OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intrarea in cimitir nu insemna doar patrunderea intr-un soi de labirint ori o frumoasa metafora, tainuitoare a ascunzisului mortii. Se ajungea acolo luind-o pe strada Anglí la stinga, cotind-o apoi pe Pablo Alcover si, odata ajunsi la jumatatea acesteia, masina se oprea linga trotuar si porneam imediat pe un drum de pamint care dadea chiar in poarta cimitirului. S-a schimbat mult strada Pablo Alcover.

Acolo unde inainte erau doar vile imprejmuite de gradini, acum se afla blocuri de lux. Totusi, cind lasi in urma trotuarul pavat si te hotarasti s-o iei pe poteca lunga si ingusta care duce spre cimitir, observi ca peisajul e neschimbat. Drumul de pamint, lat de vreo trei metri, e in forma de L, iar la capatul lui se iveste enorma poarta de fier gri.
Pantofii mei de lac cu fundita de catifea neagra se prafuiau, bineinteles, datorita lehamitei mele in fata acelei triste, dar inevitabile calatorii festive. Dar furia aspra si mocnita care ma invada mereu din pricina rolului pe care trebuia sa-l joc in acea inexplicabila poveste a copilariei mele se diminua treptat cind presimteam imensa tristete a tatei, care-mi ghicea ostilitatea furibunda. Eu, fiica resemnata, tineam in mina, ca un premiu de buna purtare, buchetul enorm de flori. De la o vreme, fratii mei incetasera sa mai izbeasca pietrele cu piciorul si mai mult se poticneau decit mergeau pe drumul prafos si accidentat, cu crapaturi intunecate. Cind ploua, traseul facut pe jos devenea destul de suparator si nu mai putin deprimant. Pe ploaie ori pe soare, moartea e intotdeauna o gazda execrabila.

Eram pregatiti pentru acea vizita. Nu stiu ce credeau fratii mei si cum se descurcau ca sa-si amageasca suferinta. Simteam ca, intr-un anumit fel, stiau sa infrunte mai bine decit mine durerea aceea tacuta. Fratele mai mare era intotdeauna prea mare, iar cel mic era intotdeauna prea mic. Si-n plus, erau baieti. Moarta pe care ne pregateam s-o vizitam si la care voiam sa ne gindim era o femeie, ca si mine. Iar eu insami, o repetam intruna, semanam atit de mult cu moarta, ca ma simteam cel putin vinovata de disparitia ei. invatasem, asta da, sa-mi pastrez lacrimile pentru acele ocazii in care era mai usor sa plingi decit sa faci pe indiferentul. Tin minte ca, pe tot drumul acela facut pe jos si, mai tirziu, in fata lespezii, imi propuneam sa-mi imaginez lucruri frumoase, incercind astfel sa nu ma podideasca plinsul si sa devin copila nefericita dintr-o poveste stupida si plictisitoare. Trebuia sa ne purtam firesc. Ca si cum plimbarea de duminica la cimitir a celor trei mucosi, cu tatal lor vaduv, ar fi fost lucrul cel mai obisnuit din lume. in loc sa urcam pe Tibidabo sau sa vizitam izvoarele din Montjuic, pe unde se plimbau de regula familiile in perioada aceea, noi ne duceam la cimitir. Iar tata, cu aerul cel mai firesc al omului care-si face plimbarea duminicala, comenta cu voce tare stadiul mai mult sau mai putin fericit al florilor intilnite si tipurile de copaci crescuti pe linga zidul de piatra care insotea drumul spre cimitir.
Parea ca n-o sa mai ajungem niciodata.

Eu si fratii mei incercam sa grabim pasul, dar tata avea obiceiul sa ma ia de mina sau, cind am mai crescut putin, isi sprijinea bratul de umarul meu si mergea incet si apasat. intotdeauna aparea cite un cunoscut din Sarriá, caruia ii murise de curind vreo ruda, si nu trecea nici o duminica fara sa ne salutam cu cineva. Eu ma rugam sa nu se intimple asta, dar era ceva inevitabil. Trebuia sa salutam persoana respectiva, inclinind usor capul, ceea ce insemna ca trebuia sa ne asumam pentru a nu stiu cita oara situatia noastra jalnica de copii orfani. Dar dupa ce intorcea salutul, tata isi continua monologul inceput de cind aparuse drumul de pamint, dupa ce strada Pablo Alcover ramasese in urma. Tatal meu avea un fel aparte de a vorbi. Era destul de greu sa-l intelegi. in loc sa vorbeasca, scotea mai degraba niste sunete pe care ne obisnuiseram cu greu sa le distingem, construind cu ele citeva cuvinte si fraze cu sens. Tata considera limba vorbita ca pe ceva inutil, poate fiindca se obisnuise deja sa stea de vorba cu mortii, iar cind nu mai avea incotro si trebuia sa comunice cu cei vii, vorba ii iesea din gura aproape fara sa i se mai miste buzele. Barbatii tristi sint infiorator de tacuti. Iar tatal meu era un barbat trist. Sau poate mai resemnat cu capriciile destinului decit efectiv trist. Oricum ar fi fost, in timpul plimbarii noastre spre cimitir tata isi strimba gura ironic, stringea tigara intre buze si scotea sunete despre tot felul de subiecte, cam nelalocul lor in atmosfera aceea.

– Acesta e mormintul poetilor Carles Riba si Clementina Arderiu, spunea cu oarecare mindrie, in timp ce arata o lespede din vecinatate.
Era oare un cimitir de poeti? – ma intrebam eu. Erau poetii singurii morti care aveau dreptul la odihna vesnica? Poetii se casatoreau intre ei?
Pe linga poeti, tata obisnuia sa ne mai vorbeasca, de pilda, despre Jaime I Cuceritorul sau despre Alfonso X inteleptul, fara sa-si dea seama ca noi, copiii lui, consideram subiectul respectiv sau oricare alt subiect care n-avea nici o legatura cu defuncta un fel de purtare necuviincioasa. Tinjeam in taina sa profite de clipa aceea si sa spuna orice despre mama, iar monologul lui sa se axeze pe doamna aceea necunoscuta pe care totusi o adoram, in loc sa bata cimpii despre persoane ori personalitati pe care le asocia cu nume si date mentionate pe morminte. Posibilele comentarii, nicicind facute la adresa mamei ori despre absenta ei, s-ar fi potrivit in situatia data, scutindu-l si pe el de neplacerea de a se preface intruna, ascunzindu-si tragedia prin povesti ori prin poezii care nu-si aveau aici locul. Tata se straduia sa ne indulceasca nefericirea cu povesti care n-aveau nimic comun cu unica poveste posibila, singura care ma interesa, desi sint convinsa ca el considera plimbarea aceea ca fiind esentiala pentru formarea vitala si literara a copiilor lui. in fata adversitatilor vietii, omul trebuie sa se resemneze, sa fie puternic si sa-si pastreze echilibrul interior. Astea erau virtutile crestine pe care noi, cei trei frati, le tiram dupa noi odata cu colbul de pe drum.

Eu ma zbateam intre a-l asculta indiferent pe tata sau, dimpotriva, in a-mi manifesta scirbos dezacordul fata de monologurile lui nepotrivite. Cred ca uneori optam pentru prima varianta, dar alteori ma preschimbam intr-un fel de peste nervos si agitat, prins in navodul bratelor lui. Buchetul de la floraria Prats devenea ingrozitor de greu, iar fiica cea cuminte avea un chef nebun sa arunce pe jos premiul acela nemeritat care mirosea a mucegai si balta statuta.
Parca retin ca, fiind fiica orfana sau, poate, mama moarta, s-a ivit in mine cea dintii urma de ranchiuna. Nu puteam nicicum s-o urasc pe mama: femeia cea mai admirata si iubita de toti, imparateasa cerurilor si a viselor mele tainice, dar puteam simti si ingadui sa se iveasca in mine ostilitatea fata de ea, fiindca in fond era singura vinovata de insuportabilul nostru abandon. Ea si numai ea purta vina suferintei si a durerii nemasurate a tatalui meu. Deci ea purta vina propriei morti, iar cind o vizitam, nu ne caiam deoarece contribuiseram la absenta ei. Daca ne rugam inaintea mormintului ei, o faceam doar ca s-o compatimim. Ca sa simtim mila fata de ea, caci, inchisa in cosciugul ei, se odihnea in cea mai asfixianta si mai neagra tacere.

Traducere de Luminita Voina-RAuT

Nuria Amat
s-a nascut la Barcelona in 1950. Licentiata in Filozofie si Litere, doctor in Stiintele Informatiei. A trait in Columbia (fiind casatorita cu un columbian), Berlin, Paris, S.U.A. A scris mai multe romane, povestiri, eseuri: La intimidad (1997), Letra herida (1998), El siglo de las mujeres (2000), El país del alma (2002, roman nominalizat la Premiul „Rómulo Gallegos“.)
Reina de América a obtinut Premiul orasului Barcelona in 2003, iar in 2007 a fost singurul roman de limba spaniola nominalizat la prestigiosul Premiu IMPAC, Dublin 2007.

Despre fictiune, realitate, scriitura si film
cu scriitoarea Nuria Amat
- Luni, 10 martie, ora 18:00, Ceainaria Carturesti, str. Pictor Verona, 13
Lansare de carte: Regina Americii de Nuria Amat, traducere din limba spaniola de Luminita Voina-Raut, Editura Leda.
Volumul se va lansa in prezenta autoarei. Participa: Luminita Voina-Raut, Carmen Musat, Florina Pirjol si Luminita Marcu. Evenimentul va beneficia de traducere consecutiva.
Organizatori: Institutul Cervantes si Editura Leda, cu sprijinul Ministerului Culturii din Spania, in colaborare cu Libraria Carturesti.
- Marti, 11 martie, ora 19:00, Cinema Union, str. I. Cimpineanu, nr. 21
Conferinta: O mie de cuvinte valoreaza mai mult decit o imagine, ilustrata cu proiectia filmului Spiritul Stupului de Victor Erice.
Scriitoarea Nuria Amat va aborda filmul din perspectiva influentei creatiei cinematografice a regizorului Victor Erice asupra generatiei de scriitori a anilor ’70-’80 in Spania.
Evenimentul beneficiaza de traducere simultana, filmul ruleaza cu subtitluri in limba romana.