt în literatura română interbelică seamănă,
într-un mod subteran, cu felul în care corpul jupuit,
exuviat, rizomat (aluzii la Adrian Oţoiu, Simona Popescu, Gheorghe
Crăciun ş.a.m.d., autori analizaţi în carte, n.m.) al
(post)modernităţii a înlocuit corpul gri-uniformizat sau
amputat din literatura anterioară“.
Studiile corporalităţii în
literatură – de interes în Occident – nu se bucură de
aceeaşi atenţie în România, lucru care face şi mai
preţios demersul Simonei Sora. Dacă ar fi să formulez aici nu o
obiecţie, ci mai degrabă o nedumerire, aş spune totuşi că nu
înţeleg de ce eseista nu s-a limitat la abordarea
corporalităţii, ci a extins cercetarea asupra unui concept mult mai
larg şi mai lax, cel al intimităţii (personale şi literare,
implicînd aşadar nu numai spaţiul textual, dar şi teoriile
receptării, ale lecturii, ca şi studiile de mentalitate). Un
răspuns ar fi, probabil, tentaţia exhaustivităţii, remarcabil
ilustrată, un altul, elaborarea cărţii pe parcursul mai multor
ani, fapt care a favorizat un anume eclectism de metode şi intenţii
(probabil şi constrîngerile iniţiale ale tezei de doctorat
vor fi fiind la mijloc). Deşi există o vulnerabilitate de
construcţie generală, cu toate acestea, la nivel de detaliu –
capitol după capitol –, cartea e de fiecare dată excelentă,
conţinînd tot atîtea intrări inovatoare în
subiect.
Deplasări ierarhice şi răsturnări în receptarea
„canonică“
Dacă primele două (ample) capitole
teoretice circumscriu, într-un mod pertinent şi documentat,
conceptele de „intimitate“ („Intimitatea – o teorie a
lecturii“), respectiv de „corporalitate“ în literatură
(„Literatură şi corporalitate. O introducere“), indicînd
apetenţe de manevrare abilă a textelor teoretice şi filozofice,
Simona Sora excelează în paginile de analiză aplicată a
corpusului de romane selectate: de pildă, paginile extraordinare
consacrate Hortensiei Papadat-Bengescu, în speţă romanului
Drumul ascuns din ciclul Hallipilor; paginile în care vede în
„taina lui Fred“ un „eşec al intimităţii“; capitolul
dedicat lui Mircea Eliade sau pe acela consacrat Adelei lui
Ibrăileanu; din secţiunea privitoare la proza postdecembristă,
analiza „romanului-cult“ al anilor ’90, Femeia în roşu,
ori a cărţii lui Gh. Crăciun, Pupa Russa, „capodopera
românească“ a „romanului textualist“, ori critica
psihanalitică a Orbitorului lui Mircea Cărtărescu. Sînt tot
atîtea „intrări“ ale eseului Simonei Sora, fiecare în
parte de o densitate analitică şi procedurală pe cît de
variată, pe atît de captivantă. Interesant e că, uzînd
de procedurile de analiză „alternative“ (la desueta critica
estetică) pe care i le oferă urmărirea corporalităţii şi a
intimităţii în literatura interbelică, Simona Sora execută
adevărate deplasări ierarhice şi răsturnări în receptarea
„canonică“ a unor nume consacrate ale perioadei. A se vedea
cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, scriitoare de la care împrumută
termenul de „trup sufletesc“, precum şi întregul complex
de semnificaţii în ocurenţă ale acestuia, pentru a
fundamenta o amplă analiză din perspectivă corporală (a acelui
„sufletul e trupul“, care detronează dualitatea occidentală
tradiţională suflet vs. trup, preconizată de Platon, şi care
urmează o lungă tradiţie, ajungînd pînă la Descartes)
a romanelor anului (şi momentului) 1933. În ce-o priveşte pe
Hortensia însăşi, „trupul sufletesc“ devine – în
analiză – releul care unifică fără rest ciclul Hallipilor,
motorul narativ al acestuia, o „metaforă corporală“ ingenuă,
dar inovatoare, ce „reuşeşte să structureze spaţiul intim al
celor patru romane din ciclul Hallipa“.
Mai toate personajele
scriitoarei prezintă, în acest sens, o disfuncţionalitate
specifică, „o lipsă de corespondenţă între corpul de
carne şi corpul sufletesc“. Contrar opiniei curente, de la
Lovinescu citire (dar preluată şi de Nicolae Manolescu în
Arca lui Noe), că romanul Hortensiei Papadat-Bengescu parcurge
drumul de la subiectiv la obiectiv în epică, Simona Sora
demonstrează convingător şi ingenios, prin intermediul teoriei
„trupului sufletesc“, că scriitoarea şi-a păstrat neştirbită
subiectivitatea viziunii, multiplicitatea de voci, mimînd numai
obiectivitatea şi naratorul obiectiv: „A fost trucul unei mari
prozatoare pentru a putea fi omologată între modelele
«datorite bărbaţilor, creatori ai întregii literaturi»
(G. Ibrăileanu, citat de Simona Sora)“. Apărut în 1933,
„anul dezinhibării corporale“, „anul rocadei narative
suflet-corp“, Drumul ascuns este pentru Simona Sora, din nou în
răspăr cu mulţi comentatori, „probabil capodopera“ autoarei,
şi asta în nici un caz din pricina evoluţiei spre
obiectivitate a epicului, ci datorită unei viziuni proprii, a unui
limbaj şi a unui univers organic cu personaje memorabile (iată din
nou judecata axiologică).
Pentru Mircea Eliade, 1933 este un an
de răscruce, atît în privinţa formulei literare –
apare romanul Maitreyi –, cît şi în plan existenţial,
marcat, acesta din urmă, de opţiunea în favoarea
„generaţiei“, a unui „colectivism insurgent şi reacţionar“
care-l va apropia de „angajamentul său legionar“ (datînd
din 1935). Îmbinînd critica psihanalitică (iată o
afirmaţie provocatoare: „Feminitatea de fond a personalităţii
lui Eliade, refuzată şi autonegată, a fost însă destul de
clar manifestată, nu doar în fascinaţia sa pentru femei
puternice, cu experienţă (...), ci şi în idolatrizarea unor
figuri charismatice precum Nae Ionescu sau Corneliu Zelea Codreanu“)
cu aceea hermeneutică, trecînd textul prin aceeaşi grilă a
intimităţii şi corporalităţii, Simona Sora sfîrşeşte din
nou prin a detrona, a deplasa cartea – în cazul acesta
Maitreyi – din poziţia ierarhică ocupată tradiţional: „Liniarul
consens critic, transmis din generaţie în generaţie (cu
subtila şi semnificativa excepţie lovinesciană), s-ar putea să
spună mai mult despre setea de identificare a criticii literare
româneşti decît despre jurnalul eliadesc asezonat pentru
premiul «Tekirghiol-Eforie»“. Şi mai încolo:
„Maitreyi nu este, aşa cum prea adesea s-a spus, romanul unei
iubiri, ci acela al unei experienţe spiritual-revelatorii prin
intermediul cărnii“. Aşa cum „invocarea intimităţii nu
înseamnă însă şi regăsirea ei (literară) în
acest roman“, printr-o analiză similar-inovatoare, eseista deduce
că huliganismul este, la Eliade, „o noţiune mai degrabă
corporal-biologică decît una spirituală“. Dacă la Eliade
se înregistrează, ca şi la Camil Petrescu, deşi în alt
fel, un eşec al intimităţii (personajele romaneşti ale lui Eliade
promovează acţiunea exterioară, exaltă virilitatea ca principiu
activ şi fug de „mariolatria modernităţii“), în schimb,
Adela lui Ibrăileanu reprezintă, pentru Simona Sora „capodopera
intimităţii interbelice“ şi unul dintre „cele mai frumoase
romane româneşti“ (e transparentă, în acest caz,
simpatia/afinitatea autoarei, aşa cum, în capitolul despre
Eliade, e vizibilă o anume iritare a tonului şi o dezaprobare a
ideilor tînărului Eliade).
Spaţiul nu-mi permite să detaliez,
însă en guise de conclusion, trebuie spuse cîteva
lucruri importante: pe de o parte, excelenţa eseului Simonei Sora se
traduce, în particular, prin răsturnările canonice şi
interpretative (în perioada interbelică în speţă),
prin pertinenţa analitică şi valorizarea tranşantă a corpusului
literar postdecembrist selectat spre analiză: (Femeia în roşu,
Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, Pupa Russa, Orbitor,
Exuvii, Fric). Simona Sora ţine să specifice că a optat pentru un
corpus literar de valoare, adesea canonic, comparativismul şi
analiza practicate de Simona Sora nu pierd niciodată din vedere
dimensiunea axiologică, asemenea oricărui critic literar care se
respectă. Ea nu încetează să condamne degringolada literară
de după ’89, asumîndu-şi, la fel de tranşant, afirmaţia
că optzeciştii (cărora le consacră pagini extraordinare, în
analiza Femeii în roşu sau a Pupei Russa, de pildă – unde
urmăreşte textualismul indepasabil, împins pînă la
ultimele sale consecinţe – în autopsie a literaturii sau
corporalite – de un Nedelciu sau Crăciun, după ’89) reprezintă
ultimii profesionişti ai literaturii în postdecembrism, în
vreme ce filonul literar optzecist e o persistenţă subterană
indubitală a literaturii postdecembriste.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters